Posts Tagged ‘eugenides’

Dacă am recunoscut că am făcut o pasiune pentru Jeffrey Eugenides, era obligatoriu să citesc Middlesex, care e, se pare, cel mai bun roman al său so far, răsplătit cu un premiu Pulitzer. Cartea asta m-a însoţit în toate drumurile mele către spitale, unde urma să fiu internat, pentru că mă gândeam că, fiind voluminoasă, va fi numa’ bună de dat gata în vreun salon unde ceilalţi mănâncă seminţe şi citesc Libertatea ca pe o Biblie cotidiană. Din fericire pentru mine, am reuşit să negociez neinternarea mea, aşa că am citit Middlesex acasă, între 4 sticle cu medicamente şi anticiparea orelor la care trebuia să fac duş cu o singură mână, cea dreaptă fiindu-mi în ghips.

Gata cu văicăreala. Romanul mi-a plăcut. Se simte de departe că scriitura lui Eugenides are acel something care îl face inconfundabil pe scriitorul american. Ce-a vrut să facă cu acest roman? Prima idee care-ţi vine în minte e aceea a închegării unui bildungsroman avându-l ca personaj principal pe un hermafrodit. Dar, chiar şi dacă ar putea fi considerat un bildungsroman, ar fi cu siguranţă neconvenţional. Pentru că Eugenides urmăreşte evoluţia în timp a eroului/eroinei încă din momente în care existenţa lui/ei proprii nici nu prindea contur. Similar cu ce a reuşit Cărtărescu în Orbitor, Eugenides formează tabloul final al persoanei pornind de la istoria strămoşilor săi, pe care ţi-o prezintă într-o manieră vag istoricistă, cu accent în principal pe reliefarea trăsăturilor şi a încrengăturilor genetice ale înaintaşilor (e vorba şi despre o relaţie incestuoasă pe undeva, vă las să descoperiţi unde). Calliope, viitorul Cal, ne apare aşadar încă din fază pre-embrionară, urmărindu-se cu atenţie toate detaliile care ar fi putut conduce la această deviere genetică. Ah, da, i se spune 5-alfa-reductază, sau cam aşa ceva. Nu mă pricep.

Evident că romanul se construieşte în jurul acestui personaj. Însă modalitatea prin care Eugenides sugerează inadaptarea, dincolo de experienţele „lesbiene” ale lui Calliope cu Obiectul sau de dezvirginarea oarecum forţată cu Jerome, e o trăsătură comună autorilor americani. Aşa cum Roth justifică inaderenţa personajelor sale prin prisma faptului că sunt de origine evreiască, Eugenides aşează această motivaţie în trecutul de imigranţi greci ai bunicilor lui Calliope. Sosită în America, familia Stephanides va trebui să facă faţă nu doar unei societăţi vivante, ci şi răfuielii cu propria tradiţie. Ruptura e, aşadar, asigurată.

Milton şi Tessie, părinţii lui Calliope, află de la un medic care a consultat-o sumar că fiica lor ale atât organe genitale feminine, cât şi masculine. Prin urmare, se hotărăsc să plece la New York, la doctorul Luce, ca să găsească o metodă de a repara lucrurile. Chiar dacă tânăra (de 14 ani) Calliope este supusă unui interogatoriu psihologic şi unei examinări fizice, doctorul Luce conchide că, probabil, fondul ei este feminin, aşa încât decizia de a-i îndepărta penisul („brânduşa”, aşa e numit în carte) pare un lucru salvator. În momentul acela, Calliope îşi dă seama că, de fapt, ea este bărbat, aşa că decide să fugă şi să nu fie supusă acestei intervenţii. De aici încolo, aşa cum îi stă bine oricărui personaj de dincolo de Ocean, începe visul american: adică intervine brusc, în dispreţul neamurilor îngrijorate, hotărârea aia, atât de hollywoodian romanţată, de a-ţi lua viaţa în mâini şi de a face ce crezi tu cu ea (aud, în fundal, Express Yourself-ul Madonnei sau, mai recent, Born This Way – Lady Gaga). Cal devine bărbat, îşi schimbă garderoba, îşi lasă mustaţă şi barbă. Acasă, lucrurile devin dramatice. Milton e şantajat de un străin cu suma de 25 de mii de dolari, în schimbul căreia i se promite întoarcerea fiicei. Se dovedeşte că şantajistul e părintele Mike, cumnatul lui, îndrăgostit în tinereţe de Tess, pe care Milton i-a suflat-o de sub nas. Milton moare, fratele lui Cal (numit Capitolul Unsprezece, în conformitate cu un capitol al unei legi a falimentului, pentru că, preluând afacerile familiei, le duce de râpă) se întoarce acasă şi pare împăcat cu statutul de… frate de frate, Desdemona, bunica, ajunsă deja la o vârstă respectabilă şi o amnezie corelativă, nu mai pricepe ce se întâmplă, aşa încât şocul de a observa că nepoata e de fapt nepot nu e atât de mare, Tess şi mătuşa Zo (nevasta lui Mike) părăsesc oraşul şi se mută împreună, iar Cal urmează să-şi construiască o nouă viaţă, cu o nouă identitate.

