Posts Tagged ‘fantastic’

Cel de-al treilea (şi ultimul) volum al romanului lui Murakami („1Q84”) aduce o schimbare de abordare a firului epic. Dacă în precedentele volume aveam o acţiune bicefală (urmărind, în paralel, destinele celor două personaje principale, Aomame şi Tengo, aflate într-o corelare abia perceptibilă, însă tot mai pronunţată pe măsură ce înaintăm cu lectura), ultima parte a trilogiei ne prezintă un personaj nou, Ushikawa, al cărui rost este acela de a investiga, la cererea sectei Liderului ucis de Aomame, dedesubturile crimei. E specific romanelor lui Murakami să combine frumuseţea stranie a fantasticului cu acurateţea investigării detectivistice, fără ca prin acest artificiu cartea să se transforme dintr-o fascinantă epopee într-un roman poliţist de duzină.

– continuarea textului, pe , cu un clic aici.

(Haruki Murakami ― 1Q84 (III), trad. de Iuliana Oprina şi Florin Oprina, ed. Polirom, 2012)

Aş spune chestiuni ciudate şi de nerostit. Dar, pentru că ideal ar fi să fiu sincer cu ceea ce scriu, o să vă şi spun ce am de spus. Nu mi s-a întâmplat niciodată cu vreun autor contemporan ceea ce mi se întâmplă cu Murakami. Şi anume să fiu cufundat în lectură şi să mă las pătruns de poveste atât de puternic, încât, ridicând brusc ochii din carte, să văd că lumea din jurul meu are o altă culoare. Că acoperişul clădirii de vizavi, care mi se părea un cărămiziu palid, e, de fapt, un roşu aprins. Că pomii pe care-i ştiam verzi şi cuminte-fremătători sunt, în realitatea de după Murakami, nişte falnici martori taciturni şi suspicioşi, camuflaţi sub haina naturii inofensive. Că, în sfârşit, soarele nu gâdilă nediferenţiat trecătorii, ci după o logică intrinsecă, tainică şi revelatoare. Asta mi se întâmplă citind 1Q84.

continuarea textului, pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(Haruki Murakami, 1Q84 (II), ed. Polirom, 2011, trad. de Iuliana Oprina şi Florin Oprina)

Aud că Dan Coman e unul dintre cei mai buni tineri poeţi de la noi (deşi eu, unul, nu-s de acord cu criteriile astea legate de etate atunci când judec dacă un autor e valoros au ba). Baiul meu e că nu-l ştiu pe Dan Coman – poetul. Deocamdată. Poate o să-l citesc cândva. Cert e că am citit Irezistibil, această cărţulie nemaivăzută (credeţi-mă, e un termen care i se potriveşte mănuşă) şi am rămas tablou. Vă zic şi de ce.

După cum zic şi în titlul postării mele, am impresia că Dan Coman s-a jucat cu mintea mea. Şi, în general, mi-ar plăcea ca pentru astfel de operaţiuni să mi se ceară un acord prealabil. Ei bine, Dan Coman n-a făcut-o, mizând, probabil, pe efectele imediate pe care scriitura sa mi le va produce. Cartea e formată din capitolaşe fără o legătură aparentă între ele, dar care, toate, surprind o kinetică aiuritoare, descriind, cu extraordinară fantezie, destinul mărunt al unui scriitor. Dan Coman împrumută elemente de umor englezesc (aşa mi s-a părut), le condimentează cu puţin realism fantastic sud-american, peste care toarnă un suculent sos cotidian pur românesc. Rezultatul e o carte comică, cu mici exagerări justificate (partenerea mult mai în vârstă care poartă după ea, ca animal de companie, un iepuraş e o imagine… funambulescă), cu autoironii cât cuprinde (cine n-a detectat asta înseamnă că n-a priceput o iotă), cu, în fine, permanenţe româneşti (mese îmbelşugate ca pretext al aşezărilor rurale de a-şi cinsti orice invitat, fie el şi un tânăr poet abia cunoscut; sexul forţat – în tablouri de un grotesc absolut ilar, oricât de oximoronic ar suna – cu ţărănci bătrâne şi excitate peste măsură ş.a.m.d.). Dar, din toate astea, ideea cu care am rămas e că Dan Coman încearcă, aici, un mic exerciţiu de exorcizare. Se simte subtonul unei tristeţi primare, care nu poate fi oblojită decât dacă întâmplările care o însoţesc şi o potenţează devin carnavaleşti, flamboaiante, într-un perfect cabotinism al celor care le trăiesc. Viaţa literară, aşa cum o vede Dan Coman, e o imensă caricatură. Care îi conferă, ca orice caricatură reuşită, un ceva liniştitor, aducând-o într-un registru suportabil şi funny, până la urmă.

