Posts Tagged ‘japonia’

… şi cu ochii oblici. De Taichi Yamada, autor japonez, citisem anterior romanul Străini, care mi-a plăcut şi despre care am scris aici. Şi m-am gândit să văd ce e şi cu acest al doilea roman publicat de Humanitas în colecţia Raftul Denisei, intitulat N-am mai visat de mult că zbor.

Spun din capul locului că nu cred că Yamada e un mare scriitor. Şi asta pentru că literatura pe care o scrie are, cum să spun, o combustie imediată. Scenarist de meserie, autorul provoacă cititorul nu brodând o insidioasă structură epică, ci mai ales folosind un foarte brutal (şi eficient) mod de creare a efectului imediat. Tablourile lui Yamada sunt austere, dând fiecărui obiect care îl compun o destinaţie sigură. Nu ne pierdem în detalii introspective, în lungi şi plicticoase monologuri; totul e stabilit cu precizie, lovind exact acolo unde trebuie. Şi Yamada le cam nimereşte.

Povestea romanului ar fi fost tulburătoare dacă n-am fi avut deja un ilustru precedent în literatura mondială: Benjamin Button al lui Fitzgerald. Şi în romanul lui Yamada găsim un personaj memorabil (Mutsuko), o femeie de peste 60 de ani care, din două în două luni, după o câte-o criză de sănătate care parcă prevesteşte moartea, devine considerabil mai tânără. În spital fiind, ea leagă o relaţie cu Taura, un bărbat de 48 de ani, personaj central al romanului, aflat, se putea altfel?, la acel nasol moment al crizei vârstei de mijloc: are un job plicticos, o căsnicie pe butuci, un copil cu care n-a avut niciodată o legătură prea solidă. Se reîntâlneşte cu Mutsuko după câteva luni şi e uimit de faptul că arată ca o femeie de vreo 40 de ani. Legătura lor amoroasă n-are nimic spectaculos, iar Yamada nici nu e din cale-afară de darnic cu livrarea detaliilor picante (deh, le păstra pentru film, probabil). Şi nici nu e nevoie. Pentru că povestea celor doi pare să treacă dincolo de o banală aventură amoroasă. Taura observă, de pildă, că în preajma lui Mutsuko îi revin în minte lucruri pe care credea că le-a uitat (franceza e unul dintre ele); legătura lor e înconjurată, astfel, de un halou magic, conferind strălucire neverosimilă unei poveşti care oricum nu pare a avea vreo tangenţă cu legile firii. Chestiunile se complică în momentul în care Mutsuko devine o fetişcană de 13 ani; intervine poliţia (pentru că cei doi se ascund într-un apartament închiriat, născând suspiciunea vecinilor), Taura face un pic de puşcărie, că aşa e frumos.

Finalul e teribil de emoţionant. Că tot îi spuneam lui Ciprian Măceşaru că amândoi suntem nişte fufe care plâng la filme şi cărţi, uite, mai fac o dezvăluire: ultimele pagini ale cărţii le-am citit având ochii împăienjeniţi. Mutsuko are doar 4 ani şi o rochiţă de culoarea piersicii. Nu spun mai multe. Dar e din cale-afară de moving . Fără brizbrizuri şi muzică de fundal. Just plain beautiful.

Aşa că reiterez: Yamada nu e autor de raftul întâi. Dar e nemaipomenit atunci când ai chef de senzaţii tari. N-am mai visat de mult că zbor e, la fel ca Străini, un roman foarte bun pentru momentele ălea când te-ai săturat de epopei şi vrei una scurtă şi care să te dea peste cap.

(Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor, ed Humanitas, 2012, trad. de Mihaela Butnaru)

Nu mi-a plăcut deloc cartea asta. Şi sunt foarte tranşant. Cu excepţia unui singur pasaj demn de ţinut minte (şi pe care îl voi reda mai jos), romanul lui Mishima („Confesiunile unei măşti”) e o plictisitoare povestire a modului în care autorul şi-a conturat identitatea sexuală în tinereţe.

Nu zic că subiectul n-ar putea fi tratat într-un mod fain. E de ajuns să menţionez că mie, de exemplu, mi-a plăcut ENORM „Straja dragonilor”, cărticica autobiografică a lui Negoiţescu, în care, cu o eleganţă şi precizie remarcabile, autorul reuşeşte să captiveze cititorul, făcându-l complice la tentativele soft-gay ale personajului-adolescent. Sau, mai rough, dacă ţineţi neapărat, e Burroughs, cu al său „Pederast”, numai bun de indignat puritanii. Eh, alte vremuri!

Ce vreau eu să zic: romanul lui Mishima, autor foarte valoros al Japoniei de secol XX, pierde mult prin pedanterie. Scriitorul vrea cu orice preţ să ne convingă de starea vicioasă de incertitudine prin care trece, însă felul lui de a reliefa frământările personajului-narator sunt „cuminţi”, tandre, fără vlagă. Sigur, ar trebui luate în considerare atât perioada în care romanul a apărut (1949), cât şi vârsta de atunci a scriitorului (24 de ani). Dar la mine nu funcţionează astfel de circumstanţe atenuante. Romanul, după umila mea părere, e slab. Există un pic de romantism în felul naiv prin care autorul o descrie pe Sonoko, femeia pe care crede c-o iubeşte, însă, graţie unui narcisism erodant, tânărul e mult mai preocupat de explicarea raţională a sentimentelor lui. Asta în totală discordanţă cu reacţiile hormonale pe care acelaşi tânăr le are atunci când priveşte trupul gol al vreunui bărbat. Metoda prin care Mishima îşi asumă homosexualitatea e aceea a conştientizării faptului că, în cazul femeilor, existe o pre-judecată (în sensul de apriorică) asupra oportunităţii şi puterii sentimentelor, pe când, în cazul bărbaţilor, atracţia sexuală subită e dureros de veridică şi revelatoare. Şi cam atât.

Aşa că, îmi pare rău, romanul nu m-a convins. Slab ca structură, subţire ca tematică şi insuficient dezvoltat, această carte a lui Yukio Mishima (deşi, în general, îmi place literatura japoneză) a fost o dezamăgire. Negoiţescu (o spun fără patriotism) e de câteva ori mai bun la astfel de chestii, sorry.

Totuşi, aşa cum spuneam la începutul textului, a existat un fragmenţel care m-a pus un pic pe gânduri. Nu ridicaţi din sprâncene. Chiar merită reflectat la: „Consecinţă a faptului că principiul meu de bază e imoralitatea – propria natură – acţiunile morale, relaţiile sincere dintre bărbat şi femeie, demersurile pe faţă care le însoţesc, faptul de a fi considerat un om virtuos, toate acestea sunt, dimpotrivă, savoarea ascunsă a imoralităţii, o savoare într-adevăr diabolică ce cochetează cu mine” (p.184).

(Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti, 200 p., trad. de Emil Eugen Pop, ed. Humanitas, 2011)