Posts Tagged ‘iris murdoch’

Degeaba a sunat gongul la douăsprezece noaptea, degeaba a început un alt an în care mi-am zis c-o să-ncerc să fiu mai bun, degeaba: tot nu pot pricepe vraja cu care Iris Murdoch mă ţine prizonier.

Romanul ăsta, Oameni buni şi oameni de bine, nu seamănă cu celelalte două pe care i le-am citit. Bine, adevărul e că nici descrierea din interior nu coincide în totalitate cu conţinutul cărţii. Adică e mult spus că avem de-a face cu un roman pornit de la o tramă poliţistă, cu uşoare accente gotice. Nu e chiar aşa… Dar cu siguranţă cartea are toate ingredientele pentru a o face captivantă.

Nu ştiu dacă vreau s-o povestesc sau nu. În linii mari, are loc o sinucidere (crimă?) misterioasă (de parcă sinuciderea n-ar fi, mereu, un mare mister), a unui angajat obscur, Radeechy, dar care, ulterior gestului său, se descoperă că ducea o viaţă „apetisantă”, ca să folosesc un eufemism. Nu lipsesc elemente de magie neagră, sex energetic (what?!), femei uşoare şi porumbei sacrificaţi. Personajul central al cărţii este John Ducane, bărbat aflat într-o criză a vârstei a doua, bănuiesc, când apucăturile tinereşti par deplasate, dar parcă nici nu-ţi vine deocamdată să te aşezi la casa ta. El va fi cel însărcinat cu ancheta internă asupra morţii lui Radeechy. Se descoperă, astfel, că era un om care-şi ucisese într-un acces de gelozie soţia, că fusese şantajat din această cauză de Biranne, care la rândul lui se afla într-o relaţie ciudată cu McGrath, a cărui soţie era folosită pe post de momeală, ca pe urmă toţi oamenii care-i cădeau în mreje să fie şantajaţi la rândul lor etc. E mult prea mult de povestit şi, ca de obicei, modul în care o fac eu n-are nicio legătură cu magia unei cărţi semnate Murdoch.

John Ducane pare, până la urmă, factorul coagulant (ca un păianjen care, din centrul pânzei sale, scrutează împrejurimile şi ţese legături abia vizibile între colţuri) între personaje care fie din frică, fie din resentiment ori fie din neputinţă nu reuşesc să deschidă ochii cu atenţie. Finalul romanului, în care întrezărim eternul clişeu al aventurii la limită menită să te facă să vezi cu adevărat care sunt lucrurile importante din viaţă (bla bla bla: Ducane ar fi, deci, un Gheorghidiu camilpetrescian…), aduce o conciliere între persoane care nu păreau să mai dorească vreodată să aibă de-a face unul cu celălalt. Paula se împacă cu Richard Biranne, Mary ajunge iubita lui Ducane, Barbara îi dă, în sfârşit o şansă neîndemânaticului Pierce, Kate şi Octavian îşi continuă căsnicia (deşi faptul că soţul ştie şi chiar încurajează aventurile extraconjugale ale soţiei pare neverosimil), Willy rememorează ororile nazismului şi se împacă cu ideea că din cauza lui doi prieteni au fost gazaţi, unchiul Theo retrăieşte mental experienţele homosexuale din tinereţe etc.

Din nou remarc măiestria cu care Iris Murdoch ştie să-şi creeze personajele. Deşi foarte multe la număr, acestea au o individualitate care le face inconfundabile. Nicio clipă n-am avut senzaţia că pierd firul, că uit cine e X sau Y, deşi romanul e încărcat cu peste 20 de personaje principale. Nu ştiu cum reuşeşte şi, de fapt, nici nu mă interesează, câtă vreme orice carte a acestei autoare mă face să spun „Aşa, da!”. Iris Murdoch, to be continued…

(Iris Murdoch, Oameni buni şi oameni de bine, ed. Polirom, 2006)

Am promis că nu mă las bătut în ceea ce o priveşte pe Iris Murdoch. Acest al doilea roman al ei pe care l-am citit e aproape la fel de plăcut ca primul („Castelul de nisip”), însă mi s-a părut exagerat (ca temă) pe alocuri. But still, o plăcere la citit.

