Posts Tagged ‘familia’

lumea_e_o_pisi[cronică publicată în logo_revista21, nr.2/2013]

Preocuparea criticii de a aşeza autorii între graniţele teoretice ale câte unei generaţii se explică, mai întâi, printr-un lung şir de considerente pur didactice şi abia pe urmă printr-o dorinţă de a sintetiza un fond cultural comun ori o miză politico-socială, filosofic-ontologică ori chiar meta-literară a scriitorilor unei epoci. De aceea, judecata obiectivă asupra unor „şcoli” ori orientări literare nu scapă de imperativul stabilirii unui numitor comun, indiferent de aparenta sau mimata sa frivolitate. Însă dacă ne vom hazarda să trasăm un contur riguros mizei culturale a celei mai recente generaţii de poeţi, mă tem că vom găsi subterfugii convenabile pentru a scuza, eventual, lipsa de coeziune, de (horribile dictu!) viziune ori de macro-orientare. Douămiismul, căci despre el vorbim, nu este, deocamdată, clasificabil. Şi, mai mult decât atât, pare doar o etapă analizabilă pe criterii ce ţin de imediatul receptării, nu de comparaţia riscantă – şi fatalmente utilă şi necesară mai târziu – între o generaţie şi alta, între un curent şi altul. În aceste condiţii, analiza câte unui volum nou de poezie poate constitui un exerciţiu critic dificil.

Am considerat necesar să fac această mică introducere pentru că, având în faţă cel mai recent volum al unui poet douămiist, am constatat că ceea ce e de remarcat în poezia gălăţeanului Andrei Velea este, diacronic spus, faptul că evoluţia valorică de la precedentele cărţi („Gimnastul fără plămâni”, „Hotel în Atlantida”) se înfăţişează acum propunând ca bază tematică şi ca tehnică lirică o întoarcere surprinzătoare la recuzita optzecistă. Cu alte cuvinte: fie poetul admite, implicit, falimentul valoric al generaţiei din care face parte (ceea ce l-ar situa pe o poziţie inconfortabilă de „disident” nemotivat), fie individualitatea sa poetică e compatibilă doar cu obsesiile generaţiei poetice care l-a precedat (lucru care l-ar transforma, inevitabil, într-un „paseist”; asta ca să nu folosesc termenul cvasi-infam de „întârziat”). Din această dilemă nu putem ieşi. Nu spun, prin asta, că un reviriment (bun) al optzecismului e anacronic; spun doar că e surprinzător că poeţi tineri găsesc de cuviinţă să propună, ca teme ale liricii lor actuale, o sumă de inocente reevaluări nostalgice.

Volumul „Lumea e o pisică jigărită” (până şi titlul are ceva din derizoriul ludic al optzeciştilor) cuprinde trei grupaje de poeme, foarte inegale valoric, însă străbătute de un sentiment al receptării detaşate. Portretele sunt precare, minimalizate până la caricatură, iar efectul estetic se mulează perfect pe acest amestec de superficial şi introspecţie plictisită. Lumea lui Andrei Velea e formată din elemente ale unei scenografii citadine prin excelenţă şi funcţionează ca pretext al livrării fanteziilor unui romantic megaloman şi orgolios. Poetul forţează exteriorul, prin tablouri încărcate metaforic, să-l urmeze într-un proiect de travestire a realităţii într-o variantă poetizată şi rescrisă la o scară diferită. Există pasaje care amintesc, prin forţa expresivă şi printr-o ironie foarte nimerită, de arhitecul lui Cărtărescu din „Nostalgia”, care-şi gestionează obsesia într-un decor de anvergură cosmică: „un individ fără ochi / şi-a conectat orga la ţevile blocului / şi repetă, posedat, fuga lui bach” („viziune în spatele parbrizului (2)”, p.23). Tot aici întâlnim o comprimare a nebuniei urbane şi, corelativ, o exacerbare nombrilistă a propriilor afecte. Se obţine, aşadar, un balans de semnificaţii între mecanicitatea tehnicistă şi sentimentul personal: „un poem sublim devastează oraşul, / apucă asfaltul şi-l scutură / ca pe o carpetă de praf // maşinile sar precum scamele / şi niciun asigurator nu mai oferă despăgubiri // […] un poem sublim devastează oraşul, / supărat: / dimineaţa l-ai găsit pe noptieră, l-ai citit, / apoi ai făcut pe marginea lui următoarea notiţă: // se putea şi mai bine! / cu dragoste, t” („un poem sublim devastează oraşul”, p.39-40). Prin intermediul unui lirism anemic, asezonat cu un strop de umor şi cu sugestia unui citadinism minor, poetul se avântă şi în creionarea sumară a unor defecte colective: „sufletul românului e un maidanez / care hămăie la miez de noapte / muşcând, înfometat, din lună, / apoi pompează antirabice în ea / cu seringi lungi, de diamant” („sufletul românului”, p.47). Nefericită mi se pare impregnarea poeziei lui Andrei Velea cu valenţe programatice ori cu mici accese de revoltă socială nefructificată îndeajuns. Poetul pare să atingă doar latura vulgară a nemulţumirii, fără a-i găsi, în fond, temeiurile şi metoda de rezolvare. Cazurile în care poetul îşi transformă lirica în manifest păcătuiesc, aici, printr-o diluare a forţei lirice: „sufletul românului construieşte o biserică lângă fiecare birt, / o biserică lângă fiecare şcoală, / o biserică lângă fiecare instituţie a statului; / sufletul românului compensează laicitatea fiecărei pietre de pe stradă / cu o cărămidă la temelia unui locaş sfânt” (p.48).

