Galeria giganţilor

M-a cuprins subit patriotismul local! Am intrat în librărie cu gândul să cumpăr o carte de o frivolitate uriaşă (nu vă voi spune despre ce volum e vorba, că m-am înspăimântat şi eu de ce intenţii livreşti aveam), pentru că încercam să-mi ostoiesc lehamitea prin scufundarea într-un volum fără prea mari pretenţii. Numai că, la mine, NICIODATĂ socoteala de-acasă nu coincide cu aia din târg. Aşa că nu mi-am mai luat cartea aceea, ci Franny şi Zooey a lui Salinger şi Dresură de lei, cartea de interviuri a orădencei Ioana Revnic.

Despre Ioana Revnic am aflat citindu-l pe Alex Ştefănescu. Criticul părea entuziasmat de femeia „blondă, frumoasă şi inteligentă”. Mi-am zis că o astfel de ofertă nu se refuză niciodată şi astfel am ajuns să cumpăr volumul despre care vă vorbesc.

Câteva remarci: apreciez stilul elegant, serios-ludic şi subtil iscoditor pe care-l foloseşte autoarea în intervievarea scriitorilor. Ioana Revnic nu se dă bătută prea uşor, chiar dacă mimează candoarea şi se aşază în postura intervievatorului umil, care se mulţumeşte şi cu fărâmituri. Ingeniozitatea de a scoate din persoana intervievată esenţa – fără a-i da acesteia impresia că i s-a dezgolit, indecent, trecutul – este de o rară precizie şi acurateţe. Ioana Revnic ştie  cum să jongleze cu obsesiile autorilor, ce butoane merită apăsate şi cum să continue, interogativ, un răspuns ce părea definitiv. Iar lucrurile astea se pot realiza doar printr-o temeinică ante-documentare şi printr-o înaltă conştiinţă (nu spun vorbe mari) a lucrului bine făcut. N-am niciun dubiu, de altfel, că Ioana Revnic face această meserie cu pasiune adevărată.

Dincolo de întrebarea inteligentă vine, evident, şi răspunsul de dincolo de masă. Scriitorii interogaţi au, fiecare, culoarea lui, parfumul lui şi, îndrăznesc să spun, infatuarea lui. Pentru mine, unele interviuri n-au constituit nicio surpriză: ştiam, de pildă, că Alex Ştefănescu e cordial, deschis şi uşor frivol; ştiam, de asemenea, că rareori inteligenţa, intransigenţa morală şi bunul simţ au făcut casă mai bună decât în modul exemplar în care Ana Blandiana îşi organizează viaţa şi îşi structurează profilul intelectual; ştiam, din păcate, despre orgoliul uriaş (şi penibil, după mintea mea) al unui Nicolae Breban, scriitor orbit de misiunea sa şi exersând un greţos cult al propriei personalităţi; mi-au plăcut, de altfel, şi bonomia oarecum stânjenită a lui Buzura, eleganţa oratorică a lui Emil Hurezeanu şi a Ioanei Pârvulescu, ingeniozitatea bine temperată (sic!) a lui Mircea Horia Simionescu. Nu mi-au plăcut rigoarea sterilă a lui Eugen Simion (care pare să-şi ascundă preferinţele personale folosind camuflajul uşor ipocrit al „autonomiei esteticului”) şi nici, repet, aroganţa juvenilă a lui Breban. Dar astea-s chestiuni de gust personal. Mi le asum.

Aş mai spune că (şi nu vreau să fiu înţeles greşit) n-am priceput rostul părţii finale a volumului, unde Ioana Revnic prezintă patru autori cărora fie n-a mai apucat, fie n-a reuşit să le smulgă răspunsurile aşteptate. Autoarea ne împărtăşeşte, darnică, întrebările care urmau să fie puse lui Valeriu Anania, Mircea Dinescu, Grigore Vieru şi Eugen Negrici. Inteligente, ingenioase, empatice. Dar nu le-am priceput rostul. Ce voiau să arate? Iscusinţa autoarei de a interoga personalităţi publice? Asta o ştiam din paginile anterioare. Voiau să sugereze „neseriozitatea” unor scriitori (Eugen Negrici nu-i răspunde mailului cu întrebări)? Beats me…