Remarcabilă, în primul rând, e uşurinţa cu care Dame Murdoch se „încarnează” într-un personaj masculin (romanul e construit la persoana I) şi, culmea!, reuşeşte să-i descrie atât de bine stările, încât poţi crede, la un moment dat, că romanul e scris de un autor, nu de o autoare… În literatura română, singurul exemplu de acest fel care-mi vine în minte (deşi e viceversa) e cel al lui Augustin Buzura care, în Refugii, se „transformă” într-o femeie uşor labilă, Ioana Olaru. Un roman care mi-a plăcut, de fapt…

Dar de ce zic că e telenovelă? Simplu. Pentru că întâmplările sunt atât de bine potrivite de hazard, încât îţi vine să spui că nu există pe lume decât coincidenţe şi că, mai devreme sau mai târziu, ne vom lovi automat de ele. Hilary, tânărul personaj principal al cărţii, are în tinereţe un fling cu soţia unuia dintre mentorii săi de la Oxford. Povestea lor, a lui Hilary şi Anne, nu are un sfârşit fericit, pentru că Hilary provoacă un accident de circulaţie în care Anne, însărcinată, moare. Soţul ei (şi mentorul lui Hilary), Gunnar Jopling, încearcă să-şi refacă viaţa, căsătorindu-se cu Lady Kitty, iar întâlnirea dintre el şi Hilary are loc după foarte mulţi ani, răstimp în care Hilary ocupă o măruntă funcţie administrativă, deşi capacităţile lui intelectuale (şi mai ales lingvistice) i-ar fi permis mult mai mult. Sfârşitul e lesne de observat: Hilary se îndrăgosteşte şi de Lady Kitty, iar finalul poveştii lor, nici în acest caz, nu e fericit. Dar simt din nou că minimalizez frumuseţea cărţii.

Sigur că nu la asta se reduce întregul roman, care însumează aproape 600 de pagini. Există şi aici personaje memorabile, cum sunt Christopher (colegul de apartament al lui Hilary), Tommy (eterna logodnică a personajului principal), Clifford, soţii Impiatt (un fel de snobi middle-class), enigmatica Biscuit (camerista lui Kitty), Crystal (sora lui Hilary, care trăieşte în umbra acestuia şi care are un secret mare legat de Gunnar), Arthur (insipidul subaltern al lui Hilary, îndrăgostit nebuneşte de Crystal).  Toate personajele au o istorie a lor, nimeni nu apare din senin şi fără vreun scop precis în toată această ţesătură de intrigi şi zbucium sufletesc. Pentru că şi în asta constă miracolul cărţii: nu e o succesiune aleatorie de întâmplări, ci reprezintă şi o incursiune în mintea unui om suficient de inteligent încât să-şi înţeleagă propria micime, dar şi posesor al unui orgoliu uşor exacerbat care-i justifică cinismul şi instabilitatea emoţională.

Un minus, în schimb, pentru traducere, pentru că mă aşteptam ca Antoaneta Ralian să nu comită greşeli elementare, cum ar fi, de pildă, o construcţie frecventă în vorbirea curentă (dar eronată) de genul „ne înţelesesem” (e fie „ne înţeleseserăm” – mai mult ca perfect, fie „ne înţeleserăm” – perfect simplu. „Înţelesesem” e forma de mai mult ca perfect pentru persoana I singular, nu plural). La fel, un minus pentru redactare, cu multe litere lipsă sau inversiuni nepermise la o editură de talia Poliromului.

(Iris Murdoch, Fiul cuvintelor, ed. Polirom, 2003)

Da, aşa m-am simţit citind romanul lui Iris Murdoch! Această autoare reprezintă, pentru mine, cea mai plăcută surpriză literară de la John Fowles încoace. Fără niciun dubiu, o mare, mare, huge scriitoare.

