Posts Tagged ‘femeie’

M-am enervat. Scrisesem deja comentariul la cartea asta, când mi-a dispărut totul. Aşa că acum va trebui să fac un salt regresiv şi să-mi aduc aminte ce voiam să spun. Sau nu.

Ziceam că Amos Oz e, pentru mine, unul dintre acei scriitori cărora le-ai citit o carte, dar nu te-a convins şi încerci să-i mai dai o şansă. Acum vreo 6 ani am citit „Cum să lecuieşti un fanatic” şi am rămas cu impresia că era un mic manual de învăţăminte cuminţi, cu care oricum n-ai fi putut scoate un fanatic din convingerile lui. Dar, ştiind că Amos Oz e considerat un mare scriitor, am zis să mai încerc o dată.

Aşa am ajuns la „Cum să cunoşti o femeie”. Personajul principal e Yoel, agent al serviciilor secrete israelite, ieşit la pensie. Locuieşte cu mama, soacra şi fiica. Soţia, Ivria, moare în condiţii suspecte, deşi e vorba, probabil, de un accident nefericit (electrocutare). Are nişte vecini dubioşi (lesne încadrabili la weirdos, după umila-mi părere): fratele vecinei îl invită să facă sex cu sora lui, ca şi cum ăsta ar fi cel mai normal lucru din lume. Mă rog… După moartea soţiei, Yoel îşi dă seama că întreg clasamentul priorităţilor se schimbă pentru el. Dacă până mai ieri era considerat unul dintre cei mai capabili oameni ai sistemului, astăzi crede că rostul lui e de a avea grijă de fiica sa epileptică, Netta. Pentru că îşi auto-asumă o asemenea sarcină, el va refuza să îndeplinească o ultimă cerinţă a serviciului său. Un om va fi asasinat, din această cauză. Yoel ajunge în postura celui măcinat de o dilemă psihologică. Ce e mai important, mai util, mai etic? Personajul oscilează între satisfacţia datoriei părinteşti şi eroziunea remuşcării de a auzi că un om a fost asasinat oarecum din vina sa (a lui Yoel, adică), prin refuzul de a participa la acea operaţiune. Şi, ca să iasă din această chestiune, se apucă de grădinărit. Nu râdeţi, aşa e cartea!

Până la urmă, ce înseamnă să cunoşti o femeie? Şi despre care femeie e vorba? Despre soţia sa moartă (nu vom şti niciodată adevărul, iar chestiunile din trecut primesc o altă lumină, după moartea ei inexplicabilă)? Despre mama şi soacra sa? Despre Netta, pe care o sufocă, oarecum compensator, şi care se va decide să se înroleze, în ciuda tuturor opreliştilor? Despre vecina nimfomană, care vede în acuplare crearea unei legături indestructibile? Despre toate acestea? Şi, dacă aşa este, care o fi morala? Yoel eşuează cam peste tot, ceea ce înseamnă că e mai bine să-ţi vezi de ale tale. N-are rost să te străduieşti. Trăim într-un determinism amar.

Recunosc că s-ar putea ca romanul să nu-mi fi fost pe plac independent de valoarea sa artistică. Pentru că nu degeaba nu mi-a plăcut niciuna dintre ultimele 3 cărţi citite. E vina mea. Sau cel puţin aşa cred. Nu mai am abilitatea de a absorbi literatură. Am intrat într-o pauză. A gustului.  Sper că următoarea carte va sparge vraja. Pentru că de citit oricum nu mă las. Numai că nu sunt foarte reader-friendly these days. Mi-a trece.

(Amos Oz, Să cunoşti o femeie, 392 p., ed. Polirom, 2004, trad. de Antoaneta Ralian)

Citisem, anterior, Ignoranţa lui Kundera. Nu mi-a provocat cine-ştie-ce mari plăceri. Şi nici despre cărticica asta nu pot să spun prea multe cuvinte. După ce am închis-o, mi-am zis „iată o carte în care nu se întâmplă nimic!”. M-am răzgândit, însă, atunci când mi-am dat seama că are de-a face mai mult cu vieţile interioare ale protagoniştilor decât cu descrierea amănunţită a unor păţanii interesante.

Chantal şi Jean-Marc sunt un cuplu căsătorit, aflat la o vârstă a nedumeririlor. Nu, nu despre copilărie e vorba, ci despre acea etapă a vieţii în care simţi nevoia să verifici pe propria piele dacă mai eşti „valid” din punct de vedere social. Cum se manifestă lucrul ăsta? Păi, ne spune Kundera, la femei vine momentul în care se plâng că nu mai întorc bărbaţii capul după ele pe stradă. De aici se nasc conflicte intense, vzibile prin roşeaţa accentuată a pielii feţei atunci când, în sfârşit, ai impresia că un bărbat te-a fixat cu privirea. În rest, linişte. Chantal trăieşte dureros drama de a nu mai fi tânără. Jean-Marc observă frământările soţiei sale şi se decide să-i trimită răvaşe, ca din partea unui anonim, în care admiraţia să fie declamată fără echivoc. Adică o minciună nevinovată şi cu intenţii onorabile. Chantal, ca orice femeie cochetă, ascunde scrisorile în sertarul cu lucruşoare intime. După o vreme, îşi dă seama că autorul misterioaselor scrisori poate fi Jean-Marc şi, luându-şi inima în dinţi, se duce la un grafolog. Când iese la iveală adevărul, Chantal decide să nu-l confrunte direct pe soţul ei, ci să-şi imagineze o plecare la Londra, pe nepusă masă. Jean-Marc recunoaşte în sinea lui că poate n-a făcut cel mai inteligent lucru şi încearcă să repare ce mai e de reparat. Surprinzător e faptul că Chantal nu se simte, în final, umilită, ci decide să-şi continue viaţa alături de soţul ei, având o grijă sporită faţă de lucrurile/persoanele care-i sunt apropiate. Un fel de capitulare sub sloganul „dacă n-ai ce-ţi place, să-ţi placă ce ai”.

