Posts Tagged ‘eminescu’

epistola-catre-filipeni-anatol-grosu

[cronică publicată în revista logo zona literara, nr.5-6/2013]

Nu cunosc, în mica şi nervoasa noastră lume literară, să existe vreun premiu ai cărui nominalizaţi ori câştigători să nu provoace, aproape mereu, obiectul unor suspicioase strâmbări din nas şi al unor bănuitoare ridicări din sprânceană. Nici Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” – Opera prima pentru 2012 nu a scăpat de acest flagel sănătos al contestărilor. Evident că orice selecţie făcută de un juriu e discutabilă, întrucât ea vine să consfinţească un numitor comun al subiectivităţilor celor care compun juriul cu pricina. Nimeni, în schimb, n-a prea crâcnit când Anatol Grosu a câştigat premiul cu volumul său, Epistola din Filipeni. Reproşurile aduse premiului s-au coagulat mai degrabă în observarea lipsei de pe lista nominalizărilor a volumului (remarcabil, de altfel) Vântureasa de plastic al lui Marius Chivu. Explicaţiile bâlbâite ale juriului de nominalizări ne-au băgat şi mai mult în ceaţă (justificarea fiind că volumul lui Chivu n-ar fi un debut „absolut” – chestiune de-a binelea comică, atâta vreme cât nu poţi debuta „mai puţin” ori „mai mult”, iar Vântureasa de plastic fiind chiar prima carte de autor a lui Marius Chivu). Aşa încât, „scandalul” odată stins, nimeni n-a mai părut a fi interesat în comentarea justeţii de a premia un volum cum e Epistola din Filipeni.

Motivul pentru care receptarea critică în cazul acestui volum a fost mult mai slabă decât mă aşteptam constă, cred, în faptul că Anatol Grosu nu oferă aici nimic spectaculos. Volumul său de poeme e „corect”, „cuminte”, bine construit, fluid, fără stridenţe ori schimbări bruşte de registru liric, însă tema cărţii e deja un loc comun. Nostalgia unui rural atemporal, mitic şi generos nu mai poate provoca în lector o adeziune estetică absolută. Cartea se constituie într-un şir de rememorări proaspete, uşor – dar vizibil – estetizante, în centrul cărora îl găsim pe „nenica”, o formă arhetipală a omului „supt vremi”, pentru care viaţa este o datorie din faţa căreia nu ai voie să te sustragi. În Filipeniul lui Anatol Grosu, moartea nu este doar un element secundar, neglijabil şi acceptat cu seninătate, ci un adjuvant esenţial în devoalarea unei contopiri totale între diversele forme ale viului: „în filipeni nu se moare cu una cu două / acolo trebuie să ai nervii tari / ca să mori de tot / nenica era / cât o vişină / niciodată prea mare niciodată prea dulce” (p.11). Apropierea sfârşitului se trăieşte cu precauţie şi cu o teamă care nu se referă la dispariţia finală, ci la „dezordinea” mitică pe care ar provoca-o în peisajul aranjat după reguli arhaice şi în trupul măcinat de vreme: „tăticu şi-a văzut moartea / ajunsese să nu mai facă gesturi în plus să n-o sperie / ca să nu-l treacă ea prin maşina de tocat / bunelul din el de la naşterea mea se teme de nepoţi / rugăciunile lui nenica / i-au format cataracta / şi pata de pe plămâni ca să nu respire mai adânc / şi să o sperie / tăticu se îmbolnăveşte de cum o simte pe aproape / nenica era la imperfect / el murea” (p.18).

