Posts Tagged ‘dumnezeu’

Cunoscuţii mei ştiu că sunt îndrăgostit iremediabil de Ana Blandiana. Declicul s-a produs în momentul în care am terminat de citit romanul „Sertarul cu aplauze”, care în continuare mi se pare unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române din a doua jumătate a secolului trecut. Asta în ciuda criticii de specialitate care, cel puţin prin Nicolae Manolescu, a clasat cartea ca fiind cel mult „neinteresantă”. În fine, nu mă războiesc cu ei. Dacă o să mă credeţi pe cuvânt, vă spun cu inima deschisă că e o carte fascinantă.

Am descoperit, ulterior, volumele de poezie ale autoarei, precum şi cărţile de eseuri. De fiecare dată, o prezenţă proaspătă, în privinţa căreia lirismul n-a făcut rabat de la rostirea pe şleau a unor adevăruri mai mult sau mai puţin dureroase. La fel ca în cazul Doinei Cornea, stilul Anei Blandiana nu-şi refuză luxul de a şoca, folosind cele mai curate şi inocente cuvinte.

Cu toate acestea, volumul „Patria mea A4” e niţel mai cuminte. Înverşunarea molcomă de odinioară (care putea zămisli imaginea poporului român ca fiind „vegetal”) se topeşte într-o blândă încercare de coabitare cu desacralizarea, cu pierderea sensurilor iniţiale, cu luciditatea. Volumul cuprinde „poeme noi”, după cum ne anunţă subtitlul, însă pliabile perfect pe vechile „obsesii” ale autoarei. Ana Blandiana are în continuare talentul martorului mut, care-ţi arată din priviri cât de superficială şi lipsită de spirit e lumea înconjurătoare. Deficitul de orizonturi, pe care autoarea îl detectează la contemporani, nu e redat cu disperare, ci cu maturitatea unui om aflat într-un colţ al peisajului, şi din care pare să nici nu facă parte: „ei trec pe role / cu căştile bubuind la urechi, / cu ochii fixaţi pe monitoare, / fără să observe frunzele care cad, / păsările care pleacă, / ei trec pe role / şi peste ei trec rulând anotimpurile / vieţilor lor / şi anii, şi veacurile / fără să înţeleagă despre ce este vorba. / ei trec pe role / printre umbre ale realităţii / despre care cred că există / şi printre personaje care li se par oameni, / mecanisme / create de alte mecanisme / după chipul şi asemănarea acestora, / în timp ce dumnezeu / coboară printre ei / şi învaţă să meargă pe role / ca să îi poată salva” („pe role”, p.35).

La Ana Blandiana se găseşte un viguros şi nedisimulat respect simetric pentru viaţă şi pentru ceea ce urmează acesteia. Cu origini în educaţia religioasă pe care a primit-o de la tatăl ei, această concepţie merge dincolo de beneficiile vieţii trăite frumos. Cu alte cuvinte, scriitoarea crede într-o continuitate sferică atât a frumuseţii traseului exemplar, cât şi a singurătăţii fără ieşire: „mă uit la ei şi mă mir / cât sunt de singuri. / şi cât de vinovaţi sunt / că sunt singuri. / mă uit la ei îndelung / şi mă întreb – / câtă singurătate / este în stare să îndure fiecare, / înainte să moară de singurătate? / dar după?” (s.m., „singuri”, p.89).

Poeta vorbeşte şi despre posibilitatea creării unei patrii personale, născută din dorinţa de a îmbrăca neliniştile proprii în hainele unei noi orânduiri. Sătuli de modul în care ne sunt conduse destinele, avem capacitatea de a ne proiecta, în mic, o felie de viaţă care să ne mântuiască: „aici este patria neliniştii, / gata să se răzgândească / din clipă în clipă / şi, totuşi, nerenunţând să aştepte / ceva nedefinit. […] / aici este patria neliniştii: / voi reuşi vreodată / să descifrez urmele care nu se văd, / dar eu ştiu că există şi aşteaptă / să le trec pe curat / în patria mea a4?” („patria neliniştii”, p.145).