Şi cam atât. Subţire, nu? Eh, în carte se mai găsesc câteva panseuri care mi-au atras atenţia. Spre pildă, Kundera ne spune la un moment dat, anticipând mica dramă a personajului feminin, că femeile nu se mulţumesc niciodată cu dragostea unui singur bărbat. Că, indiferent de sentimentele pe care un singur mascul le are faţă de ea, îi va fi întotdeauna sete de a fi admirată la un nivel mai larg, socialmente vorbind. Chiar dacă, declarativ, orice doamnă se arată consternată că un puştan a fluierat golăneşte după ea, în forul ei interior se va simţi extraordinar de măgulită. Boooon. A doua chestiune drăguţă, şi acum vorbesc serios, e definiţia pe care autorul o dă prieteniei. Ni se spune că prietenii nu sunt altceva decât nişte depozitari ai amintirilor. Carevasăzică, nu omul ţi-e drag, ci dovedirea ca reală a amintirii care vă însoţeşte pe amândoi, care vă leagă într-un mod indestructibil. Prietenia este, deci, continuitatea între ceea ce ai fost şi ceea ce eşti. Fără ea, viaţa se transformă în fragmente inconsistente de prezent, elemente disparate şi izolate. Prietenia adevărată împiedică fărâmiţarea vieţii în bucăţi inerte în care, după o vreme, nu te mai recunoşti, pentru că n-ai avut pe nimeni lângă tine care să-ţi consemneze realitatea trăirilor. Frumos.

(Milan Kundera, Identitatea, 152 p., ed. Humanitas, 2008, trad. din lb. franceză de Emanoil Marcu)

la alţi poeţi / pasul domnişoarelor / cobora dintr-un bolovan / mircea cărtărescu / n-are astfel de / obiecte prin preajmă / fetele lui / cad / „pe o scară de pinioane ambreiaje şi tablă de fier / pe trepte de mercedesuri buikuri cd şi tc” / de parcă / ăsta ar fi cel mai / firesc lucru / din lume

bucureştiul lui / deşi despicat / în două imagini / ante post 89 / are aceleaşi lumini / tramvaie faruri vitrine fotografii (pour les connaisseurs) / străzi murdare / femei reci / în apartamente calde / ori invers

le iubeşte pe toate / deşi / îmi vine să strig / who the fuck is corina (recent măritată achimescu) / printre ce / ziduri îţi colorezi / zilele urâte / de toamnă iarnă sau ce-o fi în sufletu’ lu’ matale / de întâlneşti / numai femei cosmice / care nici măcar / n-au habar că / sub hainele lor / şi parfumurile lor de firmă / sub dior şi givenchy / omul ăsta cu / figură de adolescent / întârziat / famelic şi mustăcios / ghiceşte / din tainele universului / enigmele stelelor / sau plăcerea unui nenorocit de orgasm / musai pe la o artistă / sau dacă nu / măcar o femeie / în ţigara căreia / în fumul ţigării adicătelea / să vezi dragoni idile orientale kabale alte minuni

şi ce dacă / huruie tramvaiele / câtă vreme / roţile lor argintii / c-o fi în staţie la 21 scala casa scânteii /poartă în cârcă puzderie de / femei / cu piele roză / chiloţei rozalii / alte artificii care / te înnebunesc te / scot din minţi / îţi fac viaţa un chin / noroc cu bob marley beatles metroul şi / strada ştefan cel mare

ce discuri de vinil / ascultam / proasto  diseuzo  sexoaso / şi-mi plăcea / să te privesc cum / dormi / departe de zgomotul străzii / cu capul pe perna / în care acum câteva minute / îmi şopteai numele / şi eu nu ştiam dacă / de plăcere / sau ca să-mi reaminteşti / că sunt acolo / prizonier al / faldurilor dumitale / al cărnii dumitale / al freamătului tău neîncetat / al pulpelor tale / dezvelite fără pudoare / ah proasto / e toamnă cu lună anii 60 / şi tu nici nu ştii ce departe ne sună / povestea

proasto / povestea noastră / va ajunge / printre altele / printre magnetofoane comuniste / şi blugii cu talie / joasă / de după 90 / cu buricele / la vedere / într-o carte / dublă / care se cheamă / dublu album / va apărea în anii / când se zice că vom călători numai cu zepelinul / între piaţa romană şi constituţiei / şi nu vom mai avea timp / să vedem / că paşii vin / dintr-un asfalt / prăfuit / cu gust de cretă / de pe străzile / unde poetul / tânăr şi-a găsit / acu ceva vreme / un rost / un ţel / un ceva acolo

în bucureştiul ăla / s-a născut versul / din nebunia lui / s-a hrănit / cu femeile lui / şi-a împreunat ritmul

proasto diseuzo futeşo

 (Mircea Cărtărescu, Dublu album – antologie de poezie,  vol.I şi II, 240 p., ed. Humanitas, 2009)