Apropierea de optzecism în poezia lui Velea se întrevede şi în acele versuri care fac apologia unui lirism jovial, viril şi structurat pe baze care scapă oricărei ideologii. Poeţii detabuizează clişeele cu o tonică euforie, dând o replică inopinată aşteptărilor cuminţi şi destructuralizând, astfel, un mod anost de a regăsi emoţia: „eu te iubesc ca pe un loc de parcare, / că mulţi ar da cu pumnul şi s-ar înjunghia pentru asta! / te iubesc ca pe o creştere de salariu / sau un ajutor social, / că pentru asta se îmbrânceşte lumea pe stradă” („cum reuşesc să spun în poezie te iubesc” – p.52). În aceeaşi notă ironică, poetul încearcă o mixare a cromaticii universale, propunând peisaje apocaliptice în care inocenţa materiei vii este combustibil pentru cataclismele provocate deliberat, însă totul se finalizează cu o depresurizare somnolent-statică: „pasăre mare, albă, graţioasă, / pe-un cuib pătrat, de ciment, cu pumnale în loc de ouă // fire de trestie lungi, ca degetele naiului, / sparte cu excavatorul / ascunşi sub cupola unui ghiocel, / un pluton de soldaţi plănuieşte atacul // nuci detonate, amplificatoare montate greierilor, / libelule stropite cu kerosen / munţi etichetaţi, vânduţi la kilogram sau la bucată, / lacuri în sticle de plastic // mi-am lăsat sufletul într-un peisaj virgin, / dar l-au închis nişte turişti într-o fotografie” („eco-poem”, p.85). Dacă extincţia n-a reuşit, există întotdeauna confortul domestic al vreunui colţ de oraş, populat cu personaje incerte şi mirosind a suprarealism: „păsări de alcool pe cerul gurii unui beţiv / noaptea e-un câine de vată murdară / o maşină se-mpreunează cu un copac / din inerţia luptei împotriva poluării” („semn”, p.94).

Nereuşit, lipsit de originalitate şi neinteresant literar mi s-a părut grupajul intitulat „salonul 44”, o trecere sumară şi distantă printr-o lume a demenţei şi a înstrăinării. Instrumentarul liric este bine folosit chiar şi aici, însă tema e insuficient sondată, e fragmentată şi nu satisface nicio exigenţă poetică. E doar un mod al poetului de a-şi exersa talentul de a extrage din sordidul unui motiv social tern o fărâmă de haz. Atât şi nimic mai mult. De asemenea, o eroare conceptuală o reprezintă şi metaforizarea excesivă, care nu face altceva decât să îmbrace un tablou banal într-o ramă kitsch, cu îngeraşi din ipsos şi flori multicolore şi inexpresive: „plouă, / adică picură din sfârcuri de femei frumoase” (p.29), „redesenez geografia, / ascund o declaraţie de dragoste / într-o picătură pierdută-ntr-un tsunami / şi o regăsesc într-un iaht / aruncat pe un pat dintr-o sufragerie” (p.35) ş.a.

