Posts Tagged ‘gay’

soldatii-poveste-din-ferentari_1_fullsizeExistă anumite cărţi a căror receptare critică poate fi considerată pe drept cuvînt eronată, indiferent de locul din care „apuci” evaluarea. Se întîmplă lucrul acesta mai ales cu volumele care fac aliajul perfect între acţiunea propriu-zisă şi substratul ei social ori filosofic, între identitatea personajului şi acurateţea confesivă a acestuia etc. Cu alte cuvinte, polimorfismul unei anume cărţi de proză o face dificilă nu atît la lectură, cît la disecarea critică a ei

În cazul celui mai recent roman semnat Adrian Schiop („Soldaţii. Poveste din Ferentari”), această ambiguitate e, totuşi, strict teoretică. În fapt, nici una dintre opiniile la rece şi imediate despre carte nu surprinde în totalitate semnificaţiile ei. S-a spus, la un moment dat, că este o carte a mahalalei bucureştene, o saga a marginalităţii. Nimeni nu poate contrazice lucrul acesta, însă nu la asta se reduce esenţa primă a romanului. Tot aşa cum greşit s-a considerat că ne aflăm în faţa „primului roman gay” din literatura română – o abordare publicitară foarte stîngace şi, la rigoare, profund nedreaptă. Potenţialul inflamator al cititorului „mainstream” era astfel asigurat, însă lectura romanului în cheie gay e săracă, minimalistă şi minimalizantă. Pînă şi Costi Rogozanu, autorul descrierii de pe coperta a patra, cade într-o capcană a superficialului afirmînd că – pentru că „Soldaţii” e o carte care îl expune frust pe „aşa e, şi nu altfel” – romanul „poate scoate din moţăiala estetizantă cititorul român contemporan”. Nu ştiu la care cititor arhetipal se gîndeşte Costi Rogozanu, însă imaginea unui lector de la noi care să fie prosternat într-un extaz liricoid-estetizant mi se pare foarte departe de realitate, cîtă vreme listele de bestseller-uri nu sunt pline de manierişti, paseişti, calofili ejusdem farinae.
Pe deasupra, tendinţa unor cititori, chiar avizaţi, de a evacua un anumit gen de literatură într-un registru al „nişei” doar pentru că ea tratează chestiuni sociale care ţin de o anume periferie mi se pare, la fel, o judecată simplistă. Valoarea literară a unei cărţi există sau nu există, independent de temă, de orientarea sexuală a personajelor, de mizerabilismul înfloritor al acţiunii.

De aceea veţi fi de acord, presupun, că o discuţie onestă pe marginea acestui roman suportă nişte riscuri deloc neglijabile. Mai ales pentru că suprainterpretarea extaziată a unor scene ar duce întregul proiect literar în derizoriu. Din punctul meu de vedere, „Soldaţii” e o poveste de dragoste, un amor căznit, deseori rudimentar şi sulfuros, dar nu mai puţin o istorie amoroasă. Adi e intelectualul exilat în lumea în care regulile de relaţionare socială sunt nescrise, însă bine ştiute de toată lumea, în timp ce Alberto e „bruta” exorcizată, un produs perfect al tinereţii carcerale şi al backgroundului unei familii interlope. Relaţia lor se construieşte într-un echilibru precar, pendulînd mereu între patimă sexuală debordantă, deziluzia unei trădări „pe interes” şi o luptă surdă pentru supravieţuire, fără a avea dramatismul ieftin al subtonului moralizator. Nici unul dintre ei nu poate renunţa în totalitate la tarele personalităţii proprii, aşa încît toate tentativele de intrare într-o simbioză suportabilă nu sunt decît nişte eşecuri pe care amîndoi le resimt, însă cu intensităţi diferite. Adi încearcă o detaşare discretă, în timp ce Alberto, deţinătorul unei virilităţi agresive, recurge la şantaje sentimentale ori ameninţări mafiote.

Scenografia e, de asemenea, impresionantă. Adrian Schiop are voluptatea detaliului, laolaltă cu o vocaţie a explicitului care conferă ansamblului o coeziune veridică. Nimic în plus, nimic în minus în acest roman cu acţiune trepidantă, cu episoade pornografice de un homoerotism visceral şi netrucat, cu un limbaj perfect integrat, constituind o amprentă stilistică inconfundabilă. Mediul social, exemplar creionat şi sugerat, completează un tablou al Ferentariului din care nu lipsesc şmecheria facilă, taclaua de birt şi răfuielile micilor stăpîni ai străzii. Totul amestecat cu un difuz simţ al empatiei cu tot universul ăsta descompus, haotic şi subcultural care e Ferentariul, un simbol concret al decăderii şi-al eşecului.