Poetul ne propune un contrast între individualismul urban-nombrilic, teribilist şi infantil-arogant şi conştientizarea unui statut de metec într-un rural străin şi exasperant, îmbibat de tradiţii de neînţeles, mistic şi de nepătruns. Dacă centrul lumii se resimte, în cartierul copilăriei, ca o izbândă a curajului de a înfrunta monştrii (in)vizibili şi permanenţi („eram cândva bruce lee // nici o umbră nu trecea prin cartier fără ştirea mea / nici o umbră nu îndrăznea să se revolte / eram dictatorul bun eram lenin / cel din centrul capitalei aveam şi eu statuie deja / pe la cinci ani / dar nimeni nu ştia nimeni nu trebuia să ştie / eram singur ca brando din apocalypse now” – p.14), singurătatea în faţa misterului ruralităţii e o formă a neparticipării, a dezimplicării neputincioase; nu din laşitate, ci dintr-o asumare prematură a lipsei de priză la celălalt real: „o procesiune întreagă pentru mine ca să învăţ şi eu ceva / nu puteam plânge chiar mă forţam / să nu par suspect / am aflat atunci că şi oamenii ăştia au undeva o casă / vegheată de o altă casă / mai mare / de care atârna un clopot gălăgios / clopotul suna tare şi maimuţa cânta şi ea / acolo şi plângea odată cu noi / era şi un cor şi lumânări peste tot / numai eu n-aveam nici una” (p.19).

Tonul poemelor din Epistola din Filipeni este aproape confesiv; poetul nu face, totuşi, apologia subiectivă a unui paradis la scară redusă, ci, dimpotrivă, încearcă să „dribleze” instalarea unui idealism acaparator şi neconcesiv prin jonglarea şi cu teme dintr-un registru sarcastic-frivol. Oamenii din Filipeni nu sunt arhangheli imaculaţi, nu sunt înrămaţi într-un tablou reducţionist şi perfect, ci sunt dominaţi de pulsiuni, de obsesii, de afecte, de vicii mărunte. Această umanizare necesară se face printr-o plonjare într-o lume a ironiei mărunte, specifică săteanului gata să justifice orice derapaj banal de la „rânduială” sau să-şi camufleze sensibilitatea: „nenica a plâns numai o dată în toată viaţa lui dar şi atunci / că i-a intrat o musculiţă / confundându-i ochiul cu un butoi de vin” (p.29) sau „pe badea gheorghe cernobâlul l-a magnetizat de când s-a întors de acolo / atrage sticle cu tot felul de alcooluri nu mai mănâncă struguri” (p.53).

Omogenitatea stilistică pe care ne-o propune Anatol Grosu este uneori fisurată de metafore ieftine care produc imagini gratuite, în vecinătatea periculoasă a non-poeziei. Dintr-o prea mare dorinţă de abstractizare a mesajului liric, poetul recurge la simplificări abrupte, putând da naştere unor scene de umor involuntar care spulberă tensiunea şi sobrietatea elegantă exersate în tot cuprinsul volumului: „la nenica în faţa casei creştea un prăsad aşteptam să se coacă / perele […] / m-am suit în copac şi începusem a le mânca verzi cum erau / după ce-au ieşit din casă nenica şi tăticu / şi mă strigau / să mergem / am devenit o creangă” (p.42). Ideea poetică din versurile de mai sus, un fel de laitmotiv al întregii cărţi, este aceea a integrării perfecte, a contopirii şi a confuziei dintre individual şi matricea bine aşezată a ruralului, a naturalului în stare pură. Individul îşi transferă parte din sensibilitate unei lumi pe care o resimte atavic ca fiind a lui, însă pe care trebuie s-o părăsească fizic, lăsându-şi nostalgiile şi regretele să se desfăşoare nestingherite. O mai reuşită ilustrare a acestui motiv găsim în următoarele versuri: „lunec pe omăt cu sania / capătul văii e departe / să ieşi din filipeni şi să nu te mai întorci / aşa ca scrisorile pe care le trimiţi / pentru că inima ta e ceea ce rămâne / şi trupul tău nu vrea să iasă / nicicând din filipeni” (p.35).

