Posts Tagged ‘iisus’

O primă precizare: scriu „Isus”, nu „Iisus”, dintr-un motiv cât se poate de simplu, pe care-l puteţi găsi cu un clic aici, urmărind indicele de subiecte, dând clic pe „Isus” şi citind nota de la subsolul articolaşului.

O a doua precizare: astăzi se decernează premiul revistei România literară pentru cartea anului. Sunt aproape convins (deşi, pe măsură ce se apropie ora decernării,  certitudinea mea mai pierde din putere) că Andrei Pleşu e în pole-position. Eu ţin cu Vântureasa de plastic, dar na, pe mine nu mă-ntreabă nimeni. Şi nici nu cred că o carte de poezie are şanse reale la premiul ăsta. Nici acum, nici altădată.

Acestea fiind zise/scrise, să trecem mai departe. Nu e un secret pentru nimeni că eu îl consider pe Andrei Pleşu unul dintre cei mai iscusiţi stilişti ai limbii române de azi. Nu spun vorbe mari. Mi se pare unul dintre cei mai talentaţi scriitori pe care-i avem. Şi gata. Orice textuleţ scris de Andrei Pleşu are o anume greutate a sentinţei, chiar dacă autorul nu şi-o propune, şi o admirabilă eleganţă discursivă. Aşa încât, o carte care să se ocupe de prezentarea şi explicarea parabolelor lui Isus , scrisă de acelaşi Andrei Pleşu, nu putea fi decât un nou motiv de extaz livresc.

Volumul e construit sub forma unei apetenţe către desluşirea misterului, către decriptarea „la rece” a mesajelor cristice. Autorul nu abuzează în trimiteri  bibliografice „exotice”, dar nici nu-şi tratează tema de pe poziţiile prezumţioase ale celui înzestrat în mod natural cu o capacitate absolută în manevrarea unui subiect atât de delicat. Însuşi autorul tinde să sancţioneze derapajele strict algoritmic-logice ale celor care, înaintea lui, s-au ocupat de acelaşi fenomen.

Cartea încearcă, pe de o parte, să răspundă la întrebarea de ce a ales Isus Cristos să le vorbească ascultătorilor săi în parabole, şi pe de altă parte să „desfacă” întru o mai bună receptare poveţele care izvorăsc din aceste parabole. Fireşte, nu se ocupă de toate, pentru că nici n-ar fi posibil, însă ne îndrumă către un anumit mod cuminte şi – aş spune – aproape afectiv de absorbţie a „lecţiei” divine. Prima întrebare are un răspuns frust: Isus vorbeşte în parabole pentru că, în ceea ce priveşte întrebările cardinale, ai nevoie de un ocoliş lămuritor, întrucât nu se pot livra răspunsuri matematice unor chestiuni care exced rigorile logicii limitate. E un fel de învăluire prin comparaţie, prin trimiterea la o schemă relativ identică, prin recurgerea la un scenariu congruent.

Recunosc că nu de puţine ori pe parcursul lecturii am fost uimit atât de brutalitatea primei interpretări a oricărei parabole, cât şi de nuanţarea eficientă de după, care punea totul într-o altă lumină, făcând inteligibile povestea şi tâlcul acesteia. Parabola prietenului de la miezul nopţii, a talanţilor, a copiilor din pieţe, a lucrătorilor nevrednici ai viei sunt, fiecare, motive de reflecţie mută, urmată întotdeauna de o revelaţie spectaculoasă, cu ajutorul autorului şi al exegezei e care o adoptă şi o propune.

Nu sunt specialist în texte sacre. Cred că-mi lipseşte deocamdată apetitul pentru deschiderea unor punţi către lumile aparent inaccesibile. Şi nici nu sunt ferm convins că fac parte din rândul oamenilor cărora asemenea planuri le ies atunci când doresc. Sunt mai degrabă mundan decât metafizic. Însă pot să afirm cu mâna pe inimă că „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, volumul lui Andrei Pleşu, este o carte care face bine. Dacă nu mă credeţi, încercaţi-o pe propria piele.

(Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul a poveste, 321 p, ed. Humanitas, 2012)