Posts Tagged ‘iubire’

Dacă nu era deja clar pentru toată lumea, sper că odată cu postarea asta se va vedea fără putinţă de tăgadă că m-am damblagit. În sensul bun. Adică în ultima vreme am aşa o poftă nebună de poezie proaspătă, încât mă apuc să citesc cam tot ce-mi pică în mână. Cu condiţia să fie apariţii noi (sau, măcar, relativ noi), care să mă surprindă (plăcut sau neplăcut, după caz).

O sută cincizeci de mii la peluze, volumul de poezii al Dianei Iepure, reprezintă, în primă fază („cosăuţi.md”), o incursiune duioasă într-o lume a naivităţii, a inocenţei, a noului. Aşa mi s-a părut, cel puţin după primele poeme care compun cartea. De acolo m-am şi inspirat când am ales titlul acestei mici recenzii. Mi s-a părut că personajul creat de Diana Iepure recreează, cu o viguroasă voluptate a detaliului, imagini ale unei copilării considerată idilică doar prin rememorare. Ştiţi voi: după ce timpurile trec, nostalgia trăirii lor are darul nesperat de a îndulci eventualele imperfecţiuni, transformând lumea de demult în prilej de bucurie retroactivă.

Pe urmă, treptat, tonalitatea volumului se schimbă. Se trece, pe nesimţite, de la o nostalgie rezervată la un gram de fericire obligatorie. Diana Iepure trasează contururile unei vieţi din care perpetua nemulţumire trebuie evacuată. La fel de mult cum trebuie extirpate şi ostentaţia, prostul-gust sau epatarea. Se simte aerul discret al dorinţei de adecvare la context, la necesitatea integării în peisaj. Nu e vorba despre o renunţare laşă ci, mai degrabă, de găsirea confortului de a aparţine, în sfârşit, la ceva. Comuniunea este un beneficiu mult mai important decât solitudinea arogantă, detaşată şi agresivă: „mi-am zis să nu mai enervăm pe nimeni / cu fericirea noastră / fericirea e lipsită de bun-simţ / merge doar cu cine vrea ea / cu ochii ca două pete de vin negru”. Fie ne aflăm în faţa unei subtile şi bine dresate ironii, fie asistăm la capitularea matură în faţa discrepanţelor umilitoare. Luaţi-o cum vreţi. 🙂

„Tobogan” vorbeşte, într-o limbă limpede şi lipsită de echivoc, despre alienarea post-modernă a individului, aflat în chingile dureros de dulci ale tehnologiei. E, aici, un clişeu mai vechi şi destul de răsuflat, însă redesenat de Diana Iepure într-o cheie proaspătă: „un utilizator / vrea să-mi fie prieten / mă anunţă emailul / aşa spun şi cei de trei ani / câd ies la tobogan / […] pare atât de simplu / te-ai dat cu cineva pe tobogan / şi gata / îi eşti prieten”. Metafora e facilă, însă cu nimic mai puţin grăitoare pentru reliefarea superficialităţii relaţiilor sociale de-acum, bazate într-o mare măsură pe confortul gratuit al virtualului, într-o lume din care afectele se retrag, având tatuate pe frunte stigmatul ieşirii brutale din modă.

Ultima parte a volumului („Fanfara”), întunecată şi concisă, aduce în prim-plan o scenografie tandră a morţii. Recuzita care însoţeşte momentul despărţirii de prezent apare în lumina rece a unor tradiţii corelative, în decorul apocaliptic al finalului: „muzicanţii / cântau din mers / puţin înclinaţi pe spate”, „voi aduna de pe pieptul ei / buruienile moarte / şi voi curăţa de uitare verde / crucea colţuroasă”, „sunt mândră de morţii mei / crucile lor sculptate / au loc de cinste în cimitir / ca altădată casele cu prispa înaltă / de-un metru / aproape de biserică”. Îngroparea păpuşii, păstrând aceleaşi tradiţii, vine ca o completare – ludică şi cutremurătoare deopotrivă – a unui tablou în care ciclul repetitiv al morţii s-a banalizat, devenind, în conştiinţa oamenilor, un element lipsit complet de vreo relevanţă ontologică. Dar astea-s deja filosofii.

