Posts Tagged ‘gogol’

Noapte-bună-copiiamintirideghizatetristetilegogol

 

 

 

 

 

Am mai spus că citesc haotic, dovadă e şi ceea ce vă scriu azi. Astea 4 cărţi le-am citit în ultimele zile, însă m-am hotărât ca de acum încolo să nu mai scriu pe larg despre fiecare volum care îmi trece prin mâini şi prin cap (asta şi pentru că uneori mi se pare obositor să-mi scriu cronicile prin reviste şi mă tot gândesc cât voi mai continua, că am obosit deja şi aş avea nevoie de o pauză, în care să citesc numa’ ce am io chef, fără eterna ameninţare a termenului limită de predare a textelor). Aşadar, s-ar putea ca from now on să scriu doar câteva rânduri răzleţe despre diferite volume, băgate de-a valma într-o singură postare, ca să nu obosească nici ochiul vigilent al cititorului.

*

Despre Noapte bună, copii! n-am auzit decât lucruri bune. Face parte din categoria aia de cărţi pe care toată lumea le laudă şi, din cauza asta, eu nu mă apropii prea devreme de volumele cu pricina. Las murmurul criticii să se liniştească şi o citesc când n-o mai citeşte nimeni. 🙂 Eh, nici chiar aşa. Sunt convins că Radu Pavel Gheo are destui cititori, mai ales pentru că e unul dintre cei mai citibili scriitori tineri de la noi. Bănăţean serios, nu se joacă cu munca lui. Romanul acesta propune o imagine amplă a obsesiilor unei generaţii de tineri care trăiesc, de fapt, în două lumi: cea a prezentului (şi a trecutului) românesc comunist sau neocomunist (ca să fiu maliţios) şi cea a viitorului sau a reprezentării idealizate a unui occident izbăvitor. Personajele cărţii lui Gheo sunt, aşadar, nişte tineri prinşi „supt vremi”. Marius e dovada unei evoluţii benefice, în timp ce Paul este prizonierul unei abulii naţionale erodante. Reîntors din SUA pentru a regla nişte „conturi” cu un grănicer de dinainte de 1989, Marius se reîntâlneşte cu Paul şi rememorează, duios şi trist, un trecut aproape neverosimil, însă brăzdat de fiorii unei copilării, până la urmă, fericite. Nu voi intra în detalii, deşi aş spune că unii ar putea vedea aici şi o critică surdă a capitalismului (drogurile, decăderea, moartea); de fapt, romanul nu livrează niciun fel de sugestie etică: e vorba, pur şi simplu, de moduri diferite de a-ţi trăi iluziile şi de şocul puternic pe care-l poţi resimţi când acestea devin realitate. P.S. Nu mi-a plăcut referinţa mitică a personajelor secundare, care trec prin cadru ca un memento al unei lumi de care protagoniştii încearcă să se rupă (cei doi ţărani bătrâni). Mi-au adus aminte de Ilă, personajul Ioanei Bradea din Scotch.

(Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, 496 p. ed. Polirom, 2010)

*

Crohmălniceanu rules! Asta mi-a venit în minte după ce am citit cartea lui de Amintiri deghizate. M-a binedispus extraordinar. Pentru că Ovid S. Crohmălniceanu nu e , aici, doar memorialist, ci e un creator fascinant de portrete. Afli cât de histrionic era Călinescu, citeşti despre bonomia lui Sadoveanu, despre cochetăria Hortensiei Papadat-Bengescu, despre ipohondria lui Camil Petrescu, despre succesul la femei al lui Ion Barbu ş.a., toate astea sub bagheta unui fin maestru al caricaturizării subtile, însă fără nicio urmă de maliţiozitate. Şi cu un umor colosal. Râzi la fiecare două-trei pagini. Crohmălniceau, se vede limpede, şi-a iubit „personajele”, le-a cunoscut în cele mai intime ipostaze şi le-a redat cititorului cu dragoste şi empatie. O carte foarte, foarte frumoasă, pe care am citit-o dintr-o suflare.

(Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, 304 p., ed. Humanitas, 2012)

