Gheo, Croh, Hustvedt, Gogol

 

 

 

 

 

Am mai spus că citesc haotic, dovadă e şi ceea ce vă scriu azi. Astea 4 cărţi le-am citit în ultimele zile, însă m-am hotărât ca de acum încolo să nu mai scriu pe larg despre fiecare volum care îmi trece prin mâini şi prin cap (asta şi pentru că uneori mi se pare obositor să-mi scriu cronicile prin reviste şi mă tot gândesc cât voi mai continua, că am obosit deja şi aş avea nevoie de o pauză, în care să citesc numa’ ce am io chef, fără eterna ameninţare a termenului limită de predare a textelor). Aşadar, s-ar putea ca from now on să scriu doar câteva rânduri răzleţe despre diferite volume, băgate de-a valma într-o singură postare, ca să nu obosească nici ochiul vigilent al cititorului.

*

Despre Noapte bună, copii! n-am auzit decât lucruri bune. Face parte din categoria aia de cărţi pe care toată lumea le laudă şi, din cauza asta, eu nu mă apropii prea devreme de volumele cu pricina. Las murmurul criticii să se liniştească şi o citesc când n-o mai citeşte nimeni. 🙂 Eh, nici chiar aşa. Sunt convins că Radu Pavel Gheo are destui cititori, mai ales pentru că e unul dintre cei mai citibili scriitori tineri de la noi. Bănăţean serios, nu se joacă cu munca lui. Romanul acesta propune o imagine amplă a obsesiilor unei generaţii de tineri care trăiesc, de fapt, în două lumi: cea a prezentului (şi a trecutului) românesc comunist sau neocomunist (ca să fiu maliţios) şi cea a viitorului sau a reprezentării idealizate a unui occident izbăvitor. Personajele cărţii lui Gheo sunt, aşadar, nişte tineri prinşi „supt vremi”. Marius e dovada unei evoluţii benefice, în timp ce Paul este prizonierul unei abulii naţionale erodante. Reîntors din SUA pentru a regla nişte „conturi” cu un grănicer de dinainte de 1989, Marius se reîntâlneşte cu Paul şi rememorează, duios şi trist, un trecut aproape neverosimil, însă brăzdat de fiorii unei copilării, până la urmă, fericite. Nu voi intra în detalii, deşi aş spune că unii ar putea vedea aici şi o critică surdă a capitalismului (drogurile, decăderea, moartea); de fapt, romanul nu livrează niciun fel de sugestie etică: e vorba, pur şi simplu, de moduri diferite de a-ţi trăi iluziile şi de şocul puternic pe care-l poţi resimţi când acestea devin realitate. P.S. Nu mi-a plăcut referinţa mitică a personajelor secundare, care trec prin cadru ca un memento al unei lumi de care protagoniştii încearcă să se rupă (cei doi ţărani bătrâni). Mi-au adus aminte de Ilă, personajul Ioanei Bradea din Scotch.

(Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, 496 p. ed. Polirom, 2010)

*

Crohmălniceanu rules! Asta mi-a venit în minte după ce am citit cartea lui de Amintiri deghizate. M-a binedispus extraordinar. Pentru că Ovid S. Crohmălniceanu nu e , aici, doar memorialist, ci e un creator fascinant de portrete. Afli cât de histrionic era Călinescu, citeşti despre bonomia lui Sadoveanu, despre cochetăria Hortensiei Papadat-Bengescu, despre ipohondria lui Camil Petrescu, despre succesul la femei al lui Ion Barbu ş.a., toate astea sub bagheta unui fin maestru al caricaturizării subtile, însă fără nicio urmă de maliţiozitate. Şi cu un umor colosal. Râzi la fiecare două-trei pagini. Crohmălniceau, se vede limpede, şi-a iubit „personajele”, le-a cunoscut în cele mai intime ipostaze şi le-a redat cititorului cu dragoste şi empatie. O carte foarte, foarte frumoasă, pe care am citit-o dintr-o suflare.

(Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, 304 p., ed. Humanitas, 2012)

*

Ei, acu’-i acu’. Vă fac o mărturisire de taină: am citit cartea asta doar pentru că am aflat că autoarea, Siri Hustvedt, este soţia lui Paul Auster, unul dintre autorii mei contemporani preferaţi. Şi am vrut să văd în ce mod se influenţează, într-un cuplu, doi autori. Am făcut acelaşi lucru şi cu Jonathan Safran Foer şi Nicole Krauss, însă, acolo, câştigătoare a fost doamna. 🙂 Aici, rămân la părerea că e mai tare cocoşul. Asta nu-nseamnă că Tristeţile unui american nu mi-a plăcut. Ţin s-o felicit pe Veronica D. Niculescu pentru traducere. Cartea e un halucinant amestec de afecte, un labirint al minţilor preocupate de reconcilierea cu propriile obsesii. Fiecare personaj al cărţii are câte-un secret. Erik Davidsen şi sora lui, Inga, încearcă să desluşească misterul din hârtiile pe care, după moartea tatălui lor, le găsesc în casa acestuia. Voe merge pe urmele unor indicii pentru a afla ce secret uriaş a trebuit să păstreze tatăl lor toată viaţa. Când vor afla (de la Lisa), lucrul acesta nu-i va face mai liberi, dar le va reda posibilitatea de a se reconecta la problemele proprii. Inga trebuie să pună ordine în viaţa ei alături de Sophia, fiica ei, după moartea lui Max, tatăl Sophiei şi soţul Ingăi (e o intrigă amoroasă aici, complicată şi metaforică); Erik, psihiatru, se găseşte în postura celui care caută să rezolve problemele chiriaşie lui, Miranda, care are o fetiţă, Eggy, şi care e hărţuită într-un mod care nu pare s-o deranjeze prea tare, de tatăl fiicei ei, Jeff, deşi metodele acestuia sunt înspăimântătoare (fotografiererea fără ştirea ei, tăierea ochilor din poze, aşezarea lor pe treptele de la intrare, intrarea prin efracţie, în timpul nopţii, în dormitoarele lor ş.a.). Un roman ciudat, cu dese intersectări de destine, scris într-un stil alert şi captivant.