Dacă n-ar fi existat derapajele stilistice despre care am scris mai sus, Epistola din Filipeni ar fi fost un volum reuşit. Micile erori nu sunt, totuşi, suficiente pentru a decreta că Anatol Grosu a scris un volum prost. Pentru că nu e cazul. Poezia lui e rotundă, scrisă într-o limbă română admirabilă, vag arhaică, livrând cititorului un foarte viu panoptic al esenţelor ruralităţii încremenite în propriul orgoliu existenţial. Din Filipeni nimeni nu iese la fel, ne asigură autorul, pentru că lumea pe care o conţine are darul de a-ţi modifica substanţial concepţia despre viaţă, moarte, despre rostul lor şi despre lupta continuă pentru – fie şi o simbolică – supravieţuire: „în filipeni nimeni nu se împiedică nimeni nu cade / acolo ulciorul nu se sparge iar vinul nu se varsă / acolo morţii beau cu viii laolaltă / fiecare pahar parcă ţi-l bea altul” (p.58).

(Anatol Grosu, Epistola din Filipeni, Casa de editură Max Blecher, 2012)

vietile-paralele_1_fullsize[text publicat în revista logo zona literara, nr.3-4/2013]

Florina Ilis e o prezenţă discretă în peisajul literar autohton. Scriitoarea din Cluj s-a remarcat în 2005 cu romanul Cruciada copiilor, care avea să-i aducă o binemeritată consacrare şi care, de asemenea, l-a făcut pe ditamai Nicolae Manolescu să o considere pe autoare o „certitudine” în romanul românesc postedecembrist. Au trecut 7 ani între succesul critic şi de public al romanului sus amintit şi apariţia noii sale cărţi, intitulată Vieţile paralele, o temerară încercare de a repune în discuţie mitul eminescian.

Trebuie să recunoaştem că un demers artistic de o asemenea anvergură suportă nişte riscuri serioase. Romanul Florinei Ilis e, de altfel, foarte greu încadrabil unui singur gen literar. Comentatorii au vorbit, mai degrabă, despre o compoziţie eteroclită, în care documentul oficial s-a împletit într-un mod curajos cu fantezia, cu imaginaţia, cu elemente de teorie a conspiraţiilor şi cu o aproape neobservabilă dispoziţie ludică. Pentru că, în ciuda seriozităţii cu care poate fi tratată o asemenea temă delicată, autoarea nu se dă în lături de la a pigmenta povestea şi cu niscaiva frivolităţi, care însă nu aduc atingere directă intenţiei conceptuale a romanului.

Boala lui Mihai Eminescu a constituit de-a lungul anilor subiect de dezbatere nu doar în presa literară, ci şi – datorită acestei blestemate metehne de a transforma valoarea în mit (intangibil şi inatacabil) – în varii zone extra-literare. Florina Ilis decupează din tot acest haos al interpretării bucăţi pe care le mixează într-un mod ingenios, dar care nu fac altceva decât să readucă în prim plan locurile comune ale unor receptări antume şi postume. Sunt de acord, în această privinţă, cu Marius Chivu care a afirmat că marile calităţi ale romanului (documentarea asiduă, îngemănarea ficţiunii cu realitatea, diversele surse de informare, originalitatea exegezei ş.a.) sunt şi marile lui defecte.

