Posts Tagged ‘franny’

Pfuai. Ăsta e primul cuvânt care-mi vine în minte atunci când vreau să spun ceva despre Franny şi Zooey, cărţulia lui Salinger. E drept că dacă eşti un autor care a dat o adevărată capodoperă, o carte-imn a unei întregi generaţii (The Catcher In The Rye, evident), rişti ca tot ce ai scris pe lângă marea carte să pară minor. Chiar dacă nu e aşa.

Hai s-o spun drept: mie Franny şi Zooey nu mi-a plăcut cine ştie ce. Da, recunosc că Salinger e iscusit în a creiona portretele unor tineri, adolescenţi chiar, şi să-i surprindă în momente esenţiale pentru dezvoltarea lor emoţională ori intelectuală. Însă dincolo de acest talent incontestabil, cele două povestiri nu spun mare lucru. Sau n-am avut eu ochi pentru ele. Franny şi Zooey sunt fraţi; ea, Franny, e visătoare, e dezamăgită de incapacitatea brutală a semenilor de a pricepe arta şi dăruirea cu care artiştii încearcă să zugrăvească lumea; e obsedată de o rugăciune care, speră ea, va aduce o mântuire globală sufletelor rătăcite. Din această cauză, intră în raza de acţiune a fratelui ei, Zooey, un teribilist simpatic, care-şi tratează mama cu superioritate şi cu o drăgălaşă (da!) mitocănie. La fel va proceda şi cu Franny, căreia îi va reproşa, într-un dialog savuros, naivitatea, prostia, îngâmfarea şi inadecvarea. Poate că ultima parte a cărţii e cea mai frumoasă, în care Zooey revine la sentimente mai bune şi găseşte metafora mulţumitoare pentru Franny: Grăsana. În teatru, de pildă, nu trebuie, spune el, să joci cu gândul la o eventuală receptare spectaculoasă, ci având mereu întiupărită în minte imaginea unui spectator docil, needucat (Grăsana), căruia îi provoci o bucurie pură şi simplă prin simpla ta apariţie. Learn to give, adică. Să zic aşa: aroganţa lui Zooey păleşte atunci când îşi dă seama că un cuvânt simplu o poate face pe sora lui, suferindă, să se simtă un pic mai bine.

N-o să intru în chei interpretative ori stuff, că n-am stare. Dar spun răspicat că am citit cartea asta greu. Am început-o în avion, gândindu-mă că e o lectură facilă, dar am abandonat-o repede pentru pliantele de sub scaune. Erau mai ok. După ce am terminat-o, m-am gândit că poate n-am ştiut cum trebuie citită. Pentru că Salinger nu merită expediat în 2-3 cuvinte. Şi poate că a scris o carte bună, cu care eu n-am rezonat. Mai ales că el e forever young. Ceea ce mă duce la o singură concluzie: oi fi eu prea bătrân.

(J.D. Salinger, Franny şi Zooey, 223 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Mihaela Dumitrescu)