Şi pentru că partea asta finală n-am înţeles-o, mă opresc aici. Vă zic, aşadar, că Ioana Revnic a croit o carte frumoasă, demnă de luat în seamă, care poate deveni un reper în creionarea unui stil al jurnalismului cultural. Ioana Revnic nu e doar o fată cu reportofon. Îţi trebuie curaj, talent, o cultură solidă, răbdare şi o imensă dragoste de literatură ca să poţi face ce a făcut ea cu această dresură de lei. După ce le-a îmblânzit, felinele s-au retras, docile, în culcuşurile lor, lăsându-ne pe noi să privim, în toată desfăşurarea lui de forţe,  spectacolul literaturii.  Sub bagheta inconfundabilă a maestrei de ceremonii, fireşte.

(Ioana Revnic, Dresură de lei, 328 p., ed. Curtea Veche, 2011)

Destinul unui geniu

Unii oameni, mai ales la ţară, citesc toată viaţa lor o singură carte: Biblia. Trebuie să mărturisesc că, evident, nu voi fi (nu mai am cum) omul unei singure cărţi, însă există două volume pe care le citesc constant, la care mă reîntorc mereu cu pasiune şi recunoştinţă. În momentul în care le termin, le reiau. Se întâmplă să treacă luni de zile între o filă şi alta. Cert e că nu le las niciodată deoparte. Au în permanenţă semnul de carte înfipt în ele. Hai, nu vă mai ţin pe jar. Cele două minuni de care vă povestesc sunt Cartea neliniştirii (Fernando Pessoa) şi Caietele lui Cioran.

Pentru că Cioran e, după mintea mea, o sursă inepuizabilă de plăcere. Sunt hedonist când vine vorba despre acest scriitor (îi spun „scriitor”, şi nu filosof, din motive pe care le voi dezvolta, poate, cu altă ocazie). De aceea m-am repezit la rafturi şi am smuls de-acolo „Itinerariile unei vieţi. Apocalipsa după Cioran”, pe care am devorat-o în vreo 2 ore.

Gabriel Liiceanu reuşeşte, aici, peformanţa de a concentra în 150 de pagini esenţa unei lumi. Ar fi uşor să spun că nu face altceva decât să traseze punctele principale ale destinului celui care avea să schimbe pentru totdeauna filosofia nihilistă de secol XX. Cartea, însă, e mult mai mult decât atât. Beneficiind de condiţii grafice excelente, ea îţi permite coborârea într-o lume atât de curată în logica ei imbatabilă, încât te miri singur de evidenţa simplă a unor teme care, până mai ieri, păreau inatacabile. „Deconstrucţia” lui Cioran, cam asta e tema cărţii. Sigur că nu totul poate fi explicat, însă modul lui Liiceanu de a pune în cuvânt geniul imens al gânditorului român care a fost Cioran e remarcabil. Cum cel puţin la fel de zdruncinător este interviul transcris în partea finală a volumului (ultimul interviu – filmat – cu Cioran), un adevărat tur de forţă şi o expresie frustă a nevoii de ex-primare. Pentru că, o spune Cioran, expresia are rol de detensionare a gravităţii ideii. Îmbrăcarea în cuvânt a conceptului înseamnă o domolire a acestuia, o aducere a sa în sfera suportabilului.

De reţinut notaţiile despre Răşinari, satul natal al lui Cioran, despre Nae Ionescu, Beckett, Sartre, Ionesco şi Ţuţea (pe care Cioran îl consideră omul cel mai extraordinar pe care l-a cunoscut vreodată). De asemenea, nu trebuie ignorat nici interviul cu Simone Boué, chiar dacă e oarecum pudic şi cochet evaziv.

Şi, chiar dacă o să spuneţi că sunt rău, de data aceasta nu dau niciun citat din carte. Pentru că vreau s-o citiţi. Şi pentru că sunt convins că veţi ieşi din ea altfel. Indiferent ce înseamnă lucrul ăsta.

Redau mai jos linkul/filmul cu interviul pe care Liiceanu i l-a luat lui Cioran în 1990. Priviţi, tăceţi şi luaţi aminte.

(Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran. Apocalipsa după Cioran, 156 p., ed. Humanitas, 2011)