În primul rând, ideea reconstruirii mitului eminescian pornind de la o ficţiune metaliterară cum e aceea a informatorilor chemaţi de peste vreme să studieze comportamentul poetului şi al apropiaţilor săi este, pe cât de inspirată, pe atât de nerelevantă. Cititorul extrage din tot acest noian al acţiunilor doar bucăţile mitice pe care le cunoaşte deja, pentru restul neavând niciun soi de dovadă palpabilă. Florina Ilis reuşeşte, astfel, un lucru incredibil: să atribuie unei realităţi faptice un dubiu fictiv, într-o strădanie inversă de creare a poveştii. Câtă vreme ar fi fost vorba despre o închipuire absolută a unui autor, lucrurile n-ar fi ieşit din schema tipică a unui demers literar. Când însă este vorba despre o tentativă de a potenţa şi de a face lumină în cazul unor chestiuni care plutesc în jurul personalităţii unui poet devenit un „bun naţional”, intenţia onorabilă se pierde într-un hăţiş de artificii stilistice. Personajele secundare sunt oarecum palide, sugerând fie faptul că rolul lor în desluşirea adevărului e nesemnficativ, fie că realitatea dindărătul misiunii lor nu şi-a pierdut nici acum caracterul secret. Elisabeta îşi însuşeşte, de pildă, „învăţămintele de bază ale gândirii marxist-leniniste” (p.269), „citeşte seară de seară romanul Bălăuca”, „se gândeşte la povestea dintre Eminescu şi Veronica Micle” (p.271), pregătindu-se, astfel, pentru operaţiunea de spionare a poetului. Regresia temporală, demnă de un roman SF, e aici doar condiţia necesară pentru realizarea postumă a unui portret convenabil ideologic.

În acest lucru rezidă cel de-al doilea mare pariu al romanului, pe care autoarea pare că l-a pierdut. Preocupată să redea cât mai convingător ampla operaţiune de rescriere a vieţii poetului şi de adaptare a scrisului lui la noile standarde de corectitudine ideologică, autoarei îi scapă tocmai lucrul esenţial, şi anume reliefarea rezultatului acestei mari mistificări şi a implicaţiilor ei directe asupra operei eminesciene. Nu e suficientă, aşadar, numai „regia” unei astfel de răstălmăciri istorice, ci mai ales reverberaţiile literare ale acestei întorsături de situaţie. Evident că autoarea este liberă să propună un scenariu în conformitate cu propria concepţie despre subiectul cărţii, însă, fiind vorba despre o temă unde nu toate ingredientele sunt necunoscute, era necesară, cred, o mai apăsată scoatere în relief a consecinţelor unor acte de reinterpretare politică. Mai ales că, slavă Domnului!, material documentar există din plin. Sunt, totuşi, explicite şi reuşite răbufnirile şefului Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR: „Procesul de recuperare şi de integrare în patrimoniul cultural a operei lui Eminescu Mihai, de pildă, a scăpat complet de sub control ideologic, existând pericolul unei mitizări […] a imaginii poetului naţional. […] Comitetul pentru „eternizarea” memoriei lui Eminescu şi-a cam depăşit atribuţiile, încurajând un cult exagerat al personalităţii acestuia. Şi, în fond, cine e Eminescu ăsta? […] Este chiar aşa de mare ca Puşkin? […] Unii mi-au mărturisit că Eminescu ar fi fost negricios, păros şi mic de statură, sifilitic şi cam nebun. […] Ca să nu mai spun că era naţionalist şi antisemit. […] Un xenofob care a arătat că principalul pericol pentru naţiunea română îl reprezintă străinii! Cam aşa considerau şi legionarii, nu? […] Când tocmai noi, străinii de bine, împreună cu marea şi puternica familie internaţională marxist-leninistă am făcut din ţara asta o ţară fără de clase sociale, o ţară complet nouă după un model de succes, modelul sovietic!” (p.406-407).

Dorindu-se un roman polifonic, Vieţile paralele conţine şi scene de un erotism bine conturat, adăugând un surplus liric într-un exces de documente autentice şi istorii aride. Povestea de iubire dintre Eminescu şi Veronica Micle e privită detaşat, însă cu dese incursiuni în cochetăria feminină a îndrăgostitei. Tablourile sunt calde, pastişând inspirat parfumul epocii, însă inserarea lor în ecuaţia contabilicească a dosarelor de urmărire provoacă o senzaţie de inactualitate şi de inadecvare. Schimbarea bruscă a registrelor, deşi antrenantă, anihilează parţial euforia sentimentală şi frumuseţea, chiar impură, a afectelor. Uneori, însă, dintr-o prea mare dorinţă de contrabalansare a senzaţiei de documentar scrupulos, autoarea se aruncă în descrieri artificiale, de un gust îndoielnic, căzând într-un regretabil kitsch: „Se îmbătă de miresmele tari ale noii primăveri înspre care îşi deschide larg porţile inimii, intuind ceva din măreţia puterii regenerării cosmice prin care, proaspătă şi sfioasă, ca o fecioară în faţa altarului, natura făcuse să rodească, din nou, sevele.” (p.455). Şi mai grav, întâlnim erori de exprimare inadmisibile la un autor de valoarea Florinei Ilis: „principiul de drept modern al unităţii naţionale, ca şi (sic!) condiţie principală a existenţei unui stat” (p.331-332).

