Ţi-s paginile groase, Dilecto, habar n-ai / Ce greu se-ntoarce fila, ce tare-aş vrea să stai
Ce multe panglici albe ţi-aş prinde-acum în păr / Ce tare-aş vrea să-mi sameni ispita într-un măr
Pe care-l muşti cu dinţii de-un luciu cristalin / Sub pudra feţei tale, din praful cel mai fin
Ţi-s tălpile înfipte-n covorul ăl persan / Pe care-l moşteniseşi de la Omar Khayyam
Şi-acum îţi scrie versuri, deşi trecut-au anii / Poetul ăstor vremuri. Îl ştii? E Soviany
Octavian, cum care? Bătrânul ostenit / Care creează strofe din aur, din granit
Care promite marea din degetul lui mic / Şi-ţi desenează calea prin fire de batic
Care-ţi declară veşnic că alta ca mata / Prin Orientul mare, prin munţi ori la Fahtaa
N-a mai găsit vreodată. Dilecto, tu să ştii / Că astea nu-s doar slove. Chemarea inimii
îl prinse-n mreje lucii. Nici gând de-a mai scăpa / De rochiile matale, de gura ce n-avea
O clipă de restrişte. Că-ndată începea / Jocul viclean din pulpe, perdea cu peruzea
Smaraldul din privire şi-un vesel evantai… / Se-ngemănează toate-n răpirea din Serai
Eşti curva orientală, moravuri ţi-s străine / Că numai răsfăţată te simţi un pic mai bine
Şi, totuşi, printre lacrimi, tu poţi să recunoşti / Că nu exişti pă lume, că n-ai palat cu oşti
Ţi-aduci aminte-ndată că tu nu eşti decât / Un personaj de fală, ca lanţul prins în gât
Cu pandantiv gigantic, din aur alb, masiv / Pe care scrie tainic, discret şi evaziv
Că te iubeşte liber, sfidându-şi toţi duşmanii / Un braşovean pur sânge, un nene: Soviany.
(Octavian Soviany, Dilecta, 56 p., ed. Cartea românească, 2006)