Pentru cine e cât de cât familiarizat cu personajele adiacente (apare şi Marin Mălaicu-Hondrari prin volum), cartea se constituie într-un foarte solicitant joc de-a ghicitul. Pentru că nu ştii niciodată dacă ceea ce-ţi povesteşte Coman e real ori nu. Iar talentul lui de a pendula cu uşurinţă între aceste două registre e absolut remarcabil. De aceea, cred că acest volum, aşa irezistibil cum e, nu depăşeşte valoarea unui experiment literar asumat de autor. Cred (sper!) ca Dan Coman să folosească în viitor, într-o carte cu mult mai multă substanţă, resursele sale într-ale jonglării cu mintea cititorului. Ar ieşi o carte la graniţa dintre real şi ficţional, însă dozate într-o atât de armonioasă proporţie, încât niciodată n-am afla adevărul. Ar putea ieşi ceva worth mentioning.

Aşa că… Irezistibil e o carte faină, nevertheless, dar n-o poţi lua prea în serios ca volum cu mari pretenţii. E mai degrabă, aşa cum am zis,  experimental şi oarecum programatic. Dacă e un punct de plecare, e mai mult decât ok. Dacă e final de drum, e nasol.

(Dan Coman, Irezistibil, ed. Cartea românească, 2010)

Nici nu vă puteţi închipui ce plăcere mi-a provocat această carte a lui Mircea Cărtărescu. O citisem cu câţiva ani în urmă şi n-aş fi recitit-o (nu prea-mi place să mai trec o dată prin cărţile deja mestecate) dacă Humanitas-ul n-ar fi venit cu ideea aceasta drăguţă de a o oferi publicului sub forma unei mini-book.

E atât de micuţ formatul nou al Nostalgiei, încât o poţi purta cu tine oriunde. Şi, cu ocazia asta, am descoperit un lucru nou: n-aş fi bănuit ever că pot fi sedus de astfel de manevre simple de marketing. Uite că s-a putut! Nici n-am stat pe gânduri când am văzut bijuteria asta de volumaş (la propriu şi la figurat), aşteptând smerit pe tejgheaua librăriei. Am cumpărat-o imediat şi, cum trebuia mai întâi să onorez alte cărţi deja începute, am purtat-o în buzunarul din spate al blugilor. Da, atât de mică e! Am încercat să pun şi „Duma Key” în buzunarul pantalonilor, dar, nu ştiu de ce, n-am reuşit…

Şi acum, despre carte. Mi-e destul de greu să scriu despre o carte pe care am citit-o, iată, a doua oară. Am înţeles ideea conform căreia citim aceeaşi carte diferit, în funcţie de vârsta la care o facem. Că, vorba aia, în fiecare zi eşti alt om. Ce n-aş da să fie adevărat… 🙂  Prima mea întâlnire cu Nostalgia a fost prin 2004, dacă nu mă înşel, şi ţin minte că am fost uluit de curajul autorului. Nu e puţin lucru să scrii cu dezinvoltură despre vise (pe care le atribui, fireşte, altor personaje), despre uşoare forme de hermafroditism (accentuate în Travesti, un roman excepţional, după părerea mea), să inventezi lumi feerice din nimic (o Dacie nenorocită şi o orgă banală, în Arhitectul), să încerci să creezi suspans neabătându-te de la stilul care te-a consacrat (Ruletistul are pasaje care-ţi taie respiraţia) ş.a.m.d. Nostalgia este, din acest punct de vedere, un tur de forţă.

Dacă, totuşi, la prima citire a cărţii mi-au plăcut mai mult povestirile în care se reconstruieşte, într-o viziune fantastică, o copilărie trăită în perimetrul anost al Bucureştiului (REM, Mendebilul) sau în care ne întâlnim cu tinereţea la fel de surprinzătoare (surprinsă în contrast cu cenuşiul decorului unui oraş comunist – Gemenii) a unor tineri în căutare de identităţi, de data asta am fost mai impresionat de Arhitectul şi Ruletistul. Ambiţia maladivă a arhitectului Emil Popescu de a-şi transforma Dacia într-un adevărat studio cosmic şi nesăbuinţa strălucitoare a ruletistului de a-şi pune viaţa în joc în fiecare seară, contra unei sume de bani, mi-au plăcut extraordinar de mult. Le-aş reciti oricând, cu aceeaşi plăcere.

Aş putea spune, cu maximă sinceritate, că deseori pe parcursul lecturii mi s-a părut că Nostalgia bate Orbitorul. Evident că nu prin dimensiuni, ci, dimpotrivă, prin puterea de concentrare a miracolului. Dacă Orbitor e desfăşurarea unei obsesii pe o pânză imensă, de o valoare inestimabilă, Nostalgia e strălucirea puternică a fantasticului într-o simplă mărgea…   

(Mircea Cărtărescu, Nostalgia – minibook, 574 p., ed Humanitas, 2009)