Posts Tagged ‘est’

text apărut în revista , nr.7-8/2012.

Grea misie să scrii despre vreo carte a lui Gabriel Liiceanu. Nu ştiu să existe, în anii postdecembrişti, vreo personalitate culturală mai controversată decât filosoful păltinişan. Privit deopotrivă cu admiraţie şi cu ură, Liiceanu a avut mereu postura unui ins aflat într-o perpetuă stare de consternare. A şi declarat, la un moment dat, că zilnic se loveşte de ceea ce el ar numi „lucruri strigătoare la cer” dar care, tocmai datorită enormităţii lor şi uşurinţei cu care contemporanii le digeră, devin banale.

„Estul naivităţilor noastre”, volumul de interviuri pe care l-a publicat recent la editura Humanitas, poartă subtitlul (naiv, vor spune scepticii) „Oare ne putem apăra prin cuvinte?”. Răspunsul, după parcurgerea celor 27 de convorbiri, rămâne necunoscut. Frapant în tot acest demers al lui Liiceanu de a se face ascultat este modul în care reuşeşte să comunice chestiuni aparent complicate. Gabriel Liiceanu are un har exatraordinar în a desface un concept în părţile sale esenţiale şi de a-l dezvălui, clar şi concis, în toată splendoarea sau, după caz, hidoşenia sa. De aceea e atât de greu de înţeles cum de un discurs elegant, încărcat de valenţe culturale, cu trimiteri la logica elementară şi la o minimă etică salvatoare, stârneşte, totuşi, dezaprobarea asiduă a unora dintre contemporanii săi. Nu sunt dintre aceia care consideră că orice atac la ideile lui Gabriel Liiceanu constituie un mod abject de argumentare ad hominem, însă nici nu cred că majoritatea aserţiunilor sale despre ce s-a întâmplat cu societatea românească de după 1989 pot fi desfiinţate prea lesne.

Filosoful, exilat din austeritatea turnului de fildeş unde l-au plasat toate clişeele răsuflate ale celor care trimit intelectualii doar la reflecţie solitară, s-a hotărât să iasă în agora şi să pună la dispoziţia celor dispuşi să-l asculte toată priceperea sa. O şi spune, răspicat, în volumul de faţă: „După ’90, mi-a devenit din ce în ce mai limpede că nu mai cred în discursul pur filozofic de tip speculativ-german, care se soldează cu cărţi pline de note de subsol şi cu o anumită paradă de erudiţie. Cu vârsta, am început să cred că, dacă ai ceva de spus, trebuie să poţi s-o faci în cuvinte care ajung la toţi şi că toată lumea are să se recunoască într-un dialog cu tine. […] Mi-am zis că dacă Dumnezeu mi-a dat un dar care se numeşte exprimarea, dacă pot să exprim mai bine ceea ce alţii simt şi nu pot exprima, atunci eu am o obligaţie faţă de ceilalţi. Trebuie să-i exprim, exprimându-mă” (p.246). Începând din primele zile ale acelui tulbure 1990, când „Apelul către lichele” făcea să se trezească în unii conştiinţa refuzului de a fi călcaţi din nou în picioare, şi până la acest volum cuprinzător care înglobează aproape toate luările semnificative de poziţie ale lui Gabriel Liiceanu, editorul Humanitasului a traversat o perioadă de prelungi frământări interioare, provocate, evident, de convulsiile lumii în care i-a fost dat să trăiască. Radiografia tuturor acestor tare ale societăţii româneşti este preocuparea constantă a autorului şi temă centrală a acestui volum.

