Farmecul palid al eşecului

/ text publicat în revista Zona literară, nr.11-12/2013 /

Parcursul literar al Anei Blandiana, început cu mai bine de 4 decenii în urmă, poate fi considerat cvasi-linear, dacă nu luăm în calcul desele schimbări de perspectivă ale liricii poetice care, însă, s-au referit mereu la o mai largă cuprindere scenografică a aceloraşi idei care au făcut posibilă existenţa uneia dintre cele mai puternice voci poetice ale României postbelice. Altfel spus, în poezia Anei Blandiana se schimbă doar temele, niciodată sensurile lor, metafizice ori morale. Tonul gracil, de o splendidă eleganţă, se mulează perfect pe un soi de răzvrătire perpetuă, având drept cauză credinţa autoarei într-o dreptate de dincolo de faptele noastre simple, egoiste şi, în definitiv, nesemnificative într-un macro-tablou universal.

Şi, în definitiv, însuşi lucrul acesta frapează la Ana Blandiana: imaginea ei, de o tandră sensibilitate, coborâtă cumva din vremuri aşezate, cuminţi şi bine închegate, cu un soi de fragilitate a politeţii trăite ca scop în sine, se completează miraculos cu o forţă incredibilă a cuvântului scris, cu o puternică încredere în necesitatea clarificării unor chestiuni pe cât de simple în aparenţă, pe atât de complicate în fond. Ana Blandiana–scriitoarea este doar, paradoxal, faţeta publică a omului cu acelaşi nume, care-şi trăieşte viaţa între imperativul anagajării social-politice şi acela, mult mai onest şi mai înalt, al datoriei faţă de Poezie.

Cred că acesta este, de fapt, miezul impresionantului volum numit „Fals tratat de manipulare”. Autoarea, într-o înşelătoare carte de memorii („înşelătoare” nu pentru că rememorările ar suferi de primejdia unei retuşări tardive, ci pentru că nerespectarea cronologiei stricte în care s-au petrecut evenimentele sugerează mai degrabă caracterul selectiv al întâmplărilor importante), produce unul dintre cele mai spectaculoase volume confesive din literatura recentă. Faptul că majoritatea capitolelor din carte sunt mărturii sincere ale implicării politice a autoarei în lumea pestriţă şi haotică de după 1990 nu reprezintă, aşa cum s-ar crede, o capitulare de la (horribile dictu!) rostul poetului în cetate, ci mai degrabă prelungirea acestui sens dincolo de pagina albă, dincolo de „patria mea a4” pe care scriitoatea a desenat-o convingător în cel mai recent volum de poeme al său.

Manipularea la care se face referire în cartea Anei Blandiana nu are întotdeauna ca suport o dorinţă a manipulatorului de a dresa conduita manipulatului într-o direcţie precisă; manipularea, în forma ei cea mai insidioasă, nu-şi face simţită prezenţa decât după multă vreme de la producerea ei, ca o confirmare a puterii de a mistifica realitatea, dându-i un contur nerecognoscibil peste timp. De aceea, nu toate experienţele trăite de autoare şi consemnate exemplar în carte sunt privite cu aerul tragic al celui care, azi, se simte înşelat, ci mai degrabă cu maturitatea omului care a înţeles că nu există scăpare absolută. Iar destinul cumplit al persoanelor dragi (accidentul stupid pe care tatăl poetei îl suferă, şi care îi va grăbi moartea, după ce supravieţuise vieţii în detenţie; supremă ironie a sorţii, pe care Ana Blandiana o acceptă cu un fel de resemnare ascetică, tulburătoare şi albă) face parte dintr-o manipulare cu rădăcini oculte, în urma căreia cei rămaşi se simt datori să depună mărturie despre misterele care le-au tulburat existenţa.

Numele ales de Ana Blandiana pentru această carte – combinaţie eterogenă de confesiune intimă, radiografie socială, eseistică şi mici poeme în proză – vine să confirme substratul politic al ultimilor 30 de ani din viaţa autoarei. Înainte de 1989, politicul era doar fondul încărcat de semnificaţii opresive al vieţii tuturor locuitorilor ţării aflate sub pecetea dictaturii; politicul nu era, aşadar, o opţiune liberă, ci un blestem cotidian, o cauză permanentă de suferinţă şi umilinţe. După 1990, el ia forma alegerii benevole (deşi Ana Blandiana nu o resimte în acest fel, ci ca pe o datorie rezultată din mulţii ani în care a crezut că rostul poetului este să tragă cuvenitele semnale de alarmă în faţa derapajelor unei puteri înnebunite de propria aură), iar prin această suprapunere inevitabilă a scriitoarei cu fondatoarea Alianţei Civice se ajunge la o confuzie totală între planuri, de cele mai multe ori autoarea simţind remuşcări crunte pentru că a părăsit masa de scris pentru a ţine discursuri mobilizatoare, din balcoane, în faţa a mii de oameni. Şi, totuşi, o face, dintr-o datorie morală care azi pare desuetă, având în vedere evoluţiile deseori ilare şi absurde ale vieţii publice din România post-dictatură. O recunoaşte însăşi autoarea, într-un capitol rezervat unei arhitecturi a dezamăgirii care creştea pe măsură ce timpul nu confirma speranţele cu care se plecase la drum: „Dar nimeni dintre cei care voiau să ia puterea nu era dispus să se schimbe, nici măcar partidul care a clonat numele Alianţei Civice, realizând una dintre multele confuzii savant construite în epocă pentru a nu se mai putea deosebi binele de rău, ideile de interese, sacrificiile de profituri” (p.310). Dilema optării între societatea de ieri şi cea de azi devine atât de stăruitoare din cauza spectacolului de prost-gust pe care-l dau mai marii zilei, într-o euforie orgiastică şi neruşinată, încât până şi observatorul inocent şi ingenuu al fenomenului oscilează periculos: „Să însemne oare că mă simţeam mai acasă în sfârşitul de dictatură decât în începutul de capitalism?” (p.324) Răspunsul e, evident, negativ în ceea ce o priveşte pe autoare, însă doar simpla existenţă a unei astfel de dileme vorbeşte fără echivoc despre haosul generalizat al societăţii româneşti din primii ani de libertate postdecembristă.

Volumul e parcurs de o stranie şi totuşi familiară senzaţie de asumare a unei inutilităţi postfactum, un fel de recunoaştere târzie a zădărniciei cu care Ana Blandiana şi-a „irosit” ani buni încercând să transmită (să emoţioneze şi să convingă, după propriile-i spuse) mici impulsuri de conduită „firească”, „normală”, într-o societate din care sensul acestora a fost răsturnat. Acum, la vremea amară a retrospectivei, Ana Blandiana are totuşi tăria de a spune răspicat că a fost îndreptăţită şi salvatoare intenţia ei de a rămâne, ca şi până atunci, lipsită de orice fel de vanităţi, de orice soi de orgolii ale puterii: „Când mă gândesc azi la cât de naivă, nepregătită, neinformată, credulă, dezarmată, nepricepută, ignorantă şi chiar pur şi simplu proastă, din punctul de vedere al vieţii şi relaţiilor politice, eram atunci, îmi dau seama că faptul de a fi reuşit să mă sustrag şi să scap din pânza care fusese ţesută în jurul meu îmi apare ca un adevărat miracol” (p.414).

Oarecum inedit ne apare în volum talentul portretistic al autoarei, capabilă să comprime până la conturul esenţial personalităţi dintre cele mai diverse: „Pe pastorul Tőkés mi-l imaginasem mult mai în vârstă. Doamna Cornea era mult mai fragilă decât mi-o închipuisem, deşi îi ştiam de la radio vocea friabilă, de fetiţă, care dădea un caracter oarecum ireal marelui ei curaj”, „[Brucan] cu părul rar şi roşcat pieptănat peste chelie, cu nişte ochi mici şi vicleni, batjocoritori fără să se ascundă, şi cu o strungăreaţă care nu se potrivea cu restul figurii, dar care, paradoxal, atunci când râdea, îl făcea şi mai antipatic”(p.406).

