[text apărut în revista 
, nr.5/2012]
Prezenţă tonică pe scena culturală românească, Neagu Djuvara a reuşit să capteze atenţia publicului larg practicând un discurs lipsit de morgă academică. Cărţile lui, fie că tratează episoade istorice concrete, fie că prezintă diacronic destinul etnologic al românităţii, fie că se scaldă în frivolităţile inocente ale ficţiunii cu blânde puseuri de veridic, reuşesc să stârnească în cititori o adeziune fidelă şi nediferenţiată. Volumele lui moş Neagu (cum îi place să se alinte) au tiraje mari (adaptate la specificul locului şi la cvasi-indiferenţa generalizată a românilor pentru această blestemată activitate care e lectura) şi se vând, vorba `ceea, ca pâinea caldă.
De aceea, nu e de mirare că editura Humanitas a ajuns, cu Amintirile din pribegie, la a zecea ediţie. Este, probabil, cartea de căpătâi a istoricului care a împlinit anul acesta 96 de ani. Din punctul meu de vedere, Amintirile constituie cel mai important volum al lui Neagu Djuvara, din cel puţin două motive: primul ar fi acela că autorul nu face aici rabat de la meseria care l-a consacrat, pentru că aventura vieţii sale coincide cu una dintre cele mai tulburi perioade istorice prin care a trecut România şi, inevitabil, descriindu-şi viaţa, autorul nu face altceva decât să se alăture unui destin colectiv aflat într-o malignă derivă; în al doilea rând, cartea are şi o indiscutabilă valoare estetică: Neagu Djuvara este un scriitor iscusit, dincolo de talentul său, recunoscut, de povestitor al trecutului.
Farmecul acestei cărţi constă şi în faptul că ea nu propune o privire diacronică asupra evenimentelor: senzaţia de rememorare necontrolată şi vie e prezentă în fiecare pagină. Nu există acea atenţie pedantă în creionarea cât mai exactă a unor situaţii de viaţă pe care o întâlnim la alţi diarişti, scufundaţi în egocentrism. Neagu Djuvara se bucură realmente să poată împărtăşi câte ceva din multitudinea de experienţe pe care le-a încercat în decursul timpului. Şi are ce povesti, nu glumă: cei 23 de ani petrecuţi în Africa, în calitate de consilier diplomatic în Niger (la Niamey), relaţiile dintre el şi soţia sa (care se rup, la un moment dat, din pricina distanţei), bucuria de a-l putea aduce pe continentul negru şi pe fratele său, Răzvan, tânăr medicinist, imposibilitatea de închegare a unor relaţii durabile cu exponenţii unei societăţi cu foarte multe reticenţe faţă de „europeni” (cei din Niger îi numesc astfel pe toţi cei cu tenul mai deschis decât al lor), portrete uluitoare şi poveşti tragice (Mia Prodan, mama Mariei Björnson, viitoarea mare scenografă), tablourile vivante de viaţă cotidiană într-un teritoriu exotic (cu obiceiuri ciudate şi tradiţii suspecte), dezamăgirea reîntoarcerii în ţară după 1989, precum şi încăpăţânarea de a se reintegra într-o ţară abulică şi rătăcită ş.a.m.d.
Pe scurt: Amintirile din pribegie ale lui Neagu Djuvara sunt un regal al rememorării fruste; ceea ce pentru cititor e simplă istorie reprezintă, pentru autor, pură biografie.
(Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, ed. Humanitas, 2012)
Cu cărţile pe faţă 