În primul rând, tragedia primordială a noii orânduiri de după 1989 a fost, în opinia lui Liiceanu, nu doar preluarea abuzivă a puterii de către figurile reaşapate ale vechilor tovarăşi, ci, mai ales, confiscarea brutală a discursului public şi, pe cale de consecinţă, trivializarea acestuia. Limba de lemn a foştilor activişti nu s-a schimbat fundamental în intenţii, ci doar şi-a tăiat cuvintele în stofa discursului de tip nou şi, cum altfel,  „ieuropean”. Limbajul – devenit din nou armă a manipulării – nu a trecut, aşadar, printr-o perioadă de restructurare ideologică, ci şi-a continuat nestingherit drumul către pervertirea conştiinţelor.Amărăciunea cu care autorul „Apelului către lichele” constată acest lucru nu are nimic de-a face cu vreo tentivă de incriminare a unor concetăţeni debusolaţi şi manevraţi mişeleşte (Liiceanu e străin, ce-i drept, de verva demolatoare a unui Ţuţea care considera că a făcut temniţă pentru un popor de idioţi), ci mai degrabă cu stupoarea provocată de faptul că un asemenea demers naţional de re-îndobitocire e posibil pe fondul unui scenariu al dobândirii libertăţii.

În al doilea rând, surprinzătoare prin sofismul etic care îi stă ca fundament este ideea unei reconcilieri candide cu trecutul comunist, a unui „pupat toţi piaţa endependenţi”. Gabriel Liiceanu are, şi în această chestiune, o părere fermă. În dialogul purtat cu Iosif Sava („Serată muzicală. Zece oameni care trebuie împuşcaţi pentru a avea linişte în ţară” – straşnic titlu!, p.79-140), el trasează clar contururile etice ale putinţei de a ierta, sugerând că acest act nu are „eficienţă” morală decât atunci când răul care stă la baza iertării a fost individual, şi anume în acele cazuri în care însăşi victima decide să-l izbăvească pe călău de păcatul său. Pe cale de consecinţă, nu putem, moralmente vorbind, să practicăm uitarea milioanelor de victime ale opresiunii comuniste şi iertarea celor vinovaţi de această tragedie istorică. Un astfel de gest – global, diluat şi esenţialmente fals – ar reprezenta nu doar o depăşire a calităţii morale proprii ci, mai grav, un adevărat scandal etic.

Nu lipsesc din acest volum exhaustiv nici referirile la Noica (străbătute mereu de un fior al admiraţiei nesmintite a emulului faţă de profesorul său, operând chiar şi în cazurile, discutabile, ale piruetelor cu iz legionar ale maestrului), nici viaţa culturală românească de azi (unul dintre cele mai agasante interviuri este cel acordat de Gabriel Liiceanu lui Ovidiu Şimonca, în care editorul trebuie să dea seamă de fiecare leuţ al editurii pe care o patronează) şi nici desele evocări fulgurante ale prietenilor (Andrei Pleşu, Monica Lovinescu, Virgil ierunca, Vlad Zografi ş.a.). Despre dificultatea traducerii lui Heidegger în româneşte, precum şi despre receptarea publică a volumului „Fiinţă şi timp”, una dintre cele mai ambiţioase proiecte filosofice ale secolului XX, Gabriel Liiceanu vorbeşte cu pasiunea dascălului care-şi vede înfăptuite aspiraţiile. Mai puţin relaxat – deşi se străduieşte să pozeze în individul neatins de calomniile îndreptate împotriva sa – ni se arată Liiceanu în dialogul cu Cristian Teodorescu, referitor la acuzaţiile aberante de plagiat formulate de ziarişii de la Ziua, care au încropit un adevărat serial al demolării şi al demitizării unui personaj public aflat, până la acel moment, într-o aproape perfectă stare de intangibilitate. Liiceanu răspunde cu calm şi cu migală tuturor acuzelor, considerând că intenţia defăimătoare a publicaţiei respective are mai degrabă conotaţii politice decât miză culturală.