Cu toate acestea, „Lumea e o pisică jigărită” este, din punctul meu de vedere, un volum citibil, cu suficiente bucăţi puternice, cu o structură atent aleasă, superior valoric precedentelor cărţi ale autorului. I-aş reproşa lui Andrei Velea uşorul cabotinism al liricii, teatralitatea excesivă a interpretării şi, cel mai important, lipsa – deocamdată – a unei identităţi poetice distincte. Cu atâtea resurse la îndemână, ar fi păcat ca poetul să se mulţumească cu pastişarea (chiar şi reuşită) a unor Iaru, Coşovei ori Stratan. Deşi, s-o spunem tranşant, nici lucrul ăsta nu e chiar la îndemâna oricui.

(Andrei Velea, Lumea e o pisică jigărită, ed. Brumar, 2012)

“Prima variantă a rockmanului Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău a fost terminată acum 15-16 ani, de partea cealaltă a Prutului, dar la fiecare re-lectură mă lăsam în voia personajelor şi intram fascinat în jocul & lumea lor intensă şi plină de viaţă. Riscam să (re)devin unul dintre ele, aşa că am hotărât (pe neprins de veste şi pentru ele, şi pentru mine) să le re-dau vieţii, refăcând iar şi iar manuscrisul (astfel intrând din nou în atmosfera naraţiunii) şi trimiţându-l la editură. Rockmanul a fost scris cu multă plăcere şi sper ca lectura să fie aşijderea”. Aceasta este confesiunea autorului, Mihail Vakulovski, făcută pe coperta interioară a volumului. Parţial neconvingătoare, aşa cum, probabil, sunt toate referirile autorilor la propriile scrieri, după ce acestea scapă din atelierul creativ şi sfârşesc, neputincioase, pe rafturile librăriilor, gata pentru a fi citite şi judecate. Mihail Vakulovski pare să evite re-căderea în conturul personajelor cărora tocmai el le-a dat viaţă, într-o încercare de obiectivare a ansamblului. Numai că savoarea unui astfel de roman constă tocmai în identificarea celui care spune povestea cu eroii săi, mai ales când aceştia au existat şi i-au fost contemporani. Oricum am întoarce-o, absurdul cotidian trăit şi redesenat literar e mult mai prizabil decât simpla ficţiune brodată estetic în marginea unor amintiri.

Se simte de la o poştă că rockmanul lui Vakulovski s-a scris cu plăcere. Există aici un soi de satisfacţie ludică a rememorării, asociată cu ironie condescendentă şi, în aceeaşi doză, cu o empatie explicabilă prin conştientizarea condiţiei de outsideri a personajelor principale, care par să trăiască într-o lume confecţionată după reguli proprii. Îi ajută, evident, şi cadrul acţiunii – studenţia la Chişinău, o banală alăturare de termeni care, nu ştiu din ce pricină, naşte automat zâmbete. Aici, în acest no man’s land, clişeul conform căruia „totul e posibil” descrie o realitate circumscrisă unei libertăţi fatalmente parţială. Acesta e motivul pentru care experienţele anoste ale studenţilor capătă dimensiuni eroice sau neverosimile. Tot din această cauză, insolitul unor păţanii studenţeşti se augmentează, transformând banalul în excepţional. Salvarea unor asemenea imagini de la căderea în derizoriu îl constituie umorul, care e prezent în fiecare pagină a romanului. Nu întotdeauna acesta ia naştere ca urmare a iscusinţei autorului de a surprinde ineditul unei situaţii solemne văzute dintr-un alt unghi ori ca rezultat al zeflemelei; de cele mai multe ori, comicul reiese din limbajul frust, asociat – pentru mai buna receptare a cititorului – cu un sofisticat şi necesar dicţionar explicativ: „Unii (profesori, n.m.) vroiau s-o facă pe deştepţii şi erau ridicoli şi caraghioşi, alţii erau pur şi simplu proşti şi proaste, mai ales proaste, de la care puţea a vafli şi a rahat de la atâta pupat de cur de prof. (Penru moldoveni: în România „rahat” înseamnă şi căcat, şi un produs alimentar dulce, un fel de zefir mai concentrat. Pentru românii din România: „vafli” la moldoveni înseamnă şi napolitane, şi spermă)” (p.80).