Impresionantă este însă, spre finalul cărţii, metafora swiftiană prin care autoarea redă imaginea judecăţii lui Eminescu de către posteritate. Sunetul sâcâitor pe care îl produce una dintre roţile căruciorului care transportă statuia poetului este o transpunere livrescă a zvonurilor nedrepte care au însoţit întreaga istorie de receptare a vieţii şi operei eminesciene. Atmosfera devine tulburătoare şi aproape mistică în încercarea mulţimii de a evalua, cu instrumente precare, dimensiunea unui geniu. Autoarea oferă aici un tablou năucitor, sumbru şi trist: „Imediat, în sala mare a Ateneului, pe culoarul din dreapta, îşi făcu apariţia un cărucior cu patru roţi. Doi indivizi voinici, după toate aparenţele de la Securitate, îmbrăcaţi în civil, împingeau cu destulă dificultate acel vehicol care, rulând pe mocheta roşie din sală, se dovedi ceva mai puţin zgomotos ca înainte. Totuşi, pesemne că mecanismul uneia dintre roţi nu funcţiona cum trebuie, fiindcă un sunet ascuţit, supărător, continua să se audă […] Dar nu atât neobişnuita apariţie atrase atenţia şi stârni uimirea asistenţei, cât statuia care, bine ancorată cu nişte funii groase, trona nemişcată în căruciorul cu patru roţi. Era o statuie reprezentându-l pe Eminescu aproape nud. În jurul şoldurilor cineva îi înfăşurase, petrecând-o în mai multe rânduri, o pânză albă care-i ajungea până sub genunchi, lăsându-i gambele goale” (p.634).

Demn de respect prin eforturile pe care scriitoarea le-a depus pentru a strânge laolaltă documente, impresii, note de lectură, jurnale, manuscrise, romanul Vieţile paralele îşi ratează grandios ţintele tocmai din pricina unei emfaze şi a unei exhaustivităţi fără discernământ. Cu destule părţi interesante şi valide, cartea îi dă cititorului senzaţia, după parcurgerea celor aproape 700 de pagini, că n-a aflat, de fapt, nimic nou. E o uluitoare pedalare în gol, o imensă punere în scenă a unor elemente disparate şi inedite dar care, însumate, nu răspund niciunei întrebări esenţiale cu care orice cititor onest se înarmează la întâlnirea cu un astfel de proiect livresc. Privim, aşadar, un uriaş mecanism, bine uns şi supradotat, dar care nu produce decât o dâră de fum înecăcios.

(Florina Ilis, Vieţile paralele, 688 p. ed. Cartea românească, 2012)