Asta e, aşa, pe scurt. Romanul e masiv şi reprezintă o fulminantă saga a familiei Stephanides, cu accent pe simbolistica genetică a dorinţei de a răzbi prin forţe proprii. Nu sunt ratate nici conflictele din Balcani, nici critica economică a societăţii americane, nici moravurile vremii, nici inhibiţiile sexuale. Un roman complet. N-aş zice chiar o capodoperă, dar e pe-aproape.

(Jeffrey Eugenides, Middlesex, 608 p., ed. Polirom, 2005, trad. de Alexandra Coliban-Petre)

Da, iar mi s-a întâmplat. De data asta cu un bărbat, că ultima oară m-am îndrăgostit de Iris Murdoch (şi încă nu mi-a trecut complet). Deci omu’ ăsta, Eugenides (am căutat pe iutub şi pe gugăl să văd cum i se pronunţă numele, acuma m-am lămurit, dar nu vă spun, ca să vă chinuiţi olecuţă), e un scriitor american. Banal, nu? Ei bine, nu! E un scriitor excepţional, din categoria ălora care te smulg iresponsabil din programul tău zilnic, te trântesc în fotoliu şi nu te mai lasă să te ridici decât dacă-i musai să micţionezi (ca să nu zic mai urât, că iar mă urechează doamnele care nu pot să creadă că un cronicar literar la reviste serioase poate vorbi ca un vizitiu nemulţumit de emanaţiile dosului calului).

Intriga matrimonială e un roman care urmăreşte destinele a trei tineri, colegi de… universitate. Madeleine e personajul principal, o fată din ceea ce se cheamă o familie bună, care are relaţii de prietenie sau uneori mai mult decât atât cu Mitchell (un tip foarte classy, în sensul ăla postmodern al termenului, nu-mi cereţi să detaliez), cât şi cu Leonard (student strălucit la Biologie, dar cu grave probleme psihice). Mitchell va călători mult, împreună cu un prieten, parcă pentru a-şi scoate din minte experienţele din colegiu, Leonard va fi cel care se agaţă cu disperare de confecţionarea unui spaţiu de linişte, trăgând-o în această cursă chiar pe Madeleine, ajunsă în situaţia de a-şi pune viaţa on hold ca să aibă grijă de bărbatul bolnav pe care-l iubeşte. Iar am senzaţia aia: că, povestindu-vă, fac o mare nedreptate cărţii. Eugenides e un fantastic creator de atmosferă. Şi nu doar atât. Mi se pare că talentul lui enorm constă în faptul că reuşeşte să te facă părtaş la acţiune. Eu n-am mai păţit aşa ceva de foarte multă vreme, şi anume să mă trezesc mai devreme cu o oră ca să mai pot citi câteva pagini.

Cea mai mişto parte a volumului e aceea care descrie, într-un mod halucinant de veridic şi absolutely shocking, evoluţia bolii lui Leonard, de la apatia nevinovată iniţială, până la internarea la sanatoriu, evadările bahice, fuga, violenţa domestică, discuţiile filosofice despre tot şi toate, inapetenţa pentru viaţa de cuplu, relaţionările cu semenii, transformarea trupului în uma tratamentului cu litiu. Sunt, probabil, cele mai reuşite pagini despre nebunie pe care le-am citit vreodată.

Jeffrey Eugenides pare un arhitec scrupulos, care aşază unul peste altul, tacticos, straturi ale acţiunii, astfel încât să nu te plictiseşti niciodată. E un lucru ciudat, pentru că, dacă deschizi cartea la întâmplare, nu-ţi dai seama că te afli în prezenţa unei bijuterii. Intriga creşte din aproape-nimic; povestea creşte din propria desfăşurare, într-un stil care-l face pe autorul american un virtuoz al manipulării: nici nu-ţi mai dai seama de câte ore zaci ca o legumă, cu cartea în braţe. Mare lucru.

Sunt complet knocked down. N-am mai văzut aşa ceva de multă vreme. Jeffrey Eugenides, bravo, băiete! Mă declar fan. M-am şi apucat, degrabă, de Middlesex, romanul lui recompensat cu un Pulitzer. Şi sunt la fel de entuziasmat. Deocamdată. Aşa că o să mă iertaţi dacă nu vă spun chestii în detaliu despre Intriga matrimonială. Vă dau cuvântul meu că vă va plăcea. Dacă mă înşel, vă dau eu banii înapoi. 🙂

(Jeffrey Eugenides, Intriga matrimonială, 456 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Dana Crăciun)