Posts Tagged ‘janice’

Mergem mai departe cu povestea lui Rabbit, ce-aţi crezut? Nu abandonez ciclul ăsta de romane, pentru că Updike e unul dintre scriitorii mulţi care-mi plac şi pentru care fac câte-un coup de foudre recurent.

După aventurile din Fugi, Rabbit, povestite sumar aici, Harry ajunge, în al doilea volum al tetralogiei (Întoarcerea lui Rabbit), la un nou conflict: de data aceasta, conform unei nevăzute legi a compensaţiei, adulterinul devine, la rândul său, încornorat. Janice, soţia lui, îşi găseşte… nu ştiu ce-şi găseşte, de fapt, că autorul ne spune de mai multe ori cât de entuziasmată e Janice de organul amantului. Hai să zicem că-şi găseşte alinarea în braţele (eufemism) lui Stavros, un vânzător de automobile. Harry nu pare prea afectat, mai ales că-şi află consolarea într-o relaţie ciudată şi pasageră (sfârşită tragic) cu Jill, o tânără de 18 ani, dependentă de droguri, cu conexiuni dubioase în lumea interlopă (negri, dealeri ş.a.m.d.). Şi ea are un amic, Skeeter, infractor, care se aciuează la rându-i în casa lui Harry, formând cu cei doi un triunghi nici măcar amoros, ci bolnav de-a binelea. Singurul care iese trist din toată povestea e Nelson, fiul adolescent (13 ani) al lui Rabbit, care se îndrăgosteşte pe ascuns de amanta tatălui său, fără să poată expirma exact ceea ce simte (e un amestec de iubire frăţească şi zvâcniri hormonale care anunţă o tinereţe tumultuoasă, după cum vom vedea, probabil, în volumul următor).

O Americă la sfârşitul anilor ’60, cu interminabile dezbateri referitoare la războiul din Vietnam, la selenizare, la conflicte rasiale, cu eliberare sexuală (Rabbit are o aventură şi cu Peg, mama prietenului lui Nelson, părăsită de soţ şi aflată într-o stare continuă de montă cu oricine-i iese în cale), iată care e background-ul acestui al doilea volum despre Rabbit. Updike sugerează foarte discret transformările ideologice şi economice ale lumii al cărei reprezentant tipic pare să fie eroul principal. Către sfârşitul romanului, Harry e concediat de la tipografie (unde lucra ca linotipist), pentru simplul motiv că se schimbă tehnologia şi, prin urmare, genul ăsta de evoluţie nu presupune acelaşi număr de muncitori în schema personalului. Finalul îl găseşte, aşadar, şomer, în 1970, într-o duioasă reîntâlnire cu Janice, cu care petrece o noapte inocentă într-o cameră de hotel (casa lui a ars aproape în întregime, dar nu vă spun de ce şi cum, o să vedeţi voi).

Ce urmează? Habar n-am, dar sunt foarte curios. Volumul al treilea îşi face deja loc pe podeaua de lângă patul meu. 🙂

(John Updike, Întoarcerea lui Rabbit, ed. Humanitas, 2008, trad. de George Volceanov)

Nu ştiu cum (de fapt, ştiu) mi-a venit ideea asta ca dintr-odată să mă apuc să citesc ciclul Rabbit al lui Updike. Şi da, ştiu cum mi-a venit ideea, degeaba mă alint: din când în când mi se face poftă să citesc romane-fluviu, care urmăresc saga unei familii sau a unui erou. Şi cu Updike ştiu sigur că am dat lovitura, pentru că este un autor pe care-l citesc cu mare plăcere. Până la decesul lui, în 2009, era unul dintre preferaţii mei pentru Nobel. Dar nu mă ascultă nimeni pe mine. 🙂

„Fugi, Rabbit” este prima parte a acestei tetralogii. Harry „Rabbit” Angstrom este un om tânăr, de 26 de ani, fostă vedetă de baschet a liceului, căsătorit cu Janice, cu un copil, Nelson şi al doilea pe drum (Rebecca se naşte către finalul cărţii, însă are parte de un destin tragic). Având în vedere că această primă parte a poveştii lui Rabbit a apărut în 1960, portretul eroului principal are conturul social al unui om din vremurile respective. Evoluţia lui, spectaculoasă sau nu, se leagă insurmontabil de realităţile sociale ale lumii în care trăieşte. Însă John Updike face ca deriva acestui personaj uşor imatur să pară ca o decizie luată într-o perfectă cunoştinţă de cauză. Într-o seară, Rabbit îşi părăseşte nevasta (niţel alcoolică, deşi însărcinată) şi căminul conjugal, fără a avea, aparent, o motivaţie serioasă, în afara dorinţei de a evada dintr-o rutină erodantă. Ajunge, în aceeaşi seară, s-o cunoască pe Ruth, o prostituată isteaţă, în al cărei apartament se şi mută, transferându-şi rutina obositoare din viaţa anterioară într-un alt decor. Finalul cărţii aduce o schimbare, dar nu o dezvălui aici, că iar mă trag de urechi alţii că le stric plăcerea lecturii.

Autorul inserează, în povestire, personaje secundare cu rol de călăuză insistentă (părintele Eccles, cu care Rabbit va juca joia golf şi care va încerca, împăciuitor, să rezolve problemele familiale ale „oii” rătăcite, cu un oarecare succes; familia Springer – părinţii lui Janice; părinţii lui Rabbit: el, un om blajin şi inofensiv, ea – o femeie dârză, serioasă şi voluntară, deşi îşi acceptă condiţia modestă de casnică).

În bibliotecă am găsit şi o carte care se numeşte „100 de cărţi interzise”, împărţită pe capitole (cenzură politică, cenzură pe motive sexuale ş.a.m.d.) şi am văzut că „Fugi, Rabbit” apare ca un roman care, la apariţia sa, a stârnit indignare în rândul puritanilor, pentru limbajul sexual explicit (deşi nu e explicit, dar nu neg că scenele erotice au o senzualitate care ar putea să-i facă pe unii bătrânicioşi ai deceniului 7 al secolului trecut să roşească). Updike e un curajos, iar aici, în acest roman, cel puţin, elementul erotic nu are un rol ostentativ; e bine inserat în arhitectura conflictului şi a poveştii.

După această primă parte, aştept cu nerăbdare următoarele 3. Mai ales că 2 dintre ele au fost recompensate cu Pulitzer. Până acum, dintre  romanele premiate cu Pulitzer pe care le-am citit, mi-au plăcut toate, deci premiul ăsta e pentru mine o garanţie a valorii.

(John Updike, Fugi, Rabbit, ed. Humanitas, 2008, trad. de Antoaneta Ralian şi George Volceanov)