Cu ce rămâi după lectura acestei colecţii de întrebări şi răspunsuri? Cu o mărturie curată şi clară a nedumeririlor legitime, cu o colecţie vivantă de portrete ale epocii, cu reţete sănătoase pentru depăşirea unor răfuieli sterile şi obositoare în marginea unui trecut voit volatil, cu modalităţi de a-ţi face mai uşoară resemnarea în faţa destinului colectiv românesc în tranziţie şi, peste toate acestea, cu imaginea unei lumi în care lucrurile cele mai complexe au, de regulă, rezolvări spectaculos de simple, pornite nu din furie revanşardă, ci din constatarea matură a evidentului: „Nu poţi să treci prin patruzeci şi cinci de ani de teroare fără să te întrebi cine i-a făcut cu putinţă. Nu poţi să închizi ochii în faţa unor asemenea crime, pentru că atunci îţi baţi joc de istoria ta şi degradezi ideea de om, pentru că atunci acreditezi crima ca mijloc de viaţă şi ca formă firească de funcţionare a unei societăţi. Patima cu care vorbesc acum nu vine din îndârjire, ci ea e provocată de obtuzitatea unora la lucruri ca acestea, care se scaldă în evidenţă” (p.102).

(Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre, ed. Humanitas, 2012)

Dintre toate cărţile pe care le-am citit şi care au ca temă experienţa vestică pentru un om provenit din estul socialist, romanul acesta al lui Ismail Kadare mi-a plăcut cel mai mult.

Mi-a plăcut probabil pentru că aici nu vorbim despre experienţa directă, urmată de o confesiune romanţată, ci despre un roman în care ficţiunea nu scade cu nimic din intensitatea trăirii ci, paradoxal, o potenţează. Cineastul mediocru care este personaj central al romanului, albanez provenind dintr-o ţară mutilată de comunism, are ocazia să ajungă de mai multe ori la Paris, în vizite care au legătură directă cu profesia pe care şi-a ales-o. Întâlnirea cu occidentul îl smulge pe personaj din matca oboselii domestice, transferându-i fie voluptăţi, fie ezitări pe care, la locul de baştină, nu şi le-ar recunoaşte. Eroul romanului trebuie, de dragul prietenilor săi care au rămas în Albania, să trăiască în numele lor, astfel încât fiecare dezamăgire provocată de vreun eşec sexual nu e resimţit doar între graniţele trupului actorului principal, ci multiplicat de n ori, unde n reprezintă numărul variabil al amicilor neconsolaţi aflaţi dincolo de Cortina de fier. Metafora e şocantă: satisfacţiile erotice sau împlinirile profesionale ale celor văduviţi de orice sâmbure de libertate se trăiesc prin delegaţie; amicii care sunt doar părtaşi fictivi la păţaniile prietenului lor mai norocos resimt întocmai ca acesta durerea, frica, (ne)împlinirea sexuală.

Al doilea lucru extraordinar al modului în care un estic trăieşte experienţa vestului este conştientizarea faptului că nici măcar la nivel de tegument lumea liberă nu poate fi simţită aşa cum trebuie. Cineastul simte o greutate de acomodare deranjantă: atunci când se află la Paris, trupul său pare mult mai rece (la propriu!) decât al prietenei lui de ocazie, Silvaine, sau al doamnei V., cu care are o legătură erotică pasageră; invers: la Tirana, corpului îi trebuie câteva zile pentru a ajunge la nivelul de „răceală” al celui al prietenei „oficiale”. Clivajul dintre cele două lumi se simte, aşadar, la nivel cel mai de jos, mergând până la epidermă, lucru care face ca incompatibilităţile structurale şi sociale să fie resimţite dureros.

Nu în ultimul rând, Kadare dă o dimensiune aproape mitologică inadaptării: eroul principal are, spre finalul romanului, senzaţia acut-neliniştitoare şi vag paranoidă că nu este altceva decât un cadavru ambulant, fapt accentuat şi de seria de coicidenţe lugubre care i se întâmplă (chemarea la Ambasadă în cea de-a şaptea zi, care ar echivala cu parastasul celui decedat; orbirea parţială care intervine în cea de-a 40-a zi de la „deces”; senzaţia de „înălţare” conferită de banala călătorie cu liftul etc.). Simbolistica e sugestivă: libertatea pare neverosimilă pentru un om aflat mereu sub ameninţarea terorii şi al cărui orizont e brăzdat de sârmă ghimpată.

În concluzie, un roman care mi-a plăcut foarte mult. Punct. 

(Ismail Kadare, Umbra, 200 p., ed. Humanitas, 2008)