Mediul universitar moldovean nu scapă nici el de atacul nemilos al efectelor dezastruoase (şi venite „de afară”) ale lumii capitaliste (post-comuniste), chiar dacă mentalităţile bine înfipte în mentalul colectiv persistă viguros. Prin urmare, proporţiile catastrofelor etice ale noii lumi pălesc în raport cu gravitatea unor păcate arhicunoscute, excepţional reliefate în acest oftat neputincios al unui cadru didactic: „Îţi închipui, dragă, tovarăşul Scîrtnic îl futea în cur pe tovarăşul Caşcavală, ăla din anul I, îţi dai seama, nu-mi vine să cred că aşa ceva se poate întâmpla la facultatea noastră, la noi la universitate, la noi în oraş, la noi în ţară! Eram să-mi pierd cunoştinţa când i-am văzut şi tot nu-mi vine să cred. Şi mai şi fumează!” (p.85).

Ideea lui Mihail Vakulovski de a-şi numi rockman volumul Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău are o motivaţie strategică. Cartea nu este, într-adevăr, un roman în sensul clasic al termenului. Ne găsim, mai degrabă, în faţa unei vivante colecţii de portrete. Colegii de cameră ai lui Hai (nume dat autorului în scrisorile pe care le primeşte de acasă) sunt creionaţi aproape caricatural, scoţându-li-se în evidenţă trăsăturile de caracter cele mai pregnante. Întâlnim, aşadar, atât studentul tipic, cu frecvente apucături lubrice şi chiar mai dese evadări bahice, cât şi studenta dezinvoltă, gata în orice clipă de a-şi dovedi feminitatea oricui e dispus s-o guste. Acest paradis al tinereţii eterne e cadrul static al rockmanului, tărâm sălbatic în care toate experienţele capătă un sens propriu. Cu toate acestea, nu întotdeauna dezabuzarea şi dezolarea sunt actorii principali. Cu o cel puţin la fel de proaspătă acurateţe ne sunt înfăţişate figurile unor intelectuali adevăraţi, care colorează tonic peisajul studenţesc: „Eugen Coşeriu […] nu era prea spectaculos din punct de vedere oratoric, avea şi un mic defect de vorbire […] Ştia toate limbile de pe planeta Pământ, era unicul om din lume care putea să vorbească cu orice om de pe pământ în limba acestuia, ştia şi toate dialectele, şi limbile & graiurile tuturor triburilor. […] Cu totul altfel era Neagu Djuvara. Bătrânul istoric era foarte spectaculos şi deosebit de inteligent. […] Dacă la Coşeriu nu uitai niciodată să-ţi însemni câte ceva în caiet, la Neagu Djuvara te trezeai la sfârşitul orei cu gura căscată […]. Istoria povestită de Neagu Djuvara e fascinantă, iar biografic, istoria lui Eugen Coşeriu e fabuloasă” (p.81-82).

Din punct de vedere stilistic, rockmanul e înzestrat cu acel element de oralitate pe care în literatura română doar graiul moldovenesc îl potenţează. Mergând pe linia unor Dan Lungu, Petru Cimpoeşu ori Sorin Stoica, Vakulovski face un exerciţiu de virtuozitate, transpunând în pagină, cu frenezie şi generozitate, toate volutele unui dialect savuros. Ar fi fost însă şi mai bine dacă autorul n-ar fi exagerat în această direcţie prin livrarea unor pasaje (provenite din scrisori) aproape ininteligibile pentru un necunoscător al limbii de peste Prut: „Află că sunt sănătos, slujesc bine acuma cu tactica fujim marş brosoc pe munţi de la 10 până la 50 km aceasta fujim într-o zi cu peredî în polnoie snarijenie rugzacu plin, avtomatu, lopata, pritevogazu, podsumuku pentru granate. Aceasta fujim la stajivrokî, karoci fujim zaibisi. Hai pe data de 27 ianuarie dăm priseaga şi primăvara muntuim ucebcaşi o să nme trimatî pe la zastavî” (p.186).

Dincolo de toate acestea, apreciez în primul rând strădania autorului de a nu conferi un caracter manifest unei scrieri al cărei simplu rol a fost acela de a amuza şi de a desena, riguros şi nostalgic, un mediu universitar. Viaţa studenţilor de la Chişinău, aşa cum o vede Vakulovski, e universal trăibilă. Hedonismul inconştient, precum şi nepăsarea juvenilă faţă de un viitor incert nu sunt doar trăsături ale studentului moldovean. Iar îmbinarea între datoria aproape sfântă de a profita de tinereţe şi găsirea unui orizont mulţumitor pentru mai târziu este, la Vakulovski, prilejul pentru a îmbrăca optimismul în hainele convenabile ale unei mărturisiri captivante. Aşadar, de ce să ne întristăm? „Oricum, toţi o terminăm nasol, unii şi mai naşpa, să nu arătăm cu degetul” (p.40).