Castelul de nisip e primul roman al autoarei britanice pe care l-am citit. Deja mă aflu la al doilea, despre care voi scrie, cu siguranţă. Am acest obicei de a descoperi câte un autor (pe care-l ştiam doar cu numele, fără să-i fi citit vreun titlu), căruia-i citesc un roman, după care să rămân realmente impresionat şi să mă decid să fac un maraton din cărţile publicate în română sub semnătura respectivă. Aşa am păţit cu Saramago, Llosa, Thomas Mann, Marquez, iar de la noi cu Paler, Dan Lungu, Blandiana, Pleşu etc. Despre Iris Murdoch ştiam prea puţine: doar că e una dintre cele mai apreciate scriitoare britanice ale secolului trecut şi că a murit suferind de Alzheimer, în 1999.

Nu exagerez când spun că romanul Castelul de nisip e captivant de la început până la sfârşit, în ciuda faptului că se întinde peste 400 de pagini. L-am citit cu cel puţin aceeaşi plăcere cu care am parcurs, vara trecută, romanul Daniel Martin al lui Fowles. Iar talentul cel mai surprinzător la un autor e acela de a face interesant, citibil şi interpretabil în diverse chei un subiect banal, anodin, fără posibilitatea răsturnării spectaculoase a lucrurilor. Familia tipică britanică (Bill Mor, soţia lui – Nan şi copiii Felicity şi Donald) reprezintă punctul central al cărţii. Mor e profesor, se îndrăgosteşte de domnişoara Carter, artist plastic, căreia i se cere să picteze portretul fostului director al şcolii, Demoyte. Încrengătura şugubeaţă în care intră Mor e privită nu cu intenţie moralizatoare, ci cu umor şi o relativă înţelegere. Lucru ciudat, având în vedere că autorul e, totuşi, femeie. Însă dacă veţi avea curiozitatea să citiţi câte ceva despre viaţa lui Iris Murdoch, veţi înţelege de ce, în cazul ei, nimic nu e surprinzător… Întorcându-mă la carte, trebuie să spun că frumuseţea ei constă în modalitatea extraordinară în care autoarea reuşeşte să zugrăvească portrete, imagini, trăsături de caracter, cu siguranţa unui fotograf convins că hârtia care surprinde realitatea nu poate minţi niciodată. Nu e de mirare că scriitoarea însăşi îi recunoaşte între „mentorii” ei pe Sartre, Platon şi, atenţie, Dostoievski.

Povestea e simplă: Mor e, aşa cum am spus, un profesor oarecare, având un vag complex al neîmplinirii pentru faptul că n-a reuşit, până la vârsta lui, să-şi depăşească modesta condiţie (motiv pentru care cochetează, la început în secret, mai apoi public, cu ideea de a deveni parlamentar laburist). Apariţia domnişoarei Carter, mult mai tânără şi mai zburdalnică, îi tulbură serios tabieturile cotidiene şi îl determină să-şi regândească atât statutul social, cât şi relaţiile cu propria familie. Bineînţeles că, fiind un prizonier docil al vieţii tihnite, nu va reuşi să schimbe nimic. Intenţia de a candida în alegeri, dezvăluită maliţios de către soţia înşelată într-o adunare conjuncturală, o face pe domnişoara Carter să-şi dea seama că nu ea reprezintă ţelul suprem pentru Mor, ci ascensiunea politică, chiar dacă, între timp, Mor se răzgândise în ceea ce priveşte aspiraţiile sale. Zvonul public are, aşadar, impact mai puternic pentru sufletul îndrăgostit decât asigurările venite din partea cealaltă.  Personajele sunt pitoreşti, perfect creionate, au viaţă, au suflu, personalitate. De urmărit, printre altele, imaginea lui Demoyte. Seamănă cu multe personaje care ne amărăsc viaţa… 🙂

Dar mă opresc aici cu istorisirea, pentru că am impresia că distrug farmecul cărţii. Jur! N-am citit ceva mai frumos, mai cuprinzător, mai reconfortant şi mai aproape-de-adevărata-literatură (aşa cum o înţeleg eu, fireşte) în ultima jumătate de an, cred. Iris Murdoch pare să devină – încet, dar sigur – una dintre scriitoarele mele preferate. Şi maratonul meu în ceea ce o priveşte abia a început. She’ll be back! 🙂

(Iris Murdoch, Castelul de nisip, ed. Polirom, 2003)