Posts Tagged ‘droguri’

Părerile în privinţa lui Irvine Welsh sunt, aşa cum îi stă bine oricărui autor contemporan, împărţite. Am citit şi că e genial de amuzant şi entertaining, dar şi că e plictisitor pentru că bate monedă pe aceleaşi subiecte, over and over again.

Acuma, ce-i drept e drept: genul acesta de istorioare, cu tineri drogaţi şi curvari, cu nopţi bahice şi dimineţi lubrice, se pretează perfect la atmosfera anilor ’90. Mie aşa mi se pare. Şi de aceea, atunci când autorul a scris Trainspotting, a fost considerat o revelaţie. Un fel de carte a unei întregi generaţii. Decrepită, true, da’ tot generaţie e. Adică să nu se confunde cu The Catcher In The Rye a lui Salinger, că nu merge… Sau merge, dacă-ţi lipseşte simţul ridicolului.

Pentru aceste motive m-am hotărât să citesc cea mai recentă carte a surprinzătorului Irvine Welsh, Varză reîncălzită. O colecţie de povestiri, având, în mare, cam aceleaşi teme, dar tratate diferit. Volumul se subintitulează „Povestiri despre degenerarea chimică”. Şi cam despre asta e vorba. O spun fără menajamente: mie mi-a plăcut. Nu ştiu dacă asta mă descalifică în ochii puritanilor, dar nu-mi pasă. Mi-a plăcut, de pildă, umorul macabru din „Deviere periculoasă”. Un bărbat îşi ia soţia în oraş, cu condiţia să se întoarcă acasă în timp util ca el să poată urmări meciul la tv. Bineîneţels, pentru că ăştia-s eroii lui Welsh, în cârciumioara din oraş se îmbată criţă amândoi, iar la întoarcere, grăbindu-şi nevasta, el o trage peste linia ferată, fără să-şi dea seama că trenul se apropie repejor. Nevasta rămâne fără picioare, însă bărbatul e aşa de nerăbdător să vadă meciul încât îl roagă pe şoferul ambulanţei să-l lase pe el acasă, în drumul lor spre spital, ca să poată urmări transmisiunea… :))

Sau ironia dureroasă din „Vinovăţie catolică”: un homofob înrăit este pedepsit de zei, după moarte, să se trezească în permanenţă într-o acuplare frenetică (şi foarte anală) cu diverşi bărbaţi pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii! Sau mitocănia agresivă a personajulu din „Prietenul lui Elspeth” care, deşi e salvat de la moarte de acest prieten, îi va trage un pumn în figură pentru că l-a bruscat prea tare în timp ce încerca să-i scoată din gât alimentul care-l sufoca…

Mai găsim aici un tip care moare în urma unei supradoze, iar prietenii lui, ca să nu fie găsiţi vinovaţi de ceva, îl cară mort prin oraş, noaptea, în speranţa că-l vor putea duce acasă şi să se stabilească ulterior că acolo a şi murit („Petrecerea”). Plus lumea care va fi stăpânită de nişte extratereştri, într-o complicitate halucinantă cu nişte huligani ai străzii („Incidentul Rosewell”). Ce mai, un deliciu!

Nu mi-a plăcut prea tare, în schimb, ultima povestioară, „Eu sunt Miami”, care e prea moralizatoare ca să-mi suscite interesul (un profesor pensionat se stabileşte la fiul lui şi are ocazia să se întâlnească, în Miami, cu un fost elev, ajuns dj de succes, dar care n-a avut cuvinte de laudă de spus la adresa lui într-un interviu. Profesorul Black se decide să-l confrunte, dar ajunge într-o situaţie penibilă. Îl va însoţi pe Carl, elevul lui, la o petrecere deşucheată unde, fără voia sa, se va droga, îşi va aduce aminte de experienţa sa homosexuală din facultate şi se va căi a doua zi. Carl îl va consola, ca un om matur, iar bătrânul îşi va recunoaşte înfrângerea, urmând ca ei doi să devină prieteni. Aşa, pe scurt.).

Cert e că Varză reîncălzită e o carte vioaie, nervoasă şi comică. Aşa că o recomand tuturor acelora care se simt agasaţi de vremea neprietenoasă de afară. Şi să mai zic că mie, unul, volumul ăsta mi se pare straşnic de bine tradus. Aşa că hail to Ciprian Şiulea!

(Irvine Welsh, Varză reîncălzită, 352 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Ciprian Şiulea)

În mod normal, genul ăsta de carte nu mi-ar fi plăcut deloc. Pentru că „temele” dezbătute în romanul „Născuţi morţi” al scriitorului britanic Martin Amis nu se numără printre acelea care-mi suscită interesul: depravare, droguri, dezmăţ, chefuri dezlânate şi actori imbecilizaţi etilic şi nu numai.

Însă, surpriză! Am citit cartea… hmmm, nu pot să zic chiar „dintr-o suflare”, pentru că mi-au trebuit vreo 2 zile să-i dau de capăt, însă pot să spun că mi-a făcut plăcere s-o citesc. Asta se datorează, poate, şi faptului că, deşi e plină – către sfârşitul ei – de macabru şi neverosimil, are şi părţi de un umor straşnic. Nu voi da exemple, pentru că, rupte din context, nu pot stârni nici măcar zâmbete. E genul acela de umor care se naşte pe mai multe paliere, după ce iei cunoştinţă de caracterul personajelor, fizicul lor, apucăturile lor etc.