– text apărut în revista , nr.7-8/2011.

(Mihail Vakulovski, Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău. Rockman, ed. Cartea românească, 2011)

Dacă s-ar întocmi un îndrumar naiv al diaristului, la loc de cinste ar sta, fără dubii, cerinţa onestităţii. De aceea, orice formă de descriere a eului – creator sau pur cotidian -, dacă nu îmbracă haina asumată a corespondenţei stricte între factual şi proiecţia literară a acestuia, devine simplă dare de seamă pe marginea unui orgoliu exacerbat. Cu toate acestea, nu adevărul absolut trebuie să constituie baza acestui tip de scriere, ci, măcar, sinceritatea responsabilă a celui care-şi pune gândurile la bătaie.

Mircea Cărtărescu face, în „Zen – jurnal 2004 – 2010”, o mărturie descumpănitoare: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor” (p.405). Altfel spus, jurnalele cărtăresciene cuprind doar umbra atent disociată a unei vieţi, incapabilă structural de a fi cuprinsă între limitele rigide ale limbajului, fie el şi literar. Autorul nu pare îngrijorat de faptul că viaţa sa evadează strategic din chingile (atât de laxe, totuşi!) ale exprimării livreşti, înlocuită fiind cu o duioasă mistificare a ei; ba chiar susţine acest lucru cu o urmă de mândrie nedisimulată. Cochetărie? Benignă laşitate auctorială? Dorinţă de a păstra intact acel nu-ştiu-ce care ascunde resorturile intime ale unui destin trăit frumos? Nu ştim. Nu reiese din paginile „Zen”-ului.

Şi, probabil, nici nu e atât de important. Acest ultim volum al jurnalului (urmând primelor două, care cuprindeau intervalele 1990-1996 şi 1997-2003) nu este diferit – nici în privinţa configuraţiei conţinutului, nici în formă – faţă de anterioarele. Nu există o structură bine articulată a ideilor, ele părând a fi receptate şi retransmise într-o ordine aleatorie, mimând cu acribie cotidianul. Totuşi, se poate lesne detecta că jurnalul a fost construit pe trei paliere distincte. În primul rând, găsim aici o importantă şi consistentă dimensiune onirică (atât de dragă lui Cărtărescu şi atât de prezentă în întreaga lui operă, de la micile reverii copilăreşti din Nostalgia la densele încrengături haotic-halucinante şi hipnotice ale Orbitorului). Autorul e atât de obsedat de persistenţa ternului în viaţa sa de zi cu zi, încât ajunge să-i coloreze cenuşiul cu aceste dese incursiuni într-o lume a libertăţii absolute, colorată şi flamboaiantă, menită să aducă, paradoxal, un adaos de sens şi consistenţă viului. Autorul are vise premonitorii, are coşmaruri teribile, are viziuni apocaliptice şi speranţe cuminţi, pe care le tratează cu o seriozitate contabilicească, adunându-le conştiincios între paginile jurnalului său: „Ai mei erau canibali, ucideau oameni ca să-i fiarbă şi să-i mănânce. […] În ciorbă pluteşte un ficat întreg de om şi alte organe. […] Vedeam toată sufrageria pastelată pe nuanţe de roz ca-ntr-un tablou impresionist. Peste masă se deschidea o fereastră largă, prin care se vedea un peisaj – Floreasca – şi un cer albastru înnebunitor de nostalgic. Mireasma de salcâm şi primăvară inundă brusc odaia” (p.324).