Recunosc că mi-a plăcut cartea Dianei Iepure. Mi-a plăcut disponibilitatea acesteia pentru frivolitate, dar şi, în egală măsură, subtextul grav şi verva discursivă pe care a îmbrăcat-o această dorinţă aprinsă de a nu uita nimic, niciodată.  Cartea Dianei Iepure este, aşadar, o invitaţie la aducere-aminte, însă nu cu ochiul întors spre un interior individual şi sărac în conţinut, ci cu treaza conştiinţă a unui vechi timp comun, din care ar trebui să se nască toate năzuinţele celor care ne plimbăm pe-aici. Mi-a plăcut mult. Fie şi pentru următorul poem, care condesează uluitor de frumos toată drama postumă a iubirii care nu se mai întoarce: „mama face feţe de pernă / din cămăşile vechi ale tatei / scoate gulerul mânecile lasă doar / nasturii la mijloc / sidefaţi / toată copilăria am dormit pe pernă / ca pe pieptul lui tata”.

Frumos, deci.

(Diana Iepure, O sută cincizeci de mii la peluze, 80 p., Casa de pariuri literare, 2011)

 

Un roman de o vulgaritate ieşită din comun, chiar dacă bine mascată sub poleiala unei aparente literaturizări, cu personaje deloc convingătoare, o poveste fără noimă, fără fir logic, fără conţinut, delir erotic şi verbal pe 190 de pagini indigeste. Cam aşa mi s-a părut mie romanul lui Adrian Păunescu, „Vinovat de iubire”.

Titlul e urât, pentru că încearcă o falsă reconciliere cu puseurile hedoniste ale tinereţii naratorului (în care îl recunoaştem pe autor). Adică după ce-ţi petreci tinereţile nesocotind viril şi brutal sentimentele demoazelelor care-ţi cad în mreje, e destul de jenant să te „scuzi” atribuindu-ţi o nobilă maladie a sufletului. Nu merge. Sau, mă rog, la mine nu merge. Dar nu asta e problema. Ci modul în care cartea e construită. Sunt fragmenţele fără legătură între ele, care fac apologia curvăsăriei juvenile, ulterior justificate matur, de către persoana care scrie rândurile respective ori de individul care citeşte însemnările pacientului său. Andrei Ionescu (nume în care îi regăsim pe doi dintre copiii bardului, Andrei şi Ioana) este un fel de alter-ego al autorului. Medicul care se retrage din vâltoarea cotidianului într-un sanatoriu la poalele muntelui este, de fapt, instrumentul prin care Păunescu îşi reconsideră acţiunile din tinereţe, atribuite, în carte, unui pacient care e tratat printr-o terapie a somnului. Metafora e simplă: tinerelul depravat e pus în stand-by câtă vreme maturul cu acelaşi nume stă să-şi analizeze, lucid, viaţa. Pentru că, de fapt, ideea e următoarea: medicul şi pacientul sunt ipostaze ale aceleiaşi persoane: autorul însuşi. 

Romanul poate provoca fanelor de acum 30 de ani ale poetului puseuri orgasmice, câtă vreme însuşi autorul recunoaşte, într-un interviu, că mare parte din păţanii sunt reale, însă a evitat să dea nume şi prenume. Atât ne-ar mai fi lipsit! Am fi avut ce vedea la OTV: seară de seară, câte-o damă trecută ne-ar fi povestit cum a fost călărită de bard între două strofe scrise cu cărbunele pe coapse… Am oroare de donjuani şi casanovi. S-ar putea ca de aceea să nu-mi placă astfel de mărturisiri. Am preluat, în această chestiune, opinia lui Alexandru Paleologu, care spunea că numai proştii se raportează la femei în termeni de palmares individual.

Adicătelea, romanul e prost. Prost scris (lucru incredibil, având în vedere că Păunescu a avut, totuşi, momente de rafinament liric, regăsibile mai ales în poeziile de început ale sale), prost construit, ermetic unde nu e cazul şi descheiat la şliţ unde ar fi trebuit moderaţie, greţos până la cer şi înapoi, dulceag în cel mai diabetic mod cu putinţă, neconvingător şi nesusţinut. O lectură încruntată. Mi-ar fi plăcut să pot spune că romanul mi-a oferit clipe de relaxare. N-a făcut-o. Cred că Adrian Păunescu ar trebui să rămână la poezie. Însă, şi acolo, să taie două treimi din versurile care lui i se par geniale. Să publice doar ce a rămas după această sumară selecţie pur statistică.

În final, nu mă pot abţine să-l întreb pe Adrian Păunescu – omul: „Vinovat de iubire”? Chiar aşa? Doar atât?! Haida-de…

(Adrian Păunescu, Vinovat de iubire, 190 p., ed. Curtea veche, 2010)