Conacul Appleseed Rectory devine locul de adunare pentru o gaşcă de prieteni britanici exuberanţi, ca să zicem aşa, cărora li se alătură câţiva americani. Ei vor petrece un weekend împreună, stropit din plin cu băutură, droguri (pe care, în prealabil, le vor testa pe micul Keith, un fel de cocoşat de la Notre-Dame în variantă modernă), sex fără prejudecăţi şi halucinaţii dintre cele mai ciudate. Oricum, fiecare dintre personaje are un background ciudat, smuls parcă din cărţile de psihiatrie. Keith e piticul complexat de înălţimea lui, Giles are o fobie legată de dinţi, Quentin e snobul rasat care însă nu se dă în lături de la cele mai scabroase experienţe, Lucy e curva de serviciu, Skip şi Marvell sunt doi prieteni care, în lipsa femeilor, se mai iubesc şi între ei, Andy e băiatul bine dotat care nu are niciun fel de inhibiţie etc.

Din tot cocktailul ăsta caracterologic se ţese o poveste care nu are un traseu epic bine definit. Totul se rezumă la dezmăţul acestor prieteni, tulburat doar, spre finalul cărţii, de apariţiile meteorice şi misterioase ale unui Johnny, care, în mod direct sau indirect, îi va duce pe protagonişti la pieire. Accidentul auto sau finalul soft-horror al cărţii stau mărturie. E un fel de micro-apocalipsă, fără intenţii pedagogice, accentuată nu doar de păcatele evidente ale acestor tineri ciudaţi şi de urmările evidente ale săvârşirii lor, ci şi de contrastul puternic între viaţa tihnită a unei vechi moşii englezeşti (în care, ca într-o redută, mai există doi bătrânei terorizaţi de tineretul decăzut) şi rebeliunea noilor generaţii, lipsite de conservatorism şi pornite să demoleze totul, fără a fi sigure că au cu ce-l înlocui.

O carte weird, dar în sensul bun. Insanely funny? Cam aşa ceva…

(Martin Amis, Născuţi morţi, 360 p., ed. Polirom, 2004)

E clar: am dezvoltat o obsesie pentru literatura feminină românescă. După Blandiana, Cârstean, Vlădăreanu, Adameşteanu, Vlada, Cassian, a urmat Angela Marinescu. Nu staţi deoparte. Cu siguranţă vor urma Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Magda Cârneci u.s.w.

Şi, de fapt, trebuie să recunosc că nu mă gândesc atât de sexist atunci când vine vorba despre literatură. Nu caut deloc să fiu politically correct, pentru că mi se pare o dobitocie să foloseşti un criteriu atât de pueril când faci aprecieri despre o formă a artei. Pe de altă parte, există cărţi către care sunt împins aparent fără voia mea. Simt, ştiu că trebuie să citesc autorul X sau cartea Y. Pur şi simplu ştii lucrurile ăstea.

Aşa mi s-a întâmplat cu Angela Marinescu. Cartea aceasta, Probleme personale, e cel mai recent volum de poezii al autoarei. L-am deschis cu foarte mare curiozitate, pentru că citisem numai chestii deştepte şi îndrăzneţe despre scriitoare. Volumul nu m-a dezamăgit, dar nici nu mi-a provocat cine ştie ce plăcere. Mi se pare că e construit… invers, adică părţile cele mai puternice şi mai expresive se găsesc la începutul cărţii, după care tonul devine plictisitor şi aproape monoton. Cartea cade, pierde din forţă pe parcursul fiecărei pagini. Cea mai tare poezie e Ultima seară, care deschide volumul. După ea, urmează o serie de reinventări ale aceloraşi imagini (sex, sânge, revoltă, starea de transă, francheţe deranjantă şi permanenta senzaţie de neadaptare, însă nu superioară, condescendentă, ci dureroasă, erodantă). Finalul (Dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri) e defetist într-un mod dezamăgitor pentru cititorul care se aştepta ca autoarea să dea cu toţi dracii de pereţi (asemenea mirosuri ce ţâşnesc din flori de mac ce abia se susţin / pe tulpini atât de fragile mă ţin, încă, în viaţă, / e drept, împotriva voinţei mele).

Există, oricum, diferenţe notabile între stilul Angelei Marinescu şi cel al douămiiştilor, pe care pare să-i fi anticipat. Angela Marinescu nu foloseşte niciodată imagini gratuite, a căror unică menire e să şocheze. Chiar dacă par scrise de o persoană care prizează diverse substanţe, Problemele personale aşează fiecare cuvânt la locul lui, creând un covor simetric, fără a-şi pierde din diversitate. Din punctul meu de vedere, cel puţin, e mult mai şocantă imaginea următoare: negrii şi săracii îşi dau mâna / se înlănţuie până devin homosexuali / acolo se sărută ei liberi direct pe sânge / singuri şi compromişi fizic (Cu ochii pe tine), decât Sunt o doamnă, ce pula mea, propoziţia celebră cu care se deschide Băgăul Ioanei Bradea…

În final, mă gândesc că dacă tot suntem în prag de alegeri, merită să ştiţi ce orientare politică are Angela Marinescu. Poate vă ajută la votul de duminica viitoare următoare afirmaţie: politic vorbind / sunt obsedată / sexual (Din punct de vedere politic). Şi nici măcar nu cred că e singura.

(Angela Marinescu, Probleme personale, ed. Cartea românească, 2009)