În al doilea rând, partea cea mai interesantă a jurnalului, aşteptată probabil cu sufletul la gură de toţi contestatarii autorului, este cea care vorbeşte (de data aceasta nefiltrat de vreo barieră a politeţii) despre angoasa creaţională a scriitorului şi despre receptarea critică a operei sale. Cărtărescu răbufneşte împotriva celor care n-au înţeles demersurile sale literare, cu o furie şi o încredere în valoarea sa remarcabile. Se referă, de exemplu, la un atac feminist, „demn de o cauză mai bună” (p.175), împotriva culegerii „De ce iubim femeile” (o recunoaştem în postura inculpatului pe Alexandra Olivotto, care a scris un teribil şi aproape ionescian „NU!” în România literară de acum câţiva ani, desfiinţând cărticica). Nici Daniel Cristea-Enache (chiar dacă nu e numit în jurnal, însă portretul făcut lui de Cărtărescu e uşor recognoscibil) nu pare a scăpa de atacurile autorului neînţeles, ignorat şi discriminat: „Când în aceeaşi săptămână îl lauzi pe Buzura şi mă umpli pe mine de expectoraţiile tale, cum să te creadă cineva? Cum să te dai drept altceva decât ce eşti cu adevărat, un Simion al doilea, mai prost?” (p.343). Receptarea ultimului volum al Orbitorului îi provoacă autorului cele mai surprinzătoare pulsiuni egolatre: „Cu Orbitor rămâne cum am stabilit: se trage în ea din toate poziţiile la adăpostul curajului critic şi-al libertăţii de exprimare. E camuflajul ideal care acoperă râci de toate felurile. Doar că O3 este asemenea  „slavei lui Dumnezeu” coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă” (p.301). De altfel, marele merit al jurnalului pare a fi acela că e contemporan cu terminarea trilogiei Orbitor, proiectul de anvergură al scriitorului. Abia aici notaţiile zilnice capătă consistenţă şi materialitate. Mircea Cărtărescu e atât de convins că scopul lui existenţial este ducerea la bun sfârşit a acestui roman, încât momentul real al finisării lui, aşa cum e descris în „Zen”, e deopotrivă impresionant şi îngrijorător, întrucât autorul său nu crede că va mai putea atinge vreodată momente de o asemenea bucurie: „Azi, la ora 12, am terminat trilogia Orbitor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Ultimele pagini le-am scris plângând în hohote. Nu mai vedeam literele de lacrimi. Nu-mi vine să cred că am fost în stare să termin cartea asta imposibilă şi imensă, care-o să rămână justificarea mea pe pământ. Azi se-ncheie o uriaşă etapă în viaţa mea. Nu ştiu ce-o să urmeze, sper doar că nu voi fi lepădat cu totul, că mi se vor mai da clipe fericite ca asta de acum” (p.267).

În fine, cel de-al treilea etaj al confesiunilor îl constituie rarele referiri la viaţa personală, a cărei absenţă din paginile jurnalului se explică fie prin pudoare excesivă ori prin evazionism intenţionat, fie prin falsa reprezentare a propriului destin. Cărtărescu pozează într-un autor neînţeles, repudiat, ipostază perfect mulată pe imaginea unui om însingurat, cu complexe dureroase şi fără nicio perspectivă îmbucurătoare. Această camuflare ostentativă (specie a unui viguros instinct de conservare) se revarsă din belşug în conturul lamentărilor agresive care parazitează jurnalul. Autorul îşi deplânge soarta (chiar dacă, din exterior, traseul ei pare acela al unui om împlinit) şi îşi creează perpetuu premisele unui nou început, indiferent ce formă va îmbrăca acesta. Aşadar, nemulţumirea funciară a scriitorului nu-l paralizează mereu într-o poziţie refractară, ci îl instalează în postura căutătorului de sens existenţial, chiar dacă asta înseamnă regăsirea într-un trup ros de vreme: „Mă simt din ce în ce (şi din ce în ce) mai singur. Mă simt aproape la fel de singur ca la 20 de ani şi sigur la fel de singur ca la 40. Mi-e greu să mai trăiesc, să mă mai gândesc la vreun motiv pentru care aş mai respira, aş mai gândi şi-aş mai scrie. Viaţa mea se-nchide din nou, înconjurată de răceală şi nepăsare. Total justificate, de altfel. Tot ce fac acum, de dimineaţă până seara, e să mă palpez cum îşi palpează o femeie înspăimântată sânii: mai sunt eu? N-au apărut în trupul meu, sub piele, alţi bărbaţi îmbătrâniţi şi singuri?” (p.333).

Narcisiac în doze suportabile, ambiţios în proiectele literare, resentimentar când vine vorba despre aprecierile pe care cărţile sale le stârnesc contemporanilor, vag îngrijorat în legătură cu viitorul său (şi numai al său, într-o ignorare deliberată a destinului colectiv), Mircea Cărtărescu dă, în acest „Zen” (ironică interpretare a propriului zbucium), măsura exactă a preocupărilor unui mare autor. Un scriitor care-şi găseşte fericirea mai degrabă în vizitarea propriilor magazine cu vise liniştitoare (văzute ca refugiu ultim, accesibil cu fiecare lăsare a nopţii), decât în înfruntarea dureroasă cu o realitate ostilă şi niciodată perfectă.

