*recenzie publicată în revista 
, nr.9/2012.
Orice poezie a lui Matei Vişniec din volumul La masă cu Marx îl trădează pe autor încă de la primele versuri. Dramaturgul Vişniec se strecoară pe nesimţite în pielea poetului cu acelaşi nume şi îi confiscă, într-o manieră subtilă, intenţiile lirice. Decorul auster, transfuzia surprinzătoare a gesturilor, balansul nevinovat al afectelor, totul îmbrăcat în hainele inconfundabile ale unei scenografii ţintite fac din volumul lui Vişniec un spectacol absolut.
Încă de la debut se simte încercarea autorului de a conferi greutate unor lucruri care, în genere, suferă de o prea mare lejeritate a utilizării: cuvintele. Rostul lor nu este, la Vişniec, un simplu moft conversaţional, ci ţine de o importanţă ontologică, acestea născând în marginea lor un univers al fiinţării fictive. Imposibilitatea fatală a instalării în cuvânt are consecinţe dramatice, şi anume lipsa unui sens întemeietor: „probabil că în ziua când lumina va reveni / această pagină va fi un morman de semne / un muşuroi locuit de furnici / sau chiar de vietăţi mai evoluate capabile să se roage / drama pe care am trăit-o eu însă / va rămâne mută / secretul pe care am vrut să vi-l transmit / cu acest poem / va fi o veşnică ridicare din umeri” (p.5). Prin urmare, dezintegrarea simbolică e asigurată în această lume a migrării involuntare, a abulicului senin, a kineticii de nestăvilit. Independenţa funciară a elementelor componente se traduce printr-o dezordine tăcută, gata oricând să reconstituie în manieră originală decorul iniţial: „atomii mei de carne au început / să se rotească unii în jurul altora / fiecare se îndepărtează de fiecare cu o viteză fantastică / din cauza timpului infinit / pe unele din aceste mici planete / încep să apară forme de viaţă” (p.8).
Autorul îşi asumă un rol de coagulator al suferinţelor colective, prin intermediul unor versuri îndărătul cărora simţi, totuşi, impulsul ludic şi zvâcnirea de orgoliu. Poetul „se joacă” cu lucrurile grave, spune mari adevăruri cu superficialitatea cu care ar împărtăşi snoave banale, însă toate acestea nu sunt altceva decât o marcă a lucidităţii duse la extrem. Şi care, pentru a fi credibilă, trebuie învelită într-un limbaj metaforic, condensat la maximum şi cu scop precis: „nu, domnilor, cicatricele hidoase nu mă interesează / eu colecţionez acum răni mai sensibile / traume secrete / răni transmise peste trei generaţii / dureri moştenite prin naştere / tăieturi fine la ora când vi s-au format sentimentele / tot ceea ce v-a dezamăgit la naştere / iată ce mă interesează / prima picătură de sânge interioară / primele cuvinte pe care le-aţi pronunţat / şi care nu s-au mai vindecat niciodată” (p.13). Acest elegant histrionism îl determină pe autor să meargă chiar mai departe în închipuirea unui univers complet neatent la dorinţele singulare. Lumea lui Vişniec e doar suportul material în solul căruia se nasc angoasa, frica, nedumeririle. Autoflagelarea vanitos-literaturizată, cu mici şi nevinovate accese paranoice, se decupează pe fondul unei naive (şi, din această cauză, inocente) necunoaşteri a misterelor fundamentale. Iar neparticiparea la mersul global al lucrurilor reprezintă, aici, demisia ingenuă dintr-o lume a neputinţelor erodante: „Era mişcare în aer, în văzduhuri, în univers / se ridicau ceţuri, se prăbuşeau ploi / meteoriţi furibunzi se izbeau între ei, săreau scântei […] / doar mie, aflat în centrul lumii / nu mi se întâmpla nimic, eram trist […] // eram singur acolo şi nu mi se întâmpla nimic / iar faptul că totul se învârtea în jurul meu / mi se părea o pedeapsă” (p.40). Aflat în centrul simbolic al tuturor evenimentelor, poetul găseşte nimbul unor dileme în cele mai simple ipostaze. Veghea permanentă în care se găseşte (izvorâtă, probabil, dintr-o acuitate ieşită din comun şi asumată bărbăteşte) îl determină să fie jovial-precaut în faţa unor false provocări: „linguriţa sclipeşte, spuma albă / face fâş-fâş / bucăţica de zahăr pare un meteorit / căzut alături de ţintă // nici n-am timp să aprofundez / toate acestea şi chelnerul / se întoarce scurt pe călcâie / se îndepărtează fără un cuvânt // rămân singur în faţa ceştii de cafea / mă cuprinde, treptat, disperarea / nu mai văd, nu mai aud nimic // să o beau? / să nu o beau?” (p.42). Versatilitatea stilistică evidentă a lui Vişniec îi permite să treacă cu uşurinţă de la un nombrilism metafizic la pagini de un lirism răscolitor: „Fusese ea frumoasă şi înainte de a îmbătrâni / dar acum adaosul de zile îi pria / şi cu cât îmbătrânea cu atât devenea mai frumoasă / pielea ei părea incandescentă / blândeţea i se revărsa pe faţă ca o cascadă / cuvintele ei erau din ce în ce mai rotunde” (p.21).
