Posts Tagged ‘depresie’

William Styron a murit la 1.11. 2006. Şi cică nu s-a sinucis. Deşi a avut parte de astfel de gânduri de-a lungul vieţii sale. Mărturia despresiei prin care a trecut e cărţulia asta mică, intitulată „Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie”.

Ce vreau eu să spun: iarăşi am senzaţia că sunt „împins” către nişte cărţi datorită unor evenimente exterioare şi perfect străine, deci, de fotoliul/canapeaua unde obişnuiesc să citesc. În fine, nu vreau să intru în amănunte pentru că nu mă simt în stare şi, oricum, pentru cineva care n-are idee despre ce vorbesc, dezvăluirea acestui mare secret ar fi un şi mai mare fâs.

Revin: cartea lui Styron descrie, nu foarte amănunţit, senzaţiile prin care trece un om cuprins de cumplita maladie care este depresia. Ştiu, de pildă, că la noi o astfel de boală e privită circumspect, din două direcţii: unii care consideră că e un simplu moft, o leşinătură care se potriveşte domnişoarelor de pension din romanele lui Jane Austen şi alţii care cred că e o boală într-atât de ruşinoasă (aidoma celor venerice), încât evită cu obstinaţie să vorbească despre ea ori s-o recunoască în cei apropiaţi, de frica stigmatizării publice. William Styron spune, ştiind asta pe propria piele, că depresia e o boală dintre cele mai grave, care poate fi, în unele cazuri, fatală. Ceea ce nu ştie Styron (şi nici psihiatrii care o investighează de atâta amar de vreme) este ce provoacă depresia. Răspunsurile pe care le dă în carte subliniază ideea că marea majoritate a psihiatrilor vorbesc despre cauze genetice ori despre traumatisme sufleteşti severe (pierderi de părinţi, fraţi, prieteni) suferite în adolescenţă. Omul nu poate să-şi consume la timpul potrivit durerea, aşa încât aceasta se acumulează pe nesimţite în timp şi izbucneşte din senin când ţi-e lumea mai dragă.

Autorul nu e suficient de meticulos în descrieri încât să te facă empatic. Se simte că se bucură că a trecut şi că şi-a scris cartea mai mult dintr-o datorie profesională, probabil, decât din convingerea că va ajuta cuiva. Oricum, cartea e interesantă fie şi pentru că un autor de asemenea mărime e dispus să-şi disece carnea şi să vorbească cu nonşalanţă despre situaţii jenante în care a trebuit să intre, din cauza bolii de care suferea. Refuzul socializării (care pentru un autor premiat şi răspremiat poate fi o catastrofă), greutatea de a se da jos din pat şi a-şi primi musafirii, bălmăjeala care ţine loc de articularea cuvintelor, toate acestea sunt ipostaze cu care suferindul se obişnuieşte treptat şi cu care speră să-i obişnuiască şi pe cei din jur.

În cazul lui Styron, depresia devine atât de profundă, încât el ajunge de mai multe ori să dezvolte gânduri suicidare. Însă, aşa cum pentru debutul unei astfel de stări nu există vreo explicaţie logică, nici pasul înspre ieşirea din chin nu pare să aibă vreo noimă. Autorul ne povesteşte că momentul în care şi-a dat seama că sinuciderea nu e o soluţie a coincis cu urmărirea unui film, care avea o coloană sonoră suficient de plăcută auzului încât, în imaginaţia pacientului, aceasta să învăluie şi să coloreze dintr-odată camera, aducâdu-i aminte de toate întâmplările fericite din viaţa lui, de toate nuanţele vii ale evenimentelor la care a fost martor. Acesta e momentul în care, în toiul nopţii, Styron îşi trezeşte nevasta şi se hotărăşte să se interneze. Primul, şi cel mai important!, pas spre vindecare. Notaţiile pe care le face în legătură cu viaţa spitalului nu sunt demne de reţinut (intuim caracterul un pic dificil al pacientului Styron, capabil să se amuze de metodele uşor puerile – din punctul lui de vedere – pe care medicii tineri le folosesc pentru tratarea unor pacienţi tulburaţi…).

Mai vreau să spun o chestie: n-am înţeles de ce traducătorul român a simţit nevoia să adauge la titlu. În original, cartea se numeşte Darkness Invisible. Mi se pare o prostie să adaugi „Amintiri despre nebunie” ca subtitlu unei cărţi care tocmai asta încearcă să demonstreze: că depresia nu e „nebunie”. Un om deprimat nu e un „nebun”. Subtitlul e, aşadar, o alegere nefericită, câtă vreme chiar şi autorul vorbeşte despre greşita înţelegere publică a bolii numită „depresie”. Aşa că un minus mare pentru această prostioară (cu raţiuni comerciale, evident).

Şi, nu ştiu de ce, ceea ce am citit ulterior pe net despre Styron pare desprins dintr-un thriller. Aflu că a murit la 81 de ani, de pneumonie. Banal până aici. Numai că imediat îmi aduc aminte că, în carte, Styron ne spune despre metodele pe care ar fi vrut să folosească pentru a se sinucide, ca să nu dea de bănuit. Una dintre ele era să se plimbe toamna (a murit în noiembrie), pe o vreme ploioasă, printr-o pădure, îmbrăcat doar într-o cămaşă cu mânecă scurtă. De ce? Ca să facă o pneumonie. Şi care să-i fie fatală.

(William Styron, Beznă vizibilă, 92 p., ed