*text publicat în , nr.6/2011

(Mircea Cărtărescu, Zen – jurnal 2004-2010, 620 p., ed. Humanitas, 2011)

Două au fost numele scriitorilor tineri care, la debutul colecţiei „Ego. Proză” a editurii Polirom, au provocat vehemente indignări din partea unor cronicari cu experienţă în detectarea timpurie a imposturii literare. Era vorba despre Claudia Golea şi Ionuţ Chiva, ale căror romane („Vară în Siam” şi, respectiv, „69”) reuşiseră performanţa de a isca falii serioase între aplombul istericoid al celor reuniţi sub umbrela fracturismului ori a douămiismului, pe de o parte, şi cuminţenia dârză a criticii aşezate, conservatoare şi reci, pe de alta. Declanşatorul inocent al acestui conflict literar (colorat ulterior şi cu diverse conotaţii ce ţineau mai degrabă de idiosincrasiile referitoare la generaţiile care se succed, fatalmente!, cu o prea mare repeziciune, şi care înlocuiesc verbul eufonic cu invectiva suculentă) a fost nimeni altul decât Dan C. Mihăilescu. Într-o celebră emisiune televizată, în care-i avea ca adversari pe cei doi tineri autori, versatul critic a utilizat un întreg arsenal de acuze la adresa acestora, cuprinzând atât obiecţii stilistice, cât şi reproşuri referitoare la dimensiunea extra-literară a textelor. Timoraţi, prea puţin curajoşi în argumentarea propriilor idei, Claudia Golea şi Ionuţ Chiva dădeau impresia unor scriitori care vor chibzui îndelung înainte de a se înhăma la un alt proiect literar.

Şi iată un rezultat: 7 ani au trecut între debutul controversat al lui Chiva şi apariţia volumului său de poeme, „Instituţia moartă a poştei”. Nu ştiu cât calcul strategic a intrat în ecuaţia creării acestei colecţii de versuri, pentru că noua apariţie editorială a autorului pare a fi o punere în scenă a unor teme literare prea des vizitate în ultimii douăzeci de ani: dezrădăcinare, abulie, tristeţe impură, inadaptare erodantă, nostalgii minore şi epatante dezolări. De pildă, autorul resimte experienţa maturizării ca pe un blestem benign care dă naştere unei corespondenţe nefireşti între evoluţia trupească lentă şi înţelepciunea unei alte vârste, cuibărite în creier înainte de vreme: „ştiu înaintea ta cu o secundă / tot ce ai putea să zici / când asta stau eu la malul mării şi mă întreb: / e vorba de vârstă? e vorba de lărgirea cercurilor sociale? / e vorba de jenă? / de o anumită condescendenţă? / aşa merg lucrurile? / inteligenţa noastră afectivă s-a împiedicat / şi a rămas puţin mai în spate? // asta stau la malul mării şi mă întreb despre maturitate” (p.26). Alteori, excesul de singurătate al exilatului de aici şi de oriunde ia forma unei paranoia înduioşătoare, care pigmentează ternul unei banale ploi cu zvâcnetul indiscret al îndoielii patologice: „plouă mereu nu ştiu ce au ăştia cu mine / de trei zile autostradă trei zile de depăşiri / decoruri asemănătoare camere de hotel şi ploaie ploaie în duşmănie / trei zile de întuneric şi faruri în ploaie” (p.34). Narcisismul tonifiant al autoflagelării, laolaltă cu o stângace mimare a indiferenţei, formează reţeta prin care personajul principal răzbeşte în necunoscutul unei zile trăite dindărătul ferestrei: „din pat, mă uit pe geam / o femeie blondă îşi duce copilul la şcoală / sau îl aduce de la şcoală dracu mai ştie / ce mă fute pe mine eu am căştile mele” (p.35). Teribilismul juvenil al lui Muiuţ, eroul central al romanului „69”, se metamorfozează aici într-o ineficientă greaţă existenţială, un soi de lehamite organizată, folosită ca justificare imediată pentru fiecare eşec. Poetul e înstrăinat, e lipsit de prieteni, de dragoste, iar modalitatea prin care acesta se comunică pe sine e reinventarea nepăsării. Muiuţ era obraznic, impulsiv, scabros şi zoofil; Ionuţ Chiva, cel din „Instituţia moartă a poştei”, e o palidă replică peste timp a golănismului adolescentin, care acum ia forma unui precoce (şi, din această cauză, necredibil) dezgust generalizat.