*

Ei, acu’-i acu’. Vă fac o mărturisire de taină: am citit cartea asta doar pentru că am aflat că autoarea, Siri Hustvedt, este soţia lui Paul Auster, unul dintre autorii mei contemporani preferaţi. Şi am vrut să văd în ce mod se influenţează, într-un cuplu, doi autori. Am făcut acelaşi lucru şi cu Jonathan Safran Foer şi Nicole Krauss, însă, acolo, câştigătoare a fost doamna. 🙂 Aici, rămân la părerea că e mai tare cocoşul. Asta nu-nseamnă că Tristeţile unui american nu mi-a plăcut. Ţin s-o felicit pe Veronica D. Niculescu pentru traducere. Cartea e un halucinant amestec de afecte, un labirint al minţilor preocupate de reconcilierea cu propriile obsesii. Fiecare personaj al cărţii are câte-un secret. Erik Davidsen şi sora lui, Inga, încearcă să desluşească misterul din hârtiile pe care, după moartea tatălui lor, le găsesc în casa acestuia. Voe merge pe urmele unor indicii pentru a afla ce secret uriaş a trebuit să păstreze tatăl lor toată viaţa. Când vor afla (de la Lisa), lucrul acesta nu-i va face mai liberi, dar le va reda posibilitatea de a se reconecta la problemele proprii. Inga trebuie să pună ordine în viaţa ei alături de Sophia, fiica ei, după moartea lui Max, tatăl Sophiei şi soţul Ingăi (e o intrigă amoroasă aici, complicată şi metaforică); Erik, psihiatru, se găseşte în postura celui care caută să rezolve problemele chiriaşie lui, Miranda, care are o fetiţă, Eggy, şi care e hărţuită într-un mod care nu pare s-o deranjeze prea tare, de tatăl fiicei ei, Jeff, deşi metodele acestuia sunt înspăimântătoare (fotografiererea fără ştirea ei, tăierea ochilor din poze, aşezarea lor pe treptele de la intrare, intrarea prin efracţie, în timpul nopţii, în dormitoarele lor ş.a.). Un roman ciudat, cu dese intersectări de destine, scris într-un stil alert şi captivant.

(Siri Hustvedt, Tristeţile unui american, 296 p., ed. Polirom, 2013, trad. de Veronica D. Niculescu)

*

Gogol! Am zis undeva că, de câte ori îmi piere cheful de citit, mă reîntorc la el. Are ceva scriitorul ăsta care îmi place extraordinar. E un amestec de umor şi satiră sumbră în scrisul lui. Ca să nu mai zic că mie mi se pare că Gogol e precurosrul absolut al avangardei şi al suprarealismului, zică cine ce-o vrea. Mantaua, Nasul şi Însemnările unui nebun sunt povestioare capabile să mă scoată din orice micro-depresie. Na, cu ruşii nu-ţi merge. Când auzi că nasul umblă îmbrăcat elegant, într-o trăsură simandicoasă, în timp ce proprietarul de drept al organului îşi priveşte netezimea feţei într-o oglindă,  n-ai cum să nu zâmbeşti. Sau când citeşti ironii de genul „Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş rus care se respectă, era grozav de beţiv”. 🙂 Citiţi Gogol, copii. Pe bune.

(N.V. Gogol, Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun, trad. de Emil Iordache, 156 p., ed. Polirom, 2012)

Aşa mi se întâmplă când încerc să fac ordine în cărţi. Mi-am transportat câteva zeci de cărţi dintr-o cameră într-alta, unde îmi voi aşeza, dacă mă vor ţine nervii, toată biblioteca. E o muncă imensă pentru că eu am şi ideea asta de bibliofil isteric de a-mi aşeza cărţile în raft după o anume logică. Nu vă spun care, că dup-aia spuneţi că asta nu e o logică bună şi serios n-am chef de debate-uri pe tema obsesiilor mele livreşti. Deci, cum spuneam: mutând eu nişte cărţi dintr-o parte în alta, m-am apucat să şi răsfoiesc câteva dintre ele, aşa încât ceea ce trebuia să fie iniţial o muncă de 15 minute s-a transformat într-o contemplaţie de câteva ore. Am luat pe rând cărţi pe care încă nu le-am citit, m-am uitat pe coperta a patra, am început să citesc de la început, de pe la mijloc, ca să văd cum „sună” povestea. Aşa mi-am pierdut o jumătate de după-amiază în care puteam, de pildă, să duc mâţa la veterinar. Am trimis-o pe maică-mea, pretextând că-s ocupat. O minciună mică, dar utilă.

Am dat, deci, şi peste multe cărţi din colecţia „Cotidianul” de acum 3-4 ani. Pe unele le-am citit deja, pe altele le-am cumpărat din inerţie, nu ştiu dacă le voi citi vreodată. Mă refer în special la cele care sunt un fel de antologii wannabe, având ca temă tot felul de subiecte mai mult sau mai puţin puerile. Dar am găsit şi romane care, probabil, merită citite. Dintre acestea, Porecla Jhumpei Lahiri mi-a făcut, parcă, cu ochiul. Am deschis-o la prima pagină, ca să aflu că scriitoarea e de origine indiană, crescută în Anglia şi stabilită în S.U.A. E şi câştigătoare a premiului Pulitzer pentru un roman care se cheamă Interpret de maladii, apărut tot în colecţia Cotidianul, dar pe care se pare că eu l-am ratat. N-are-a face. Ce vreau eu să spun: că era evident că un roman de genul ăsta se va ocupa cu dezrădăcinarea, cu lipsa de apetenţă a imigranţilor pentru regulile noii lumi în care au intrat, despre nostalgia trecutului şi bla bla bla. Adică ştiam la ce mă înham. Numai că, din punctul meu de vedere, genul ăsta de subiect e inepuizabil, pentru că vine la pachet cu un imens tablou de natură intim-psihologică. Iar ăsta n-are cum să fie plictisitor, cel puţin pentru mine.

