O copertă urâtă, un roman minunat. Astea ar fi primele cuvinte pe care le-aş putea spune despre cartea lui Stelian Ţurlea, Darul Ioanei. Terminând-o, mi-am dat seama că nu mă interesează deloc ce nume au personajele, prin ce oraşe au păşit, ce meserii au părinţii lor. Închizând-o, m-am surprins mergând spre fereastră, sprijinindu-mă cu amândouă mâinile de pervaz şi uitându-mă fascinat la spectacolul dimineţii de primăvară. Sigur, am idealizat totul, pentru că, cu alte ocazii, aş fi spus că tabloul care se vede de la geamul meu nu e deloc pitoresc. Însă acum, fiind străbătut de povestea din romanul lui Stelian Ţurlea, realitatea înconjurătoare mi-a apărut într-o altă dimensiune. Şi nu, n-am băut înainte de a mă aşeza la laptop ca să scriu despre Darul Ioanei.
Andrei Vlădescu e un tânăr intelectual, ziarist, care ascunde în el toate obsesiile comune ale unei generaţii măcinate de absenţa libertăţilor dintr-un regim totalitar (acţiunea se petrece în anii comunismului românesc). Din această cauză, perfecţionismul intenţiilor şi al acţiunilor personale e o stratagemă în a răzbi în lumea cenuşie de afară. Andrei e bine construit interior, e ambiţios, inteligent, capabil să-şi organizeze raţional priorităţile. Calităţile sale, în schimb, i se vor transforma în cele mai păcătoase defecte, odată cu trecerea timpului. El locuieşte în gazdă la doamna Magda Pop, o femeie din alte vremuri, care, la rândul ei, trăieşte cotidianul comunist într-un mod absent, scufundată în memoriile unei tinereţi de altădată, cu alte reguli. Între cei doi se naşte o prietenie trainică, dublată de o relaţie aproape filială. De aceea, moartea doamnei Pop îl lasă pe Andrei mai sărac (inclusiv la propriu, întrucât e silit să elibereze rapid apartamentul în care locuise cu ea). Refugiul său în cărţi, în seminarii, în cursurile de la facultate şi în relaţia sa cu Ioana nu par suficiente. Pentru că a gustat din experienţa unei lumi mai bune, resemnarea cu universul malign actual este dureroasă. Andrei nu poate contribui emoţional la relaţia lui cu Ioana, comportându-să în permanenţă ca un răsfăţat al sorţii, care nu trebuie să dea nimic înapoi atunci când e înconjurat de iubire. În timp, din aceste motive, legătura lor se rupe. Ioana, fire pasională (dar de un pragmatism feminin remarcabil), îşi găseşte refugiul într-o nouă prietenie, părăsindu-l pe Andrei care, în ceasul al doisprezecelea, îşi dă seama că o iubeşte nebuneşte. Prea târziu. Discuţia lor lămuritoare, de un sadism rece, ne-o prezintă pe Ioana ca pe o persoană care nu e dispusă să-şi negocieze timpul în aşteptarea unui viitor mai bun. Viaţa se trăieşte acum, cu oameni care acum pot să-i ofere ceea ce ea crede că merită. Nu neagă faptul că Andrei a iubit-o, însă îi reproşează lipsa gesturilor aferente şi totalul dezinteres faţă de o fiinţă care i-a fost alături. Diferenţa aceasta de optică le e fatală clor doi tineri: Andrei crede în universalitatea şi frumuseţea eternă a gândurilor, Ioana crede mai degrabă în utilitatea prezentului şi a gesturilor imediate. Sfârşitul lor este, deci, inevitabil. Andrei nu-şi poate justifica acţiunile, izvorâte dintr-un fond nativ al său. N-ar fi putut, de exemplu, să explice nici de ce a înşelat-o în mod repetat pe Ioana, fiind gata să sară în patul oricărei femei disperate (majoritatea celor cu care se culcă el sunt din această categorie: părăsite de soţi, de prieteni, bătute sau suferind de vizibile complexe de inferioritate). Toate aceste experienţe trec pe lângă Andrei fără să-l atingă. Într-atât de încrezător este personajul nostru în capacitatea sa de a reuşi, încât evită să mai fie receptiv la semnele exterioare. Iar refuzul Ioanei de a continua relaţia cu el este, aşa cum îi spune lui Andrei un prieten, către finalul cărţii, un adevărat dar: numai înfrângerea îi mai lipsea lui Andrei din catalogul senzaţiilor pe care le-a trăit. El ajunge un om complet abia după ce primeşte această palmă neaşteptată. Ioana, deci, îl transformă pe Andrei dintr-un idealist naiv într-un om cu picioarele pe pământ, gata să ia totul de la capăt.
Stilistic vorbind, romanul e absolut remarcabil. Mă gândeam că aş putea să spun că e călinescian ca structură şi camilpetrescian din punctul de vedere al construcţiei personajelor. Şi cred că n-aş greşi prea mult. Nu mi-aş fi putut închipui că mai există azi autori români care să fie atât de preocupaţi (aproape flaubertian) de tonul şi muzicalitatea frazelor unei cărţi încât s-o rescrie de nenumărate ori şi s-o dea spre publicare abia când autorului i se pare că romanul nu are nicio fisură. Aşa a fost în cazul Darului Ioanei. Iar rezultatul e, dacă mă veţi crede pe cuvânt, uimitor. Am fost sceptic când am deschis cartea însă, pe măsură ce înaintam cu lectura, mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui roman adevărat, de modă veche, cum puţine se mai scriu azi în literatura română. A fost, pentru mine, ca o gură de aer proaspăt.
(Stelian Ţurlea, Darul Ioanei, 528 p., ed. Polirom, 2007)
Cu cărţile pe faţă 