Un stil meticulos de a aşeza ideea în pagină, o modalitate şocantă de a crea atmosfera oricărei epoci pe care o descrie, o atenţie diabolică în demontarea mecanismelor complicate ale unor situaţii-limită, laolaltă cu o plăcere aproape masochistă de a-şi asuma public eşecurile şi neîmplinirile, toate acestea fac din cel mai recent volum al Anei Blandiana cea mai importantă apariţie editorială a lui 2013. Pentru admiratorii mai vechi ai poetei, nu e nicio surpriză. Era firesc ca scriitoarea cu una dintre cele mai omogene şi valoroase creaţii poetice din a doua jumătate a secolului XX din literatura română să nu dea greş nici de data aceasta. Dacă ratarea există undeva, ea trăieşte doar în scenele absurd-comice ori trist-demoralizatoare cuprinse între copertele acestei cărţi de o rară frumuseţe panoramică. Chiar dacă autoarea admite că toată viaţa şi-a dorit să fie singură, soarta i-a înşelat aşteptările şi a aruncat-o în iureşul de nestăvilit al destinului colectiv, pe care ea a încercat, o perioadă, să-l modeleze şi să-l ghideze. Cu ce pierderi, nu vom şti niciodată. Mai ales că, într-un alt impuls de sinceritate dezarmantă, Ana Blandiana ne asigură că a preferat să mizeze mereu pe bunătate, cinste şi corectitudine, asumându-şi de la bun început riscul de a părea naivă, infantil-idealistă şi inocentă: „În general mi s-a părut întotdeauna mai simplu să greşesc imaginându-mi lumea mai bună decât este. Am avut întotdeauna o redusă capacitate de a-mi imagina dimensiunile răului, pentru că n-am fost niciodată în stare să-i înţeleg sensurile şi utilitatea” (p.462).

O carte esenţială, o autoare excepţională, un regal literar.

(Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, ed. Humanitas, 2013)

În ultima vreme, remarc abundenţa cărţilor de interviuri cu personalităţi mai mult sau mai puţin vizibile ale spaţiului literar românesc. Genul acesta de scriere, atunci când nu e folosit ca simplu instrument de a crea vizibilitate pentru intervievator, are rostul lui intrinsec: anume acela de a da, dacă reuşeşte, o imagine de ansamblu (chiar dacă neomogenă şi formată din mici vanităţi solitare) asupra climatului cultural al unei epoci mărunte, cum e aceea prin care trecem acum. Căci altfel cum mi-aş putea explica punerea între aceleaşi scoarţe generoase a cuminţeniei aşezate şi politic corecte a unui Lucian Dan Teodorovici cu verva ideologic-răzvrătită a unui Vasile Ernu, într-o carte de dialoguri a lui Daniel Cristea-Enache („Literatura de azi”, Polirom, 2013)? Sau eleganţa seniorială a lui Andrei Pleşu cu sălbăticia autoflagelatoare a Angelei Marinescu, într-un volum similar al lui Marius Chivu („Ce-a vrut să spună autorul?”, Polirom, 2013)? Ambele volume amintite au pedanteria utilă de a ex-pune, într-un cadru al convorbirii detaşate, portrete-simbol ale literaturii române actuale, acesta fiindu-le şi scopul iniţial, „mobilul” onest al demersului editorial.

Pe de altă parte, o carte de dialoguri cu o singură persoană (prozator, poet ori critic literar) vine să gâdile aplombul confesiv al intervievatului, care se vede pus astfel la adăpost de pericolul egofil al jurnalului, de farmecul retuşant al monologului cosmetizat. Într-un dialog, părţile se antrenează reciproc, într-un joc al inteligenţelor, al nervilor şi, de foarte multe ori, al răbdării. Iar dacă cei doi protagonişti se numesc Daniel Cristea-Enache şi Dan C. Mihăilescu, spectacolul e garantat. Pe cât de bine îşi joacă primul inocenţa şi naivitatea, pe atât de caustic-prietenos îşi devoalează cel de-al doilea nemulţumirile.

Nu fac un secret din faptul că prima parte a volumului “Cartea ca destin” mi s-a părut împleticită, vag scrâşnită, scrisă cu un patos obositor de Scriitorinc, care aştepta, parcă, întrebarea finală, pentru a pune capăt într-un mod politicos unei corvoade la care s-a înhămat din imposibilitatea sa de a spune nu. După ce e încolţit cu talent de şaman de mai tânărul său preopinent, şuvoiul vorbelor curge necontenit, în unele dintre cele mai frumoase pagini de literatură confesivă pe care le-am citit în ultima vreme. A trebuit, aşadar, un răgaz de acomodare din partea paseistului înrăit, pentru ca instalarea în ceea ce părea la început o postură incomodă să fie realizată. Nu se încearcă evitarea vreunui subiect, însă retractilitatea nativă a lui Dan C. Mihăilescu îl aduce deseori în poziţia de a spune că nu din precauţie exagerată preferă să nu discute o temă ori alta, ci din cauza ororii pe care o resimte pentru orice formă, fie şi benignă, de exhibiţionism. Om al muntelui (în detrimentul mării) şi al teatrului (în defavoarea filmului), Scriitorincul pledează, indirect, pentru o recuperare a firescului, într-o lume obsedată de flama imediatului, de orgasmul instant al prezentului, de perisabilitatea îngrijorătoare a cuviinţei. Conservator prin structură, Dan C. Mihăilescu vorbeşte aici despre turnura estetico-mistică în destinul său pe care a simţit-o descoperindu-l pe Ioan Alexandru, despre primii ani ai căsniciei, când obsesia pentru lucrul bine scris reuşea să estompeze aproape iresponsabil neajunsurile unei perioade istorice tulburi, despre pasiunea pentru călcat, despre copilăria desprinsă parcă dintr-un roman de Dickens, despre pudibonderie, Athos şi cuvânt. Totul dezvăluit în cea mai frumoasă limbă română, în cel mai zemos, rotund şi plastic grai al meleagurilor ăstora, pline de preţiozităţi ridicole şi agramatisme neaoşe. Cred cu tărie că, alături de Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu este cel mai înzestrat îmblânzitor de vorbe, un adevărat atlet al inovaţiei lexicale, care irumpe din cele mai neaşteptate asocieri, fără ca acestea să-i ştirbească limbii vorbite de el vreo fărâmă din frumuseţea ei uşor arhaică.

Autoritatea stentorală a cuvintelor Scritorincului nu intimidează, aşadar, cititorul, ci îl face pe acesta să înţeleagă forţa de convingere a lucrului bine rostit şi rostuit, fascinanta lui prospeţime şi utila lui prefacere într-un “altceva” apropiat şi familiar. Cu atât mai mult cu cât însuşi Dan C. Mihăilescu, în mediul sufocat de clişee dezonorante şi răsuflate, găseşte cea mai puternică emoţie şi cea mai compact-înţeleaptă pildă în vorbele simple ale bunicii soţiei lui care, la nunta lor, le-a urat: “muică, să vă-ngăduiţi”. E aici o comprimare surprinzătare a tuturor lecţiilor psihologice de compatibilizare, de aducere-împreună, de toleranţă pe care le-ar putea cineva învăţa.

Daniel Cristea-Enache, mai “cuminte” decât de obicei şi evident intimidat de verva şi volubilitatea explozive ale invitatului său, joacă rolul unui discipol aflat într-o relaţie privilegiată cu maestrul. E politicos şi empatic, însă, în egală măsură, nu pierde ocazia de a-şi chestiona intervievatul în legătură cu subiecte riscante ori, la limită, tabu. O face, totuşi, cu deferenţă, cu un bine dozat simţ al măsurii şi cu vizibila preocupare de a-l pune în prim plan pe eroul acestui maraton discur

Dacă volumul “Cartea ca destin” nu e, deci, o lecţie despre literatură, despre scris şi despre viaţa Scriitorincului, e cu siguranţă o mărturie despre bucuria încă netrecută la cele veşnice a convivialităţii, a şuetei inteligente, a investirii în celălalt.

(Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Cartea ca destin, 308 p., ed. Humanitas, 2013)

/ cronică publicată în Literatura de azi /

Obiectivul a cumpărat ridichi

Nu mică mi-a fost mirarea să aud zilele trecute că intelectualii de calibrul unor Pleşu, Liiceanu ori Patapievici au pierdut contactul cu tânăra generaţie, că au rămas prizonierii unor teme (a se citi obsesii) “fumate”, “expirate”, într-un ne-acord făţiş cu “ceea ce se scrie azi”, cu – adică – direcţiile unei culturi înţelese în sensul său cel mai vestic-popular. Las la o parte subtilitatea reproşurilor, care coagulează în jurul unui adevărat “program” ideologic tot mai virulent, şi mă întreb cum de unora le pot părea vetuste nişte preocupări care nu pun în centrul lor decât dorinţa firească a oricărui om de a înţelege ce s-a întâmplat cu el, cu societatea din care face parte, cu trecutul dement care-i este, vai, atât de apropiat. Nu am decât o singură explicaţie pentru stupoarea mea: fie nu mai sunt tânăr şi mă complac în malversaţiuni “elitiste”, fie sunt – într-un sens larg – păşunist, paseist, vetust în admiraţii şi depăşit de evenimente. Îmi asum senin oricare dintre aceste două ipostaze şi o spun răspicat: eu, unul, nu m-am plictisit de cărţile înfierate ale celor de mai sus.

Pe Gabriel Liiceanu îl apreciez din cel puţin două motive: primul ar fi acela că a reuşit, printr-un efort pe care nu i-l pot contesta nici cei mai aprigi defăimători, să ofere publicului, într-un moment istoric de redeşteptare, scrierile autorilor pe care comunismul românesc i-a tăiat brutal de pe lista dezirabililor. Editura Humanitas şi-a clădit prestigiul şi datorită acestui ţel onorabil de a reclădi edificul cultural al unei altfel de epoci, a unui timp de dinaintea celui care avea să reducă la tăcere orice murmur necorespunzător. În al doilea rând, Gabriel Liiceanu este, după părerea mea, un excepţional scriitor, unul dintre puţinii autori de la noi care utilizează un seducător “tehnicism” lingvistic, ştiind să aleagă vocabula perfectă şi să îmbrace mesajul în cele mai simple şi adecvate instrumente lexicale; stilul lui e al unui scriitor căruia, deseori, i se pare mai important să-l convingă decât să-l ameţească, estetizant şi metaforic, pe cititor. De aici derivă, probabil, impresia de didacticism a cărţilor lui şi aura (nedreaptă şi infamantă, aplicată de detractori) de “guru”, de individ instalat într-o beţie a răspunsurilor lămuritoare. Îl salvează, mai înainte de toate, talentul şi priceperea de a transforma orice preocupare personală în prilej de meditaţie colectivă.

“Dragul meu turnător”, cel mai recent volum, este destul de greu de încadrat în arida schemă a genurilor literare. De fapt, aproape toate cărţile din ultimii ani ale lui G. Liiceanu au această trăsătură: în faţa lor, spiritul taxonomic intră în colaps. Cartea reprezintă o suită de optsprezece scrisori adresate de autor turnătorului său, ca pretext ultim de a pune în scenă elementele unei coregrafii ameţitoare a mecanismului represiv din România comunistă. „Scrisorile” lui Liiceanu nu au nici un ton pătimaş, nici unul inchizitorial. Sunt mai degrabă prilejuri de a face lumină într-un tărâm al tenebrelor, de a dezvălui dimensiunea caraghioasă (şi, din această pricină, înfricoşătoare pe alocuri) a notelor informative pe care securistul era obligat să le livreze superiorilor săi, chiar în momentele în care “obiectivul Lungeanu” nu făcea altceva decât să cumpere pâine, lapte şi ridichi. Această combinaţie de prostie lucrativă kafkiană şi absurd ionescian e evidentă în aproape toate notele de securitate care fac obiectul cărţii de faţă. Interpretarea lor nici măcar nu mai e necesară, câtă vreme aflăm, prin intermediul lor, că Pleşu şi Liiceanu, aflându-se la Păltiniş, discută despre femei atingând şi unele “aspecte pornografice” sau că Noica vorbeşte dezaprobator despre nişte cetăţeni, numindu-i “poglodiţi”. Tabloul compact al societăţii româneşti, aşa cum reiese el din relatările harnice ale turnătorului, e al unei ilarităţi groteşti, al unei stupidităţi orgiastice şi sinistre. Doar distanţa temporală faţă de momentul în care activitatea cotidiană a oricui putea fi pusă sub o astfel de lupă gigantică şi indiscretă ne face să zâmbim, azi, la umorul involuntar al delaţiunilor. Iar Gabriel Liiceanu, cu o discreţie asumată, are grijă să livreze, prin acest volum, un spectacol al halucinaţiei instituţionalizate, folosind – nici mai mult, nici mai puţin – decât tocmai notele Securităţii, prin care aceasta şi-a intimidat, decenii de-a rândul, victimele.

O carte tristă, construită pe dorinţa autorului de a da o formă inteligibilă neînţelesului, elucubrantului, nimicului ridicat la rang de eveniment epocal. În ciuda intenţiei exorcizante a ei, “Dragul meu turnător” rămâne doar mărturia solitară a unui om care a înţeles că teroarea are în alchimia ei distrugătoare şi un strop necesar de ridicol.

(Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Editura Humanitas, 2013, 424 p)

/ text apărut în Literatura de azi /

Tismăneanu şi prietenii

Nu mă număr printre cei care-l înjură vârtos pe Tismăneanu. Mie omul îmi place. Ştiu că o să-mi ridic în cap toţi vigilenţii de serviciu, dar o spun răspicat: ca politolog şi mai ales ca om care s-a preocupat şi a scris despre comunismul românesc (şi nu numai), profesorul din Maryland mi se pare frecventabil. „Stalinism pentru eternitate” e un volum pe care n-ar trebui să-l rateze niciunul dintre cei care, azi, încep să devină concilianţi cu trecutul. Şi nu mă interesează părerile celor care se simt datori să-mi reamintească cine e tatăl lui Tismăneanu. Aşa cum eu nu am aceleaşi opinii politice cu taică-meu, nu văd de ce n-aş accepta această „rupere” de înaintaşi şi în cazul altora. Plus că argumentul „taică-său a fost comunist, deci fi-su e la fel” mi se pare, pardon, imbecil.

