Posts Tagged ‘identitate’

Citisem, anterior, Ignoranţa lui Kundera. Nu mi-a provocat cine-ştie-ce mari plăceri. Şi nici despre cărticica asta nu pot să spun prea multe cuvinte. După ce am închis-o, mi-am zis „iată o carte în care nu se întâmplă nimic!”. M-am răzgândit, însă, atunci când mi-am dat seama că are de-a face mai mult cu vieţile interioare ale protagoniştilor decât cu descrierea amănunţită a unor păţanii interesante.

Chantal şi Jean-Marc sunt un cuplu căsătorit, aflat la o vârstă a nedumeririlor. Nu, nu despre copilărie e vorba, ci despre acea etapă a vieţii în care simţi nevoia să verifici pe propria piele dacă mai eşti „valid” din punct de vedere social. Cum se manifestă lucrul ăsta? Păi, ne spune Kundera, la femei vine momentul în care se plâng că nu mai întorc bărbaţii capul după ele pe stradă. De aici se nasc conflicte intense, vzibile prin roşeaţa accentuată a pielii feţei atunci când, în sfârşit, ai impresia că un bărbat te-a fixat cu privirea. În rest, linişte. Chantal trăieşte dureros drama de a nu mai fi tânără. Jean-Marc observă frământările soţiei sale şi se decide să-i trimită răvaşe, ca din partea unui anonim, în care admiraţia să fie declamată fără echivoc. Adică o minciună nevinovată şi cu intenţii onorabile. Chantal, ca orice femeie cochetă, ascunde scrisorile în sertarul cu lucruşoare intime. După o vreme, îşi dă seama că autorul misterioaselor scrisori poate fi Jean-Marc şi, luându-şi inima în dinţi, se duce la un grafolog. Când iese la iveală adevărul, Chantal decide să nu-l confrunte direct pe soţul ei, ci să-şi imagineze o plecare la Londra, pe nepusă masă. Jean-Marc recunoaşte în sinea lui că poate n-a făcut cel mai inteligent lucru şi încearcă să repare ce mai e de reparat. Surprinzător e faptul că Chantal nu se simte, în final, umilită, ci decide să-şi continue viaţa alături de soţul ei, având o grijă sporită faţă de lucrurile/persoanele care-i sunt apropiate. Un fel de capitulare sub sloganul „dacă n-ai ce-ţi place, să-ţi placă ce ai”.

Şi cam atât. Subţire, nu? Eh, în carte se mai găsesc câteva panseuri care mi-au atras atenţia. Spre pildă, Kundera ne spune la un moment dat, anticipând mica dramă a personajului feminin, că femeile nu se mulţumesc niciodată cu dragostea unui singur bărbat. Că, indiferent de sentimentele pe care un singur mascul le are faţă de ea, îi va fi întotdeauna sete de a fi admirată la un nivel mai larg, socialmente vorbind. Chiar dacă, declarativ, orice doamnă se arată consternată că un puştan a fluierat golăneşte după ea, în forul ei interior se va simţi extraordinar de măgulită. Boooon. A doua chestiune drăguţă, şi acum vorbesc serios, e definiţia pe care autorul o dă prieteniei. Ni se spune că prietenii nu sunt altceva decât nişte depozitari ai amintirilor. Carevasăzică, nu omul ţi-e drag, ci dovedirea ca reală a amintirii care vă însoţeşte pe amândoi, care vă leagă într-un mod indestructibil. Prietenia este, deci, continuitatea între ceea ce ai fost şi ceea ce eşti. Fără ea, viaţa se transformă în fragmente inconsistente de prezent, elemente disparate şi izolate. Prietenia adevărată împiedică fărâmiţarea vieţii în bucăţi inerte în care, după o vreme, nu te mai recunoşti, pentru că n-ai avut pe nimeni lângă tine care să-ţi consemneze realitatea trăirilor. Frumos.

(Milan Kundera, Identitatea, 152 p., ed. Humanitas, 2008, trad. din lb. franceză de Emanoil Marcu)

Citind Omul duplicat al lui Saramago am simţit o uşoară adiere de ficţiune eliadescă, deşi, probabil, alăturarea asta pare niţel deplasată pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la faptul că personajul central al cărţii, Tertuliano Maximo Afonso e un banal profesor de istorie şi că are parte, spre uimirea şi, apoi, disperarea sa, de nişte întâmplări din categoria fantasticului. Nu seamănă cu un plot al lui Eliade?

Ba seamănă, şi încă foarte mult. Pe scurt, e vorba despre un bărbat în jurul vârstei de 40 de ani (38 mi se pare că ni se spune la un moment dat), care descoperă, urmărind un film la sugestia colegului său, că un personaj secundar din filmul respectiv îi seamănă leit, sfidând orice lege a geneticii ori a firescului. De aici începe o adevărată vânătoare a celuilalt eu, pe care-l va întâlni, în carne şi oase, dar pe care va ajunge să-l deteste ulterior (sentiment reciproc, după cum urma să aflăm). Ceea ce iniţial pornise ca un impuls al curiozităţii sf’ârşeşte prin a bulversa vieţile celor doi într-o asemenea măsură încât ele vor deveni interşanjabile, fără voia protagoniştilor. Bucuria reţinută a găsirii unui eu identic (palidă punere în cuvânt a fricii de singurătate) devine exasperarea aflării adevărului crunt: nu există loc în lume pentru identităţi. Pământul nu poate cuprinde dublul unei entităţi care, oricum, nu are o importanţă covârşitoare în ecuaţia fericirii globale. Frumuseţea lumii rezidă în complementaritate, nicidecum în identitate. Prin urmare, unul dintre cei doi trebuie suprimat. Însă nicio judecată tranşantă nu aduce garanţia calmării apelor. Cel rămas (pentru că unul dintre cei doi rămâne pe mai departe umbra destinului celuilalt) va avea în permanenţă stigmatul duplicatului care, în fuga perpetuă a omului modern pentru originalitate, se constituie într-un veritabil blestem.

Iar dacă întreaga carte e construită ca o ficţiune, finalul ajunge în şi-mai-ficţiune. Tertuliano Maximo Afonso, stând pe fotoliu şi primind un telefon care-l transformă într-un alt dublu al său, de care se credea scăpat, lasă loc de interpretări dintre cele mai diverse. Un final neaşteptat, marca Saramago.

Şi, ca să revin la ideea din titlul postării mele, chiar mi s-a părut că banalitatea vieţii unui profesor de istorie, al cărui traseu prestabilit e, într-o bună zi, deturnat brusc datorită unui eveniment care sfidează normalul, e o temă recurentă în nuvelistica fantastică a lui Mircea Eliade. Şi n-o spun ca să mă bat româneşte cu pumnul în piept pentru că, nu-i aşa, am avut şi noi un Saramago avant la lettre, ci pentru că-mi place să descopăr că marii autori n-au orgolii care să le împiedice forţa creatoare în a zămisli lucruri deja spuse, chiar dacă într-o cu totul altă formă. Vedeţi, de aceea e mişto literatura!

(Jose Saramago, Omul duplicat, ed. Polirom, 2009)