Aşa că m-am apucat să citesc romanul. Cu sete. Şi mi-a şi plăcut. Chit că, din punctul de vedere al traducerii, s-a simţit de la o poştă că doamna care s-a ocupat cu îndeletnicirea asta a vrut să predea cât mai repede manuscrisul. Altfel nu-mi explic erorile şi stângăciile. Iar o să spuneţi că-s rău. Fie. Dar eu cred, ca babele pocăite-n Lennon (vorba e a lui Manasia, nu a mea), în seriozitatea şi responsabilitatea unui traducător.

Personajul principal al romanului e Gogol. Ha! Nu v-aţi aşteptat. Nu e Gogol the russian, ci Gogol the indian. Tatăl lui Gogol i-a pus temporar acest nume, în aşteptarea unei scrisori de la bunica lui, care, în familia indiană de origine, era responsabilă pentru alegerea numelor fiecărui descendent. Bunica e, fireşte, în India, iar părinţii lui Gogol sunt la New York, unde s-au mutat de curând. Scrisoarea buncii nu mai soseşte niciodată, întrucât se îmbolnăveşte grav şi nu mai poate fi consultată cu privire la numele celor mai noi membri ai familiei, astfel încât Ashoke, tatăl lui Gogol, alege acest nume pentru fiul său pentru că în urma unui accident feroviar în India, în care era să-şi piardă viaţa, s-a trezit ţinând în mână, mototolită, o pagină dintr-o carte a lui Gogol. A considerat că e un semn şi s-a hotărât să-şi numească astfel copilul. Gogol creşţe (e şi o ţâră de bildungsroman aici), simţindu-se ruşinat de acest nume al său, aşa că decide să-l schimbe: se va numi Nikhil. De aici încolo, romanul ia turnura unei foarte frumoase fresce a vieţii unui tânăr intelectual venit din îndepărtata Indie în zbuciumata viaţă americană. Repet: mi-a plăcut. Jhumpa Lahiri însăşi s-a confruntat cu nevoia de a-şi schimba numele, întrucât numele ei real (Nilanjana Sudeshna) părea prea complicat pentru oamenii cu care venea în contact. Aţi înţeles subtilitatea: dezrădăcinarea nu e doar o problemă de adaptare, ci şi de schimbare a identităţii. Ne-am prins din nou, că suntem perspicaci, ce dracu’.

Ce mi-a plăcut foarte mult este, totuşi, faptul că acest lait motiv al pierderii identităţii culturale nu e descris, aici, elegiac, trist şi cu revoltă sterilă, ci într-un stil care să te facă mai degrabă să înţelegi termenii în care se produce o astfel de transformare. Nikhil duce o viaţă normală, merge o dată la câţiva ani la Calcutta cu familia, ca să-şi viziteze rudele din cealaltă lume; în rest, merge la şcoală, se îndrăgosteşte, are o relaţie cu o fată din lumea bună, coborâtă dintr-o familie de hippioţi (Maxine), se despart pentru că ea n-a ştiut să-i fie aproape (sau nu i-a dat voie Nikhil) în momentul morţii tatălui său (în urma unui atac de cord, aflându-se la muncă într-un alt oraş); pe urmă îşi găseşte alinarea în braţele unei fete de aceeaşi naţionalitate cu el (Moushumi), inteligentă, fermecătoare, cu care se va căsători, cu o viaţă care o duce între Paris şi New York. Femeie care, însă, îl va înşela cu o iubire mai veche (şi mai tomnatică) din tinereţe. Nikhil divorţează, iar romanul se încheie cu momentul în care, aflat în camera sa din casa în care a crescut la New York, găseşte cartea de povestiri a lui Gogol pe care i-o dăruise tatăl lui. E un final grandios, care deschide în faţă o altă poveste. Nu ştim cum a „ieşit” Nikhil din povestirile lui Gogol. Ştim doar că l-am lăsat cocoţat în pat, în timp ce la parter mama lui (Ashima) dă o petrecere de adio, pentru că se va muta înapoi în India. Nikhil deschide cartea. Acolo unde cartea noastră se închide, lumea lui Gogol-Nikhil îşi desface tainele. Ca o continuare, la nesfârşit, a unei poveşti care trece dincolo de graniţele hârtiei pe care o ai în faţă. Foarte frumos.

Deci, mi-a plăcut mult. Merită să-ţi faci ordine în cărţi din când în când. Nici nu ştii peste ce mici comori dai, numai bune ca să-ţi umple o după-amiază anostă de april ploios. Dacă aveţi cartea asta prin casă, daţi-i bice.

(Jhumpa Lahiri, Porecla, 320 p., ed. Univers, colecţiile Cotidianul, 2009, trad. de Ioana Novac)