Acestea fiind zise, o să vă surprind, poate, dacă o să spun că volumele ăstea două pe care le-am citit recent nu mi s-au părut întru totul cinstite. O să-ncep cu „Marele şoc”, cartea de convorbiri (făcută pe vremea când subiectul era încă preşedintele României, adică prin 2003, la Neptun) cu Ion Iliescu. Mărturisesc că am rămas uimit, în primul rând, de inteligenţa şmecherească a lui Iliescu, un om care ştie atât de bine să întoarcă fraza şi să o reformuleze convenabil (deh, reminiscenţe puternice ale limbii de lemn în care s-a specializat), încât răspunsul la întrebările intervievatorului rămân fără un răspuns clar. În alte cazuri, am fost indignat de uşurinţa cu care acelaşi om reuşea să minimalizeze nişte orori şi să le expedieze la „nesemnificative”. Dau un exemplu: la un moment dat, Tismăneanu îl întreabă despre un fost coleg de-al lui Iliescu, un tânăr care avea nişte funcţii importante într-un minster. Iliescu îi spune că, din cauza unor poziţii „incorecte” faţă de regim, colegul acesta al său fusese retrogradat şi trimis, ca pedeapsă, într-un CAP, la ţară, într-un sat uitat de lume, unde s-a şi sinucis în scurtă vreme. Tismăneanu îi atrage atenţia că zvonurile sunt că n-a fost vorba despre o moarte naturală şi că omul a fost, de fapt, asasinat. Răspunsul lui Iliescu e halucinant: „posibil”. Adică tu, un om cu un anume grad de inteligenţă, ai putut, din cauza oportunismului tău greţos, să slujeşti un sistem politic în care era „posibil” să fii ucis doar pentru vina de a gândi altfel. Oribil. Dar trecem peste. Că mai sunt şi alte chestiuni ciudate în cartea asta: Ion Iliescu dă senzaţia unui om care se „adaptează” din mers. El a crezut în comunism însă, când şi-a dat seama că sistemul nu poate funcţiona, s-a gândit că singurul parcurs corect este cel al democraţiei, aşa încât, la revoluţia din 1989, s-a deghizat în apărătorul şi promotorul pluralismului, al dialogului, al dezbaterii, al alegerilor libere. Ah, să nu uit, în limbajul lui Iliescu apare de zeci de ori cuvântul „activ”: personaj activ, implicare activă, confruntare activă, contestare activă, conlucrare activă ş.a. Şocante sunt şi anexele cărţii, stenograme ale discuţiilor cu Corneliu Coposu, de exemplu, unde bătrânul ţărănist îi cere fostului bolşevic să nu-şi transforme CFSN-ul în partid politic sau, dacă vrea acest lucru, să lase, până la alegeri, conducerea ţării pe mâna unui organsim neimplicat în lupta politică. N-a vrut. Explicaţiile sunt penbilie, arogante şi odioase, în fond.

Dar ce ziceam despre Tismăneanu: pe tot parcursul dialogului, e de o politeţe excesivă. Ştiu că asta e practica academică în occident, să laşi invitatul să vorbească, iar cei care ascultă să tragă singuri concluziile. Nu e o problemă, concluziile se ţes singure, fără grijă, însă aş fi avut pretenţia de la un intelectual critic cum e Tismăneanu să fie mai apăsat în chestiunile care reclamau nişte răspunsuri clare. Cum e problema mineriadelor. Nu insist asupra răspunsurilor lui Iliescu, pentru că mă enervez şi n-are niciun rost. Cu ce rămânem după citirea volumului? Cu imaginea clară a unui tip de o inteligenţă diabolică (Iliescu), dar care n-a ezitat să-şi folosească resursele intelectuale pentru a-şi construi un edificiu demn de dispreţ. Pentru că oricâte eschivări elegante ar folosi fostul nostru preşedinte, îţi rămâne gustul amar al ghicirii unui destin de o complexitate machiavelică, de un cinism grotesc şi cu efecte devastatoare asupra unor conştiinţe fragede, cum erau acelea ale alegătorilor din primii ani de după revoluţie.

A doua carte e „Cartea preşedinţilor”, convorbiri între C. Pătrăşconiu şi acelaşi Tismăneanu, despre cei trei preşedinţi de după 90 (şi nu doar despre ei: sunt amintiţi şi Gheorghiu-Dej, şi Ceauşescu, ba chiar şi Geoană, preşedintele de 12 ore). Aici recunosc ă mi-a fost mai drag Tismăneanu, însă doar parţial. Pentru că verdictele sale sunt previzibile: Iliescu are o moştenire negativă, Constantinescu a fost „copilul mare” devenit preşedinte, cu un orgoliu imens şi cu o naivitate periculoasă, din cauza căruia nu de puţine ori cei apropiaţi lui au fost puşi în situaţii penibile (asta ca să nu mai vorbesc despre cât de jenanţi sunt cei care, astăzi, vorbesc despre calităţile extraordinare ale lui Constantinescu şi despre spiritul său democratic, uitând, ca prin minune, manevrele neconstituţionale pe care le-a folosit pentru a-l revoca din funcţie pe Radu Vasile, atunci când le-a cerut tuturor miniştrilor cabinetului să-şi depună demisiile la Cotroceni, de parcă el, preşedintele, ar fi fost şeful guvernului! Bine că suntem „şocaţi” de încălcarea Constituţiei de către Băsescu şi vorbim laudativ despre Constantinescu.). Iar Băsescu iese, cum altfel, triumfător. Da, şi eu cred că, dintre preşedinţii pe care i-a avut România, Băsescu a fost cel mai bun (nu-mi săriţi în cap, îmi asum vorbele). Însă nu cred, ca Tismăneanu, că toate belele care i se impută sunt doar din cauza urii pe care ceilalţi o au împotriva lui, din raţiuni copilăreşti. Eu nu cred, de exemplu, că partidele ostile lui Băsescu s-au „supărat” pe preşedinte pentru că a condamnat comunismul. Puţin le păsa de treaba asta! Miza era zero. Alte daraveri aveau ei de lămurit: de ce Ministrul Justiţiei nu e membru de partid, de ce nu ne-ntreabă DNA-ul dacă vrem să fim anchetaţi, de ce, dacă tot am câştigat alegerile împreună, nu-l ajutăm pe Patriciu să scape de datoriile către Stat etc.

În fine, mă lungesc şi n-are rost. Merită să citiţi cărţile ăstea, fie şi pentru că poate vă limpezeşte puţin, o fărâmă, acolo, din ceea ce credeaţi, până mai ieri, bătut în cuie. Şi, pe onoarea mea, Tismăneanu nu e cel mai mare rău care ni se putea întâmpla. Zău aşa!

(Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, 514 p., ed. Enciclopedică, 2004)

(Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrăşconiu, Cartea preşedinţilor, 242 p., ed. Humanitas, 2013)

Totalitarisme, chestii d’-ăstea (5 cărţi)

M-am gândit că, dacă tot nu mai am chef să scriu în detaliu despre fiecare carte pe care o citesc şi dacă oricum grupez, într-o singură postare, mai multe volume, ce-ar fi să le aleg pe teme? Proastă idee, mi-am zis imediat, dar uite că, odată pornit la drum, nu mă mai opresc. Aşa că azi, dragi copii, vorbim despre cărţi care ne spun poveşti mai mult sau mai puţin terifiante despre regimuri totalitare, chiar dacă într-unele dintre cărţile următoare subiectul dictaturii e tangenţial.

*

Ţinuturile joase e, cred, cea mai bună carte a Hertei Müller. Trist, ar zice unii, din moment ce e volumul ei de debut. Ar însemna că nimic din ce-a scris după nu s-ar mai ridica la acelaşi nivel estetic. Nu ştiu dacă e chiar aşa (Leagănul respiraţiei e, iarăşi, un volum remarcabil). Însă în cartea de faţă, masacrată de cenzura comunistă, găsim temele-cheie ale prozei scriitoarei de mai târziu. E un punct de plecare foarte consistent, cu o scriitură acidă, seacă, aproape gotică pe alocuri (a se citi Discurs la înmormântare), însă străbătută de o lirică dark foarte percutantă. Bine, mie-mi place Herta Müller, aşa că poate sunt subiectiv. Iar în cartea asta am găsit, concentrată, toată opera ei. Şi umor negru (Baia şvăbească, la care am râs cu poftă), şi obsesiile identitare, şi absurdul cotidian ceauşist (Zi de lucru e o mică bijuterie suprarealistă), şi frica, şi imposibilitatea coagulării, şi tot ce mai vreţi voi. Cine vrea s-o cunoască pe autoarea nobelizată cu cartea asta ar trebui să înceapă.

(Herta Müller, Ţinuturile joase, 224 p., ed. Humanitas, 2012, trad. de Alexandru Al. Şahighian)

*

Despre Insuportabila uşurătate a fiinţei (da, n-am citit cartea până acum, mersi de întrebare şi de mirare) ştiam doar că este cea mai citită (şi citată) a lui Kundera. Şi înţeleg de ce. E un roman al pierderii şi al regăsirii. Foarte bine scris (Kundera e un maestru al captării atenţiei), vorbeşte despre povestea de amor dintre Tomas şi Tereza, cu desele ei urcuşuri şi coborâşuri, pe fundalul unei Cehoslovacii bântuite de spectrul comunismului. Eşecul emigrării e resimţit ca un blestem, iar întoarcerea la rădăcini se face cu nişte preţuri enorme. Dacă n-aş fi ştiut, de pildă, că episodul refuzului lui Tomas (medic de profesie) de a colabora cu organele şi de a alege, în schimb, să spele vitrine la Praga este real, aş fi zis că e o metaforă îndrăzneaţă a rezistenţei. Dar nu e. Se pare că mulţi intelectuali cehi au refuzat să se vândă diavolului şi au ajuns să presteze munci cu mult sub calificarea lor. La noi n-a fost cazul, din păcate. Dar nu intrăm în detalii. Citiţi Kundera. E bun pentru vacanţe. Şi nu numai.

(Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei, 348 p., ed. Humanitas, 2007, trad. de Jean Grosu)

*

Ah, ajungem la chestiile faine. Doru Pop, O telenovelă socialistă. Mă bucur de fiecare dată când descopăr că raportarea livrescă la comunismul românesc se poate face şi în felul ăsta: cu detaşare matură, cu umor sănătos, cu duioşia rememorării unei copilării vitregite, dar fericite. Romanul lui Doru Pop e o autoficţiune antrenantă, scrisă cu vervă, cu înţelegere pentru hiaturile unei societăţi înstrăinate de propriul rost, cu dese episoade cotidiene care surprind obiceiuri stranii şi obişnuinţe ruşinoase. Puştiul din roman are o copilărie ca a oricărui alt ţânc din vremurile acelea, iar regresul temporal care serveşte drept pretext pentru carte îi prieşte de minune autorului în încercarea acestuia de a conferi o aură luminoasă epocii ante-89. Scris fără intenţii propagandistice, romanul lui Doru Pop se citeşte cu o plăcere nebună. Iar pentru bihoreni e cu atât mai interesant cu cât acţiunea se petrece la Oradea Mare. Aşa că voi, ăştia care ştiţi ce-s ăia copii cu cheie la gât, fuguţa la librării. O să vă placă, garantez.

(Doru Pop, O telenovelă socialistă, 240 p., ed. Polirom, 2013)

*

Despre Lena Constante şi despre mărturia ei tulburătoare am mai scris şi cu altă ocazie (în revista Suspans.ro, despre Evadarea tăcută). M-am bucurat să constat că editura Humanitas se ţine de cuvânt şi aduce în atenţia cititorilor şi acest al doilea volum de memorii, Evadarea imposibilă, pe care mărturisesc că l-am citit cu acelaşi interes cu care am dat gata şi prima carte. Lena Constante reuşeşte să dea viaţă unor episoade halucinante ale închisorilor comuniste româneşti. Dacă în primul volum ne loveam de greutăţile femeii închise singură timp de mai mulţi ani, în cel de-al doilea ni se înfăţişează încercarea de coabitare cu celelalte deţinute. O operaţiune dificilă, plină de neprevăzut, de privaţiuni crunte, de umilinţe deliberate (a se vedea pasajele care descriu neplăcerile întreţinerii unei toalete adecvate), de reducere a indivizilor la condiţia lor primară. Un volum impresionant, dătător de fiori, însă prea puţin cunoscut la noi. O mare nedreptate. Sper să se remedieze cât de curând. Pentru că Lena Constante  e unul dintre cei mai buni memorialişti ai ororii comuniste pe care i-a dat literatura română. Nu vorbesc prostii.

(Lena Constante, Evadarea imposibilă, 280 p., ed. Humanitas, 2013)

*

O altă evadare, de data asta posibilă, ne prezintă jurnalistul britanic Blaine Harden în cartea sa despre viaţa lui Shin, un tânăr care a reuşit să fugă din lagărul 14 al Coreei de Nord şi să se stabilească în China, pe urmă în Coreea de Sud şi în SUA (s-a reîntors de curând în Coreea de Sud). Aici deja mi-a fost foarte greu să înţeleg că nu mă aflu în faţa unei opere de ficţiune, ci că îmi sunt relatate fapte care se întâmplă într-o realitate oarecum paralelă cu a noastră. Despre dinastia Kim s-a tot scris, am văzut n documentare despre everyday life in north korea, însă niciodată nu mi-am imaginat că într-un astfel de stat condus de demenţi poţi fi închis pentru că unchiul tău, pe care nu l-ai cunoscut, a încercat să fugă din ţară. Se pare că, în Coreea de Nord, dacă un individ săvârşeşte acest păcat faţă de patria-mumă, 3 generaţii după el vor fi închise. De aceea, Shin se naşte în lagăr şi acolo va trăi până în adolescenţă, când se hotărăşte să evadeze. Este unul dintre puţinii care au reuşit (nu toate evenimentele care se petrec în lagăr sunt uşor de descris. Shin şi-a „turnat” mama şi fratele pentru că au vrut să evadeze. Rezultatul a fost că mama lui a fost spânzurată, iar fratele împuşcat. Torturile la care a fost supus fac parte dintr-un scenariu diavolesc, încât te şi miri până unde poate merge cruzimea totalitară). O carte care te pune pe gânduri. Mai ales că greutăţile nu se termină odată cu evadarea. Shin nu se poate adapta prea uşor vieţii de afară (vede pentru prima dată în viaţa lui tramvaie, televizoare ş.a.) şi va suferi enorm din pricina remuşcărilor. Nu vă povestesc mai departe. dar, dacă vreţi să aflaţi măcar un crâmpei din ceea ce se petrece în Coreea de Nord, citiţi cartea asta.

(Blaine Harden, Evadare din lagărul 14, 240 p., ed. Corint, 2013, trad. de Adriana Ciorbaru)

Opinii fulger

M-am hotărât să-mi comprim atât de mult scrisul pe marginea câte unei cărţi despre care nu trebuie să bag o cronică în vreo revistă, încât cred că voi ajunge aici, pe blog, să scriu texte de vreo 3-4 cuvinte despre volumele pe care le citesc. Sau chiar să ajung, într-un stil deja patentat de alţii, să emit doar câte-o onomatopee sugestivă, gen „puah!”, „aiaiai!”, „pfuu”, „ole!” etc. Vedem.

*

Kundera este, cred, cel mai bun promotor al unei foarte light psihologii erotice masculine. Toate povestirile din „Iubiri caraghioase” – scrise fluent şi captivant – gravitează în jurul unei mici obsesii ori pulsiuni care trebuie „vărsată” în cadrul unei poveşti cu foarte complicate implicaţii erotico-senzuale. Nu intru în detalii. Dar dacă don’şoarele vor să afle cum gândesc porcii de bărbaţi după ce le fut şi pleacă, Milan Kundera poate oferi câteva explicaţii mulţumitoare.

(Milan Kundera, Iubiri caraghioase, 268 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Jean Grosu)

*

Despre Zeruya Shalev am mai scris. Am spus atunci că-mi place mult scriitura acestei autoare, care încearcă să formeze adevărate epopei „sentimentale” prin intermediul unei arte literare de invidiat. Însă, obişnuit deja cu stilul inconfundabil al scriitoarei, romanul ăsta nu mi s-a mai părut cine-ştie-ce. Pe copertă scrie că e vorba despre „relaţiile dintre părinţi şi copii”. Fals. Este un roman care reflectă viaţa unor oameni rătăciţi. Şi sigur că explicaţia psihologic-facilă este că toate baiurile care ne macină nervii la maturitate au legătură cu modul în care ne-am raportat în copilărie la părinţi. Aiurea. Fiica bătrânei Hemda, deşi căsătorită şi cu o fiică adolescentă, vrea să mai adopte un copil, ca să simtă că are în cine să-şi investească sentimentele; fiul bătrânei Hemda, prins într-o căsătorie cu o femeie dominantă şi hotărâtă, se amorezează de o femeie care-i arată că lucrurile simple sunt cele mai importante etc. Deci, un roman scris bine, dar cu nişte teme nu foarte originale.