Am văzut recent la librăria Humanitas (unde las lunar echivalentul salariului minim, cred) un volum semnat Adrian Lustig. Se chema „Funeralii fericite!” şi a apărut anul acesta. Am făcut un obositor exerciţiu de concentrare ca să-mi aduc aminte de unde ştiu eu numele ăsta. Aţi ghicit: din biblioteca personală. Hai să fiu cinstit şi să spun că o bună parte din totalul cărţilor mele a fost cumpărat de ai mei, înainte şi după 1989. Evident, la un moment dat s-au oprit, că venise tranziţia şi peste ei (deci li s-au schimbat priorităţile) şi s-au gândit să lase moştenire mormanul de cărţi tocilarului care eram. Iar eu, ca un demn urmaş al celor care mi-au pus cartea în mână (taică-meu îmi dădea să citesc Allan Poe, iar maică-mea mă înnebunea, în clasele mici, cu Jules Verne, care nu mi-a plăcut niciodată), am dus tradiţia mai departe. În ultimii 5 ani, cred că am dublat numărul cărţilor pe care le aveam în casă. Asta ca să nu mai zic că şi bunică-mea mi-a oferit întreaga ei bibliotecă, de unde i-am putut citi (tot prin tinereţile mele) pe Dumas, Zola, Maupassant, ba chiar şi pe Shakespeare (din care, în clasa a şasea, când am încercat să citesc „A douăsprezecea noapte”, n-am priceput nimic).

Oau, ce m-am lungit… Voiam doar să nu vă mire dacă, din când în când, mai vedeţi la mine pe blog şi nişte cărţi vechi, publicate acum multă vreme. Sunt tot ale mele.

„Un băiat ura o fată” a fost, pentru mine, o cruntă dezamăgire. Am crezut că, autorul fiind publicat acum la Humanitas, o fi ceva de capul lui. Şi poate chiar e! Numai că asta n-o fi cartea lui cea mai bună. A apărut în 1990 şi bănuiesc că a fost scrisă înainte de revoluţie. De aceea, lucrurile care în mod normal ar fi putut fi exploatate într-un registru comic (obtuzitatea unor funcţionari mărunţi, tâmpenia graţioasă a inginerilor de pe şantier ş.a.) rămân într-o lumină conformist-cuminte. Se simte, pe alocuri, că autorul are resurse în dezvoltarea unui limbaj colorat, însă evită să-l folosească la maximum. Aşa încât romanul e subţirel, plictisitor şi lipsit de vlagă. E vorba despre un tânăr aspirant înr-ale lirismului (Sergiu Arvinte, poet amator), îndrăgostit de o colegă de facultate, Marina, care îl refuză ferm. Alexandru, amic al Marinei, este rugat de aceasta să-şi pună în aplicare întregul arsenal de detectiv wannabe şi să-l caute pe Sergiu, care dispare brusc după ce n-a avut succes în amor. Alexandru porneşte pe urmele acestui tânăr (refugiat pe un şantier unde, ca să scape de durerea pricinuită, îşi doreşte să lucreze la cel mai dificil raion) şi toată cartea e o relatare a acestei căutări. Alexandru se întâlneşte cu o sumedenie de personaje: tipa înfiptă care-şi caută chiriaşi, părinţii îngrijoraţi, conţopiştii ignoranţi etc. Dar nu e nimic spectaculos aici. Nu ştiu ce intenţie a avut autorul, însă cartea asta n-a fost, de fapt, nimic. Deci… nu!

Parcă am citit undeva că Adrian Lustig e întrucâtva „responsabil” de umorul extraordinar al filmului „Nunta mută”, a lui Horaţiu Mălăele. L-am văzut anul trecut şi a fost unul dintre cele mai mişto filme din 2009. Am, şi acolo, câteva rezerve, dar o să vi le spun când mi-oi deschide blogul cu filme! :)) Glumesc, evident. Nu-s deloc cinefil. Dar filmul acela merită văzut. De aceea, mă aşteptam ca Adrian Lustig să fie spumos. În „Un băiat ura o fată” n-a reuşit decât să plictisească. Deşi trebuie să recunosc că există pasaje în care se întrevede un soi de ironie fină, din familia mai-târziu-publicaţilor Radu Paraschivescu ori Radu Pavel Gheo. Adică startul fusese bun. Numai că autorul s-a împiedicat pe parcurs. Păcat. Mă mai poate surprinde Adrian Lustig cu ceva? Om trăi şi-om vedea, vorba orbului pe patul de moarte…

(Adrian Lustig, Un băiat ura o fată, 184 p., ed. Eminescu, 1990)