Partea a doua a cărţii, care dă şi titlul volumului, cuprinde unele poeme care conţin o parţială meditaţie jucăuş-sumbră asupra istoriei recente. Cititorul poeziei lui Vişniec trebuie să ţină minte în permanenţă că povestitorul are anvergura declamativă a unui individ sigur pe sine şi retorica zglobie şi reconfortantă a unui copil mare. Acest amestec perfect între gravitatea ideii şi maniera veselă şi tonică a mărturisirii face din poezia lui Vişniec un imens joc al adevărurilor rostite pe un ton prin care ele devin simpatice, în ciuda crudei lor seriozităţi: „nu e uşor să acoperi o groapă comună / când nu ai la dispoziţie decât o seceră şi un ciocan / cum să sapi o groapă comună când nu ai la dispoziţie / decât o seceră şi un ciocan şi doar câteva ore / până la ieşirea pe piaţă a noilor manuale de istorie?” (p.55). Urgenţa comunicării este o fatalitate. Pentru poetul Matei Vişniec, orice încercare de stăvilire a pornirilor discursive se transformă în prilej de revoltă surdă. Cuvintele trebuie rostite, ideea trebuie comunicată, mesajul trebuie transmis, viaţa trebuie trăită. Pentru că, altfel, riscăm să devenim martorii unei urgii imprevizibile, capabilă să măture totul în cale: „am vrut să tac dar / tăcerea s-a evaporat în ultima clipă // […] pasul mi-a alunecat / corpul meu imens s-a prăbuşit peste oraş / […] a lăsat o gaură imensă în piaţa centrală / când am vrut să mă ridic / era prea târziu / cuvintele au ţâşnit singure / speriate poate de atâta cădere” (p.66). Până şi cuvântul „moarte” se naşte aici din congruenţa lirică a spaimei şi a voluptăţii extincţiei, colorând liric şi abil un sketch de budoar: „dar cea mai insuportabilă târfă / e cuvântul moarte / fără niciun ban şi nechemată / te aşteaptă în pat / când vrei şi când nu vrei / excitată până la cer umedă până la oase” (p.78).
La masă cu Marx reprezintă, aşadar, un efort de inventariere a menirii cuvintelor. Aproape singular în ceea ce priveşte temele lirice abordate, Vişniec se încăpăţânează să creadă în necesitatea întocmirii unui dicţionar afectiv şi a restabilirii responsabile a sensurilor. El decupează atent în stofa discursivă şi creionează preceptele unei noi lumi, bazată pe receptarea proaspătă a ideilor. Metodele prin care reuşeşte acest lucru sunt vizibile în mai toate poemele volumului: introspecţia dublată de o dispoziţie naiv-interogativă, îmbrăcarea sensului iniţial în straie noi, conforme cu gândul mai proaspăt, o recuzită surprinzătoare a unui romantism considerat gata perimat, un curaj remarcabil în abordarea din unghi nou a clişeelor lirice şi, peste toate acestea, o atenţie matură la semnele din jur, un talent literar exemplar şi satisfacţia recognoscibilă a poemului bine înfipt în mintea celui care se lasă astfel pătruns. Şi, chiar dacă pare uneori că îndeamnă la egolatrie (văzută ca procedeu de izbândă în lupta cu deziluziile), poetul nu uită să ne amintească, în cel mai pur stil shakespeare-ian, că formăm doar proiecţia în vid a unor dorinţe de dincolo de noi şi că, în definitiv, suntem actorii unei banale piese de teatru cu regizor necunoscut şi cu un câştigător incert la roata destinului: „s-a dovedit, cineva ne-a învăţat pe de rost / ne-a observat în toate împrejurările / ne-a pus în situaţii imposibile ca să vadă cum funcţionează laşitatea, durerea, frica // iar acum EL care a notat totul / poate să aleagă una din vieţile noastre / şi să o declare câştigătoare: spectacolul sezonului” (p.15). Un volum proaspăt, inteligent, aducând cu sine o neaşteptată resuscitare a sensibilităţii.
(Matei Vişniec, La masă cu Marx, ed. Cartea românească, 2011)
Cu cărţile pe faţă 