(Zeruya Shalev, Fărâme de viaţă, 480 p., ed. Polirom, 2012, trad. de Ioana Petridean)

*

Romanul Annei Gavalda are o structură asemănătoare (de fapt simetrică) celui de mai sus. Dacă în povestea Zeruyei Shalev personajele vor să se desprindă de un trecut personificat de o mamă bătrână şi bolnavă, Gavalda ţese destinele unor personaje diferite ca preocupări şi cultură (un boem, un motociclist/chelner şi o pictoriţă naivă) în jurul vieţii bunicii celui de-al doilea. Cei patru vor ajunge să locuiască împreună într-o ambianţă în care fiecare trebuie să-şi adapteze pornirile la mofturile şi tabieturile celorlalţi. Un roman uşurel, dinamic, dar fără prea mari pretenţii. Nu l-aş reciti.

(Anna Gavalda, Împreună, 496 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Iustina Croitoru)

*

Murakami… Da, mă reîntorc la Murakami ori de câte ori vreau să citesc ceva rapid şi care să-mi gâdile imaginaţia. Pentru că el este realmente genul de autor care poate să „creeze” în faţa (sau în spatele?) ochilor o lume proaspătă şi incitantă. Din ce am citit eu până acum, „1Q84” mi s-a părut cartea lui cea mai bună. Însă nici „În căutarea oii fantastice” nu e de ici, de colea. Un roman fantastic, în care se îmbină rigurozitatea unei căutări detectivistice cu emoţia aflării unor secrete vag esoterice. E vorba despre suflete călătoare, regrete ale peirderii, trauma lipsei de identitate ş.a.m.d. Un roman foarte bun de citit în zile ploioase.

(Haruki Murakami, În căutarea oii fantastice, 324 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Andreea Sion)

Proaspăt scoase din cuptor

Alte două cărţi: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Gabriel Andreescu) şi Naraţiunea de a fi, volumul de convorbiri dintre Şerban Foarţă şi Robert Şerban.

*

Nu prea ştiu ce să spun despre prima carte. Mă miră dorinţa unor autori de a face încă lumină în nebuloasa comunismului românesc. Mă miră în sens bun. Că majoritatea oamenilor cu care discut se arată foarte neinteresaţi de aspectele ăstea. Că să lăsăm trecutul, că să ne vedem de ale noastre, că morţii cu morţii şi viii cu viii. Numai că tocmai aci e buba: de multe ori, viii nu se pot simţi prea bine din cauza altor vii, care în trecut s-au arătat foarte dispuşi să le arate celorlalţi calea dreaptă către comunismul victorios şi luminos.

Despre Gabriel Andreescu nu am o părere bine conturată. Sunt realmente suprins să constat cum un om care are disponibilitatea de a căuta asiduu şi de a fi atât de meticulos în a-şi susţine punctele de vedere în volumul de faţă a putut fi atât de lejer când l-a acuzat, fără probe, pe Andrei Pleşu de colaboraţionism. Pun lucrul acesta doar pe seama unei antipatii personale a lui Andreescu pentru Pleşu. Cartea despre care vorbesc e foarte bine documentată, cu trimiteri multiple şi utile, bazată pe o cercetare minuţioasă. Aşa că, din acest punct de vedere, bravo autorului.

Cărturarii pe care-i are în vedere G. Andreescu sunt din sfera creatorilor care, la un moment dat, au colaborat cu Securitatea. Demersul lui Andreescu e lăudabil: el nu face altceva decât fie să nuanţeze luările de poziţie prea tranşante, fie, dimpotrivă, să stabilească net o anume direcţie, în locurile în care percepţia publică părea să se mulţumească cu o vagă „scăldare” a lucrurilor. Sunt sigur că va stârni pasiuni şi replici, mai ales că se ocupă şi de nume al căror destin antedecembrist e delicat.

Lucrul cel mai greu este, aici, să poţi face abstracţie de personalitatea scriitorului avut în discuţie. Uneori, acest lucru e imposibil. Andreescu susţine, de pildă, că Breban nu poate fi aşezat în „galeria” colaboratorilor, pentru că, în cazul acestuia, amprenta personală inconfundabilă şi megalomania sa creatoare erau atât de ieşite din comun, încât până şi relaţia lui cu Securitatea poate fi pusă între paranteze. Discuţiile lui cu Pleşiţă nu au, conform literei legii de deconspirare, caracterul unor delaţiuni. Rămâne, totuşi, întrebarea cum a fost posibil ca un Breban să fie în relaţii atât de cordiale cu un nefrecventabil ca Pleşiţă.

Încercări de „spălare” a păcatelor mai face Andreescu şi în legătură cu Adrian Marino. În ceea ce-i priveşte pe Nicolae Balotă şi pe Alexandru Paleologu, autorul pune faţă în faţă distorsiunile de receptare a vinovăţiei lor. Dacă despre Balotă se scriu azi lucruri „grele” (deşi, după cum arată Andreescu, lucrurile nu sunt, nici aici, foarte clare), în cazul lui Paleologu avem parte de o ciudată imaculare, pe care G. Andreescu o pune mai întâi pe seama recunoaşterii de către acesta a colaborării cu Securitatea iar, mai apoi, pe seama unor motivaţii politice şi culturale. Deşi au avut un traseu similar, susţine G.A., balotă a fost privit după revoluţie ca un turnător ordinar, iar Paleologu – ca o victimă. Asta ca să nu uităm detaliul foarte important că Paleologu a fost plătit de Securitate pentru notele sale. Oarecum apropiată este părerea autorului referitoare la Noica, un om care, după descrierea din volum, a fost de o indulgenţă nefirească faţă de ororile comunismului şi faţă de instituţia care l-a servit. Poveste lungă. Sunt sigur că-l poate apăra mult mai bine (şi a şi făcut-o, în câteva rânduri) Gabriel Liiceanu.

Şi-am zis că nu mă lungesc. Volumul e realmente pasionant. Scris cu vervă, cu atenţie, cu acribie, e un adevărat eveniment editorial. Cel puţin mie aşa îmi pare. Mă despart, însă, de autor atunci când minimalizează aportul colaboratorilor în mecanismul uriaş al terorii. Ni se sugerează că ar trebui blamat şi miliţianul, nu doar cel care-l informează. De acord, cu o singură remarcă: miliţianul îşi făcea, să zicem, datoria, la locul de muncă, pe când un informator odios cum a fost Alex Mihai Stoenescu („marele” istoric de azi) informa de bunăvoie. Se şi dă în carte exemplul acestuia care, văzând că un ins fotografiază celebrele cozi ceauşiste de pe vremuri, dă fuguţa la primul miliţian, cu pâra. Un astfel de individ a ocupat, după 90, ce ironie!, poziţia de secretar de redacţie la Viitorul românesc, revista Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici! Sau Rodica Stănoiu, „Sanda”, celebra turnătoare care a fost vicepreşedintă a Ligii pentru Drepturile Omului. Şi ministru al Justiţiei. Dar astea-s detalii.

Uf! M-am enervat. 🙂 Vreau să spun doar atât: cartea asta nu face lumină, aşa cum ne-am aştepta; detaliile pe care le aduce sunt de natură să-ţi nască încă şi mai multe întrebări. Iar ăsta e un lucru pozitiv, dacă însă mai ai răbdarea să asculţi, în astfel de chestiuni, şi nuanţările necesare. Eu nu credeam c-o mai am. M-am înşelat.

(Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, 304 p., ed. Polirom, 2013)

*

Şi-un volum mai uşurel. Aşa ziceam eu! L-am citit de cum mi-a ajuns în mâini, pentru că ştiam c-o să-mi placă. Robert Şerban este unul dintre poeţii mei contemporani preferaţi, iar Foarţă are deja statutul unui poet care nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Acuma, în treacăt fie spus, vă zic un secret: eu apreciez la Foarţă mai ales geometria extraordinară a versurilor sale, ingeniozităţile lingvistice, şotronul amuzant al combinaţiilor lexicale, însă nu detectez aici, neapărat, o poezie mare. Să-mi fie cu iertare. Rimează! Apreciez valoarea literară a textelor sale şi sunt de acord că e unul dintre cei mai importanţi poeţi pe care-i avem, însă nu se numără printre primii 3 ai mei, ca să zic aşa. Ăsta e, recunosc, un defect personal, poate, şi o chestiune de gust. Dar să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului.