În concuzie, eu nu cred în valoarea romanului ăstuia ca Biblie a pegrei şi nici ca factor de promovare a unui nonconformism iconoclast şi demitizant, pentru că, dincolo de reuşita estetică, n-am găsit nicăieri intenţia autorului de a mă sensibiliza în legătură cu astfel de subiecte. Şi bine a făcut. Cred, în schimb, în valoarea literară a cărţii, atîta cîtă e. Şi, din punctul meu de vedere, lucrul ăsta constituie, de departe, cel mai important cîştig al romanului.

(Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 256 p.)

/ text preluat de pe site-ul Literatura de azi /

2410Dora_Pavel-Do-not-cross-195x300Dora Pavel e o scriitoare tenace.  A publicat câteva volume de poezie, însă a rămas în conştiinţa publicului ca autoare de thrillere originale şi incitante. După Agata murind,Captivul şi Pudră, autoarea revine cu un volum surprinzător, la limita dintre romanul de suspans şi ficţiunea psihologică.

[continuarea, în numărul 10/2013 al revistadesuspanslogo, cu un clic aici]

(Dora Pavel, Do Not Cross, 184 p., ed. Polirom, 2013)

Nu mi-a plăcut deloc cartea asta. Şi sunt foarte tranşant. Cu excepţia unui singur pasaj demn de ţinut minte (şi pe care îl voi reda mai jos), romanul lui Mishima („Confesiunile unei măşti”) e o plictisitoare povestire a modului în care autorul şi-a conturat identitatea sexuală în tinereţe.

Nu zic că subiectul n-ar putea fi tratat într-un mod fain. E de ajuns să menţionez că mie, de exemplu, mi-a plăcut ENORM „Straja dragonilor”, cărticica autobiografică a lui Negoiţescu, în care, cu o eleganţă şi precizie remarcabile, autorul reuşeşte să captiveze cititorul, făcându-l complice la tentativele soft-gay ale personajului-adolescent. Sau, mai rough, dacă ţineţi neapărat, e Burroughs, cu al său „Pederast”, numai bun de indignat puritanii. Eh, alte vremuri!

Ce vreau eu să zic: romanul lui Mishima, autor foarte valoros al Japoniei de secol XX, pierde mult prin pedanterie. Scriitorul vrea cu orice preţ să ne convingă de starea vicioasă de incertitudine prin care trece, însă felul lui de a reliefa frământările personajului-narator sunt „cuminţi”, tandre, fără vlagă. Sigur, ar trebui luate în considerare atât perioada în care romanul a apărut (1949), cât şi vârsta de atunci a scriitorului (24 de ani). Dar la mine nu funcţionează astfel de circumstanţe atenuante. Romanul, după umila mea părere, e slab. Există un pic de romantism în felul naiv prin care autorul o descrie pe Sonoko, femeia pe care crede c-o iubeşte, însă, graţie unui narcisism erodant, tânărul e mult mai preocupat de explicarea raţională a sentimentelor lui. Asta în totală discordanţă cu reacţiile hormonale pe care acelaşi tânăr le are atunci când priveşte trupul gol al vreunui bărbat. Metoda prin care Mishima îşi asumă homosexualitatea e aceea a conştientizării faptului că, în cazul femeilor, existe o pre-judecată (în sensul de apriorică) asupra oportunităţii şi puterii sentimentelor, pe când, în cazul bărbaţilor, atracţia sexuală subită e dureros de veridică şi revelatoare. Şi cam atât.

Aşa că, îmi pare rău, romanul nu m-a convins. Slab ca structură, subţire ca tematică şi insuficient dezvoltat, această carte a lui Yukio Mishima (deşi, în general, îmi place literatura japoneză) a fost o dezamăgire. Negoiţescu (o spun fără patriotism) e de câteva ori mai bun la astfel de chestii, sorry.

Totuşi, aşa cum spuneam la începutul textului, a existat un fragmenţel care m-a pus un pic pe gânduri. Nu ridicaţi din sprâncene. Chiar merită reflectat la: „Consecinţă a faptului că principiul meu de bază e imoralitatea – propria natură – acţiunile morale, relaţiile sincere dintre bărbat şi femeie, demersurile pe faţă care le însoţesc, faptul de a fi considerat un om virtuos, toate acestea sunt, dimpotrivă, savoarea ascunsă a imoralităţii, o savoare într-adevăr diabolică ce cochetează cu mine” (p.184).

(Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti, 200 p., trad. de Emil Eugen Pop, ed. Humanitas, 2011)