(Siri Hustvedt, Tristeţile unui american, 296 p., ed. Polirom, 2013, trad. de Veronica D. Niculescu)

*

Gogol! Am zis undeva că, de câte ori îmi piere cheful de citit, mă reîntorc la el. Are ceva scriitorul ăsta care îmi place extraordinar. E un amestec de umor şi satiră sumbră în scrisul lui. Ca să nu mai zic că mie mi se pare că Gogol e precurosrul absolut al avangardei şi al suprarealismului, zică cine ce-o vrea. Mantaua, Nasul şi Însemnările unui nebun sunt povestioare capabile să mă scoată din orice micro-depresie. Na, cu ruşii nu-ţi merge. Când auzi că nasul umblă îmbrăcat elegant, într-o trăsură simandicoasă, în timp ce proprietarul de drept al organului îşi priveşte netezimea feţei într-o oglindă,  n-ai cum să nu zâmbeşti. Sau când citeşti ironii de genul „Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş rus care se respectă, era grozav de beţiv”. 🙂 Citiţi Gogol, copii. Pe bune.

(N.V. Gogol, Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun, trad. de Emil Iordache, 156 p., ed. Polirom, 2012)

Ţara tuturor posibilităţilor

Am întrerupt lectura unei cărţi mai voluminoase (unii ştiu şi care, he he), pentru a citi ceva mai uşurel, dacă tot aveam de gând să car după mine un volum în geanta care mă însoţea la ieşirea ocazionată de ciudata sărbătoare a lui 1 mai… S-a nimerit să fie Radu Pavel Gheo, cu „Numele mierlei”. N-aş fi crezut c-o voi termina în cele 2 zile în care ar fi trebuit să mă îndeletnicesc cu alte lucruri decât cu cititul, dar se pare că somebody works in mysterious ways.

N-am de gând să scriu o cronică prea doctă (nici nu cred că aş fi vreodată capabil de aşa ceva). Am descoperit în ultimii ani câţiva prozatori români care mă fac să râd de fiecare dată când le citesc cărţile. E vorba despre Sorin Stoica, Radu Paraschivescu, Petru Cimpoeşu şi Dan Lungu. Acestei liste i se poate adăuga cu foarte mare uşurinţă şi Radu Pavel Gheo. Bineînţeles că e o chestiune de gust dacă voi zice că mie, de exemplu, Radu Paraschivescu ori Sorin Stoica mi se par mai bine lipiţi de ironia muşcătoare ori umorul corosiv decât acest Radu Pavel Gheo. Totuşi, povestirile reunite sub titlul „Numele mierlei” sunt, de cele mai multe ori, rodul amestecului de disperare tandră şi concluzie moralizatoare. România e, aşa cum încerca cineva mai demult să ne convingă, cu adevărat pitorească. Iar Radu Pavel Gheo ştie cum să scoată în evidenţă toate defectele unei societăţi ai cărei membri se văd scoşi la liman într-un moment în care vechile tare abia reuşiseră să devină obişnuinţă. Ieşiţi de sub comunism, românii lui Gheo nu au sfiala inerentă unui nou început, ci faconda şi neruşinarea celui care le ştie pe toate. Există chiar în volum un text care se referă la acest tip de individ care crede că deţine adevărul absolut şi pentru care competenţa altora e un simplu moft şi o tentativă de înşelătorie din partea lor. De ce să chemi zugravi ori să duci maşina la reparat unui mecanic auto, dacă ţi le poate „rezolva” el pe toate?

Foarte comice mi s-au părut povestirile „Numele mierlei” (un fel de transpunere în haină umoristică a derivei kafkiene în faţa haosului instituţionalizat), „O scrisoare de la Muselenii de Sus” (în care un primar vigilent îl anunţă pe prefect despre nesocotirea, în satul lui, a legii care prevede respectarea simbolurilor religioase), „Integrare la Găureşti” (despre vizita neaşteptată a unei doamne comisar european într-un sat uitat de lume pentru a afla la faţa locului despre politicile de implementare şi adaptare la standardele UE). Cartea e, de fapt, o colecţie de portrete ale tranziţiei româneşti. Tranziţie care, dincolo de intenţiile de a compatibiliza „neaoşul” cu „aquis-ul comunitar” (a se vedea titlul „Know-how la stână”), naşte în cetăţenii cu minţi relativ întunecate o paletă întreagă de comportamente vecine cu şmecheria, prostul gust ori prostia ţâfnoasă. Chiar dacă nu-şi priveşte eroii cu răutate, Radu Pavel Gheo ştie că numai prin biciuirea sistematică (şi, evident, metaforică, prin vorbe a) acestor apucături, numai prin exorcizarea prin râs sănătos a defectelor provocate de evoluţii prea rapide pentru un popor rural putem spera că, într-un viitor îndepărtat, vom scăpa pe deplin de complexele de inferioritate (şi, dacă mă gândesc mai bine, şi de cele de superioritate, cu nimic mai lăudabile).

O zvâcnire de suprarealism întâlnim în „Îngerul la telefon”, care debutează cu tentă moralizatoare şi sfârşeşte în plin fantasy… Dar cam atât despre „Numele mierlei”. A fost cartea perfectă pentru locul în care am decis să-mi petrec acest sfârşit de săptămână. Aşadar, victorie!

(Radu Pavel Gheo, Numele mierlei, 296 p., ed. Polirom, 2008)