Şi avem ce-i da, nu glumă! Cele 8 interviuri pe care Robert i le-a luat de-a lungul anilor sunt adevărate spectacole de inteligenţă, umor şi erudiţie. Foarţă are o oralitate drăcească, o „şmecherie” a replicii cu care întoarce, mereu, discuţia către zone care-i sunt confortabile. Numai că nici Robert nu e de ici, de colea: iscodirea poetului se face insidios, în paşi mărunţi, fără insistenţe incomode. Poveştile lui Foarţă sunt, întotdeauna, creionate minimalist, avându-se în vedere un context care, oricât ar părea de arid, capătă o aură ludică, graţie maestrului. Foarţă povesteşte despre cum a ajuns să scrie versurile pentru Phoenix (la început, nici măcar nu ştia cum e linia melodică, i se dădea o hârtie pe care erau trecute silabele şi notate accentele din interiorul cuvintelor. În acest stil cvasi-rebusistic a reuşit să scrie el celebrele versuri, la îndemnul şi rugămintea lui Andrei Ujică, prieten cu membrii formaţiei), despre soţia lui, Ildiko, cu care traduce cărţi, despre modul în care i s-a părut mereu că nu are ce căuta în funcţii publice (şi-a dat demisia din funcţia de director al teatrului, după ce se insistase multă vreme s-o accepte) , despre pasiunea pentru pictat, pentru pian, despre felul în care-şi scrie cărţile, despre recunoaşterea publică ş.a.m.d.

O carte agreabilă. Un dialog amical şi empatic.

(Robert Şerban, Şerban Foarţă, Naraţiunea de a fi, 168 p., ed. Humanitas, 2013)

Gheo, Croh, Hustvedt, Gogol

 

 

 

 

 

Am mai spus că citesc haotic, dovadă e şi ceea ce vă scriu azi. Astea 4 cărţi le-am citit în ultimele zile, însă m-am hotărât ca de acum încolo să nu mai scriu pe larg despre fiecare volum care îmi trece prin mâini şi prin cap (asta şi pentru că uneori mi se pare obositor să-mi scriu cronicile prin reviste şi mă tot gândesc cât voi mai continua, că am obosit deja şi aş avea nevoie de o pauză, în care să citesc numa’ ce am io chef, fără eterna ameninţare a termenului limită de predare a textelor). Aşadar, s-ar putea ca from now on să scriu doar câteva rânduri răzleţe despre diferite volume, băgate de-a valma într-o singură postare, ca să nu obosească nici ochiul vigilent al cititorului.

*

Despre Noapte bună, copii! n-am auzit decât lucruri bune. Face parte din categoria aia de cărţi pe care toată lumea le laudă şi, din cauza asta, eu nu mă apropii prea devreme de volumele cu pricina. Las murmurul criticii să se liniştească şi o citesc când n-o mai citeşte nimeni. 🙂 Eh, nici chiar aşa. Sunt convins că Radu Pavel Gheo are destui cititori, mai ales pentru că e unul dintre cei mai citibili scriitori tineri de la noi. Bănăţean serios, nu se joacă cu munca lui. Romanul acesta propune o imagine amplă a obsesiilor unei generaţii de tineri care trăiesc, de fapt, în două lumi: cea a prezentului (şi a trecutului) românesc comunist sau neocomunist (ca să fiu maliţios) şi cea a viitorului sau a reprezentării idealizate a unui occident izbăvitor. Personajele cărţii lui Gheo sunt, aşadar, nişte tineri prinşi „supt vremi”. Marius e dovada unei evoluţii benefice, în timp ce Paul este prizonierul unei abulii naţionale erodante. Reîntors din SUA pentru a regla nişte „conturi” cu un grănicer de dinainte de 1989, Marius se reîntâlneşte cu Paul şi rememorează, duios şi trist, un trecut aproape neverosimil, însă brăzdat de fiorii unei copilării, până la urmă, fericite. Nu voi intra în detalii, deşi aş spune că unii ar putea vedea aici şi o critică surdă a capitalismului (drogurile, decăderea, moartea); de fapt, romanul nu livrează niciun fel de sugestie etică: e vorba, pur şi simplu, de moduri diferite de a-ţi trăi iluziile şi de şocul puternic pe care-l poţi resimţi când acestea devin realitate. P.S. Nu mi-a plăcut referinţa mitică a personajelor secundare, care trec prin cadru ca un memento al unei lumi de care protagoniştii încearcă să se rupă (cei doi ţărani bătrâni). Mi-au adus aminte de Ilă, personajul Ioanei Bradea din Scotch.

(Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, 496 p. ed. Polirom, 2010)

*

Crohmălniceanu rules! Asta mi-a venit în minte după ce am citit cartea lui de Amintiri deghizate. M-a binedispus extraordinar. Pentru că Ovid S. Crohmălniceanu nu e , aici, doar memorialist, ci e un creator fascinant de portrete. Afli cât de histrionic era Călinescu, citeşti despre bonomia lui Sadoveanu, despre cochetăria Hortensiei Papadat-Bengescu, despre ipohondria lui Camil Petrescu, despre succesul la femei al lui Ion Barbu ş.a., toate astea sub bagheta unui fin maestru al caricaturizării subtile, însă fără nicio urmă de maliţiozitate. Şi cu un umor colosal. Râzi la fiecare două-trei pagini. Crohmălniceau, se vede limpede, şi-a iubit „personajele”, le-a cunoscut în cele mai intime ipostaze şi le-a redat cititorului cu dragoste şi empatie. O carte foarte, foarte frumoasă, pe care am citit-o dintr-o suflare.

(Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, 304 p., ed. Humanitas, 2012)

*

Ei, acu’-i acu’. Vă fac o mărturisire de taină: am citit cartea asta doar pentru că am aflat că autoarea, Siri Hustvedt, este soţia lui Paul Auster, unul dintre autorii mei contemporani preferaţi. Şi am vrut să văd în ce mod se influenţează, într-un cuplu, doi autori. Am făcut acelaşi lucru şi cu Jonathan Safran Foer şi Nicole Krauss, însă, acolo, câştigătoare a fost doamna. 🙂 Aici, rămân la părerea că e mai tare cocoşul. Asta nu-nseamnă că Tristeţile unui american nu mi-a plăcut. Ţin s-o felicit pe Veronica D. Niculescu pentru traducere. Cartea e un halucinant amestec de afecte, un labirint al minţilor preocupate de reconcilierea cu propriile obsesii. Fiecare personaj al cărţii are câte-un secret. Erik Davidsen şi sora lui, Inga, încearcă să desluşească misterul din hârtiile pe care, după moartea tatălui lor, le găsesc în casa acestuia. Voe merge pe urmele unor indicii pentru a afla ce secret uriaş a trebuit să păstreze tatăl lor toată viaţa. Când vor afla (de la Lisa), lucrul acesta nu-i va face mai liberi, dar le va reda posibilitatea de a se reconecta la problemele proprii. Inga trebuie să pună ordine în viaţa ei alături de Sophia, fiica ei, după moartea lui Max, tatăl Sophiei şi soţul Ingăi (e o intrigă amoroasă aici, complicată şi metaforică); Erik, psihiatru, se găseşte în postura celui care caută să rezolve problemele chiriaşie lui, Miranda, care are o fetiţă, Eggy, şi care e hărţuită într-un mod care nu pare s-o deranjeze prea tare, de tatăl fiicei ei, Jeff, deşi metodele acestuia sunt înspăimântătoare (fotografiererea fără ştirea ei, tăierea ochilor din poze, aşezarea lor pe treptele de la intrare, intrarea prin efracţie, în timpul nopţii, în dormitoarele lor ş.a.). Un roman ciudat, cu dese intersectări de destine, scris într-un stil alert şi captivant.

