Jur că n-am niciun fel de prejudecată legată de corespondenţa care se naşte între o imagine publică proeminentă şi lipsa totală a vreunui talent literar. Nu judec în astfel de termeni pe nimeni. Şi dovada cea mai clară este că, iată, azi-noapte am petrecut vreo 3 ore în compania acestei doamne?, femei?, dive? a micului ecran românesc, pre numele ei Mihaela Rădulescu.
N-am citit primele ei două cărţi, publicate tot la Polirom, pentru că nu m-au interesat deloc. Nu pot să spun că volumaşul ăsta ar fi reuşit să-mi stârnească interesul, însă, nu ştiu de ce, ieri am simţit nevoia de frivolităţi şi, în capul meu, Întreabă-mă orice, cartea Mihaelei Rădulescu, era perfectă pentru satisfacerea acestei nevoi mărunte.
O iau pe scurt:
– titlul postării mele nu e o ironie, aşa cum s-ar crede. Autoarea a adunat în acest volum texte pe care le-a publicat în Elle sau Jurnalul Naţional, în care „dezbate” probleme de interes femeiesc, întocmai cum făcea Carrie Bradshaw din Sex & The City. În mare, e vorba despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, despre nevoia de a visa, despre depăşirea propriilor limite, despre frumuseţea lucrurilor mărunte, despre înşelat (mai ales despre înşelat!) ş.a.m.d. Din punctul meu de vedere, nişte banalităţi perorate doct.
– limbajul, ah, limbajul! Trebuie să recunosc că, atunci când vrea, Mihaela Rădulescu ştie să scrie frumos, oricât de desuet ar suna lucrul ăsta. Însă de multe ori dorinţa de a stoarce metafore din orice duce la exprimări ridicole (aţi auzit vreodată de „teamă frigorifică”?) ori la involuntare – şi, din această cauză, comice – insinuări triviale („Femeia pe care tocmai vrei să o întrebuinţezi a fost făcută din iubire şi de aceea nu poate funcţiona fără acest combustibil. Ai grijă să-i faci mereu plinul.” – p.107). De asemenea, remarc abundenţa de puncte de suspensie care suplinesc o lipsă a emoţiei pure, precum şi unele stângăcii stilistice ori în exprimare (foloseşte, de pildă, grade de comparaţie pentru „perfect”).
– sfaturile brutale, având delicateţea unor poveţe ale coafezelor, sunt ilare de-a dreptul: „Greşeala cea mai prostească e să-ţi tatuezi numele iubitului sau iubitei. Statisticile şi soarta ne învaţă că un „For ever Gigel”, scris azi pe pelvis, îl poate enerva teribil pe următorul „Johnny” când îţi dă jos chiloţii” – p.54.
– rostul întrebărilor din carte, altul decât acela de a-l face pe eventualul cititor să fie, pentru o vreme, autoreflexiv, nu l-am înţeles. Sunt pagini întregi umplute cu astfel de interogări, cu spaţiu suficient de larg sub fiecare ca să poţi, cu creionul ori pixul, să treci propria variantă de răspuns. Dar pentru ce?
– cu toate aceste mici defecte (care fac ca portretul autoarei să fie veridic, ne-fotoşopat), trebuie să recunosc că înţeleg de ce o astfel de carte devine bestseller. Şi mă bucur. Pentru că e mult mai util să răspândeşti în lume nişte poveţe banale, dar necontaminate de vreun gând aiuritor, decât să faci rating cu tot felul de cretinităţi glorioase. Mihaela Rădulescu încearcă o pledoarie pentru frumos, chiar dacă metodele prin care face lucrul ăsta sunt discutabile din punct de vedere literar. Există două bucăţi de ficţiune în carte („Sculptura în măr”, „Instinct”), care, după părerea mea, i-au reuşit mai bine decât articolele de „atitudine”. Iar acolo unde sinceritatea ei merge mână-n mână cu dorinţa de a crea emoţie, lucrurile capătă, brusc, o coloratură convingătoare, transformând-o din motobiker-iţă rough într-o timidă admiratoare (şi promotoare) a literaturii adevărate: „Cred, cu toată admiraţia şi sinceritatea, că puteţi cuceri orice teritoriu uman şi că nu varietatea creierelor care citesc o carte ar trebui să dea valoarea unui autor, ci amprenta nutritivă care rămâne pe tot atâtea suflete” (către Mircea Cărtărescu, în „Scrisoare către o frumoasă străină”, p.174). Subscriu!
– n-am înţeles nici rostul desenelor (Ana Ularu, Andreea Esca, Dani Oţil). Nu-s suficient de trendy, se pare. Poate-mi trece. 🙂
(Mihaela Rădulescu, Întreabă-mă orice, 208 p., ed. Polirom, 2011)
Cu cărţile pe faţă 