Într-o patrie din care Dumnezeu a fugit, lucrurile continuă să se mişte inerţial. Ana Blandiana nu se înfurie, nu trage semnale de alarmă, nu se jeleşte şi nu judecă. Odată paradisul pierdut, singura reacţie inteligentă e redarea sumbră a unui decor din care lipseşte suflul, din care spiritul s-a retras, înspăimântat de goliciunea obscenă a timpurilor. Patria fără Dumnezeu şi-a închis până şi bisericile, într-o melancolică şi splendidă inconştienţă: „biserici închise / ca nişte case cu proprietarul plecat / fără să spună pe cât timp, / fără să lase adresa. / în jurul lor oraşul / roteşte tramvaie şi biciclete, / claxoane, reclame, / locuitorii grăbiţi / vând şi cumpără, vând şi cumpără, / mănâncă în mers / şi, din când în când, obosiţi, / se opresc să bea o cafea / la o măsuţă pe trotuarul / de lângă o catedrală din secolul XI, / pe care o privesc fără să o vadă, / pentru că vorbesc la telefon / şi fără să se întrebe / cine este cel ce a locuit cândva / într-o casă atât de mare” („biserici închise”, p.25).

În concluzie, un volum de poezie excepţional; un must-have pentru orice iubitor de versuri în acest trist noiembrie târziu.

(Ana Blandiana, Patria mea A4, 153 p., ed. Humanitas, 2010)

O lectură dificilă, deseori întreruptă pentru a reciti pasaje aparent ininteligibile. Miguel de Unamuno nu e chiar „floare la ureche”…

Am luat cartea asta fără să mă fi gândit că e atât de impregnată de religios (deşi ar cam fi trebuit să-mi dau seama, cel puţin după imaginea de pe copertă, pictura lui Diego Velásquez). Şi am şi citit-o în Săptămâna Mare… Pun acest fapt pe seama acelor coincidenţe stranii, inexplicabile, care ni se întâmplă tuturor şi pe care, din frica de a părea iraţionali, evităm să le încadrăm unei anumite categorii de „întâmplări”.

Se spune, la un moment dat, într-o notă de subsol, că această criză mistică a autorului (deşi cred că l-a ţinut întreaga viaţă, n-a fost un moment izolat) îşi are originea în evenimentul nefericit al morţii premature a unuia dintre copiii săi. Această explicaţie mi se pare uşor vulgară; sugerează, într-un fel, că numai tragedia e capabilă să stârnească în om pulsiuni religioase. Mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Cred că autorul ar fi fost preocupat de astfel de subiecte indiferent de traiectoria destinului său social ori de familie. Vocaţia divinităţii nu depinde de împrejurări exterioare.

O opinie a autorului e, totuşi, şocantă, având în vedere puritatea gândurilor sale. La un moment dat, în carte ni se spune că a face rău cuiva şi a încerca să-i faci un bine sunt echivalente. În sensul că e la fel de nociv să-i faci unui om un bine, întrucât ideea ta despre „binele” lui e rareori cea mai corectă raportare şi că, prin binele făcut (după propria-ţi minte), s-ar putea să provoci un rău mai mare decât dacă ai fi lăsat persoana respectivă să acţioneze după bunul plac. E un fel de paradox a la Paleologu aici, însă pe mine nu m-a convins.

Cum nu m-a convins nici pasajul acesta: „Viaţa! Totul devine imnuri ale vieţii, exaltări ale vieţii. E o beţivăneală. Literatura asta blestemată produce iluzia fatală că viaţa nu se sfârşeşte, că ea continuă după moartea noastră. Nu, o dată ce tu ai murit, pentru tine nu mai trăieşte nimic aici pe pământ.” (p.181) Hmmm…

N-am postit. Am păcătuit în Postul Paştelui, la fel cum o fac în restul anului. Mă consolez totuşi cu ideea că am reuşit să parcurg „Jurnalul intim” al lui Unamuno. Asta e partea mea de patimi pentru acest sezon.

(Miguel de Unamuno, Jurnal intim, 304 p., ed. Polirom, 2007)