(Siri Hustvedt, Tristeţile unui american, 296 p., ed. Polirom, 2013, trad. de Veronica D. Niculescu)

*

Gogol! Am zis undeva că, de câte ori îmi piere cheful de citit, mă reîntorc la el. Are ceva scriitorul ăsta care îmi place extraordinar. E un amestec de umor şi satiră sumbră în scrisul lui. Ca să nu mai zic că mie mi se pare că Gogol e precurosrul absolut al avangardei şi al suprarealismului, zică cine ce-o vrea. Mantaua, Nasul şi Însemnările unui nebun sunt povestioare capabile să mă scoată din orice micro-depresie. Na, cu ruşii nu-ţi merge. Când auzi că nasul umblă îmbrăcat elegant, într-o trăsură simandicoasă, în timp ce proprietarul de drept al organului îşi priveşte netezimea feţei într-o oglindă,  n-ai cum să nu zâmbeşti. Sau când citeşti ironii de genul „Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş rus care se respectă, era grozav de beţiv”. 🙂 Citiţi Gogol, copii. Pe bune.

(N.V. Gogol, Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun, trad. de Emil Iordache, 156 p., ed. Polirom, 2012)

Serialul iepurelui (III)

Mare bine mi-am făcut în ziua aia când am apăsat hotărât butonul de „finalizează comanda” pe saitul elefantului şi am aşteptat să-mi sosească prin poştă cele 4 volume cu povestea iepurelui. Ha! Deci un elefant mi l-a adus pe iepure, acum mi-am dat seama. Şi-ncă ce iepuroi!

Nu mă pot sătura de povestea lui Harry „Rabbit” Angstrom, fostul sportiv cu care am făcut cunoştinţă deja în primele două volume ale tetralogiei (dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, mergeţi la pagina „lista autorilor” şi căutaţi-le, mi-e prea lene să tot adaug linkuri aici). Updike e fenomenal în talentul lui de a descrie, pornind de la destinul individual al acestui regular american, disoluţia şi traumele Americii (multe dintre ele inventate şi artificiale, dar asta face parte din farmecul „isteriei” lor naţionale). Şi ce-mi mai place la acest autor (pe care pot să spun că-l iubesc, dacă tot suntem la ceasul marilor dezvăluiri) este discreţia cu care îmbracă poveştile: dacă aş spune că e o frescă, ar suna banal, însă nu ştiu ce alt termen mai potrivit aş putea găsi pentru a spune că modul în care Updike se insinuează în pagină e atât de subtil, încât nu simţi niciodată presiunea didactică a moralei intrinseci.

Şi, de fapt, cred că nici nu există vreo morală. După ce, în primele două volume, am găsit poveştile adulterelor lui Rabbit şi al lui Janice (nevastă-sa), în acest penultim volum aflăm că socrul lui Harry a murit şi, prin urmare, Rabbit şi Bessie (soacră-sa) rămân in charge la Springer Motors. Rabbit e bogat, după cum spune şi numele cărţii, deşi criza petrolului care părea iminentă îi dă câteva bătăi de cap preventive. Ne aflăm în 1979-1980, la zece ani după „Întoarcerea lui Rabbit”. Altele-s baiurile în familia lui Harry: fiul său, Nelson, decide să renunţe la facultate şi vine să lucreze, vorba aia, la afacerea familiei. Harry, dezamăgit de iniţiativa acestuia, nu ştie sigur dacă e mai mult deranjat de faptul că fiul său nu vrea să-şi termine studiile (nici Harry nefiind, la timpul său, vreun mare tocilar) sau de ideea că deja, treptat, ajunge la vârsta la care i se sugerează voalat că ar trebui să se retragă. De fapt, esenţa acestui volum e lupta surdă pe care Harry o dă cu nevoia de a părea forever young. Oscilează mereu între dorinţa de a fute sănătos ceva proaspăt (îi şi reuşeşte chestiunea asta, într-o vacanţă cu swingeri, aleşi dintre prietenii lor de familie, la care va lua parte şi Janice; e o bucată delicioasă în carte) şi imperativul de a păstra aparenţa unui un om serios, cu familie şi responsabilităţi. Nelson va rămâne în sânul familiei, o va aduce şi pe Pru cu el (o secretară de la facultate, un pic mai în vârstă, cu care se va căsători şi care îi va dărui un copil), obligându-l pe Harry să-şi asume rolul de om trecut, deja, de prima tinereţe.

Ce va face bătrânul Harry? Vom afla din volumul următor, a cărui acţiune se desfăşoară la 10 ani (deci 1990) de la momentul în care devine bunic pentru prima oară.

(John Updike, Rabbit e bogat, ed. Humanitas fition, 2010, 456 p., trad. de George Volceanov)

Cine l-a făcut pe Dumnezeu

Toată lumea are în jur câte un exemplu de copil-minune, care nu se mulţumeşte niciodată cu răspunsuri clare şi care transformă orice inechivoc într-o problemă nouă. Cunoaşteţi genul: copilul ăla care, întrebând cine a făcut lumea şi răspunzându-i-se că Dumnezeu e Cel responsabil de lucrul ăsta, va întreba: „ok, dar pe Dumnezeu cine L-a făcut?”.

 

Ei, cam aşa stau lucrurile şi cu cea mai recentă carte a lui Lucian Boia, De ce este România altfel? Îmi plac volumele lui Boia, pentru că au acel curaj intelectual de a sparge tiparele care-mi face mereu cu ochiul (cam din aceleaşi raţiuni îl iubesc şi pe Alexandru Paleologu, care era capabil să ia în răspăr orice truism gospodăresc şi să-l transforme în subiect fierbinte de meditaţie). Volumul cel mai recent al lui Boia doar dă senzaţia că răspunde la întrebarea din titlu, lăsându-ţi aşteptările nesatisfăcute. Dacă e să fiu maliţios, aş zice că trebuia să-mi dau seama că nu se va putea răspounde într-o cărticică de 128 de pagini la o întrebare care ne macină de ceva vreme.

Ce se desprinde din această carte: că România e altfel, acum, dintr-un motiv cât se poate de simplu – pentru că întotdeauna a fost aşa. Când ăilalţi construiau catedrale, noi stăteam în colibe; când ăilalţi erau alfabetizaţi, noi abia învăţam să scurmăm cu bâta-n praf; când ăilalţi aveau Universitate deja în secolul al XIV-lea, noi n-aveam ş.a.m.d. Nu ducem lipsă de explicaţii de natură geopolitică. România s-a aflat mereu într-o periferie, într-o margine de lume (la  capăt de imperiu, la capăt de Europă etc.) şi, din aceste motive, inclusiv modul nostru colectiv de a gândi a suferit nişte modificări (inapetenţa pentru schimbare, refuzul băţos de a deveni congruenţi cu civilizaţia şi cultura occidentale; chiar şi când acestea, într-un târziu, se produc, le facem într-un mod inautentic – vezi teoria formelor fără fond a lui Maiorescu).

Lucian Boia mai spune că percepţia românească asupra trecutului este atât de confuză tocmai pentru că niciuna dintre posibilităţile de optare la momentul istoric respectiv n-a fost tratată ferm. N-am avut, cum s-ar spune, tăria opiniunii şi, drept consecinţă, toate evenimentele istorice la care am luat parte ca popor par decupate şi regizate de altcineva în locul nostru. Şi asta se vede cel mai clar chiar gândindu-ne la episoade din istoria recentă. Părerile sunt şi acum împărţite cu privire la existenţa ori inexistenţa Holocaustului în România ori la natura politică a căderii comunismului în 1989 (revoltă populară?, revoluţie?, lovitură de stat?).

Chiar dacă nu ni se răspunde tranşant, cu un „de aceea” mulţumitor, cartea lui Lucian Boia naşte alte întrebări, la care merită să reflectaţi şi singuri. Vedeţi? Tot acolo ajungem!

(Lucian Boia, De ce este România altfel?, 128 p., ed. Humanitas, 2012)