Alteori, angoasa lipsei unui viitor luminos îl determină pe poet să caute consolare în descoperirea unor compatibilităţi cu prietenii de altădată, schimbaţi la rândul lor şi transformaţi în versiuni updatate ale propriilor chipuri. Deseori pe parcursul volumului găsim imaginea câinelui, tovarăş de nădejde şi liant necesar în crearea unei legături trainice între o lume idilică, dar pierdută, şi una nedreaptă, însă dureros de actuală. Refugiul în reverii nu are deci coloratură romantică, ci un simplu efect terapeutic. Iar aspiraţiile personajului principal nu au nimic eroic ori ofensiv: ele sunt doar tentative chinuite de a recrea un paradis al siguranţei, al palpabilului liniştitor, al căldurii delicate a copilăriei: „cred că sînt perfect ok nu chiar ca la 12 cînd eram foarte curajos şi / deschis dar ceva tot o fi rămas […] / după aia […] mare lucru nu se mai întîmplă în afară de degradare care / nu e importantă ce eşti la 12 la 28 idem + informaţie. / cred că oamenii nu se schimbă. […] cred că nimeni nu ştie ce vrea. şi că toţi / vor un cîine. / un cîine distant cenuşiu care nu se bagă peste tine / te lasă să-i dai de mîncare şi-ţi linge mîna când mori” (p.42).

Acest duh al tristeţii uşor masochiste străbate întreg volumul, făcându-l, de cele mai multe ori, plictisitor prin redundanţă. Nu vorbim despre lipsa imaginaţiei aici, ci despre o obsesie atât de pătrunzătoare, încât sufocă orice demers deviaţionist. Până şi încercarea unui experiment literar (poemul „bar de zi, bar de noapte…”) păleşte sub greutatea cenuşie a afectului morbid. Pentru că totul e inutil şi de nedepăşit, poetul întristat nu mai vede bucuria nici măcar în ludicul încropirii ad-hoc a unor versuri inspirate de observarea firmei unui „bar de zi”, loc de pelerinaj şi de meditaţie etilică: „îndoctrinat, futut, mişculînd combinaţii / în ce parte / s-o iau acum / bar de zi, bar de noapte? / […] ce n-am băut încă / şi ce să comand? (visînd viitorul / meu ca o păpuşă cu malformaţii faciale)” (p.72-73).

Metafora titlului, sugerând extincţia absolută a comunicării, completează tabloul sumbru al reflecţiei solitare, într-un mediu în care inadaptarea devine dureroasă şi cinică. Ionuţ Chiva scrie o poezie a disperării, într-un stil care atenuează paradoxal efectul distructiv al gândului. Falsa detaşare, neconvingătoarea ipostază a invincibilului sunt doar faţete ale unei ruşinoase laşităţi. Nu curajul îi lipseşte, totuşi, autorului, ci asumarea senină a eşecului, coabitarea împăciuitoare cu ratarea. Falsa capitulare pe care ne-o înfăţişează Ionuţ Chiva în acest volum face ca, prin comparaţie, Muiuţ din „69” să capete aura unui erou legendar! Dacă intenţia autorului a fost aceea de a stârni în cititor empatia, cred că şi-a ales greşit metoda. Pentru că maturizarea ştrengarului din alte vremuri nu trebuie asezonată cu dispreţul iconoclast şi cu paloarea instalării într-o poziţie refractară („scîrba se mulează pe faţa mea / pe măsură ce timpul trece. / şi timpul trece” – p.13), ci cu emfaza (chiar şi iresponsabilă a) oricând-posibilului. Cu alte cuvinte, volumul „Instituţia moartă a poştei” e dezamăgitor nu neapărat stilistic ori formal, cât mai ales din cauza unei precare managerieri a prezentului şi a unei egocentrice organizări a dispreţului.

(text publicat în , nr.5/2011.)

(Ionuţ Chiva, Instituţia moartă a poştei, ed. Casa de pariuri literare, 2011)

Poeziile mele

Posted: 2010/10/24 in Uncategorized
Etichete:, , , ,

Am uitat să vă semnalez la timp apariţia în revista Familia a trei poeme de-ale mele. Şi nu vreau să treacă anul fără să vi le dau spre citire. 🙂 Acestea au apărut în numărul 5/2010 şi le puteţi găsi accesând adresa revistei (aici) şi dând click pe „2010”, iar apoi pe „nr. V” al publicaţiei. Pagina 47 e cu noroc!

Le găsiţi acolo: amsterdam, loco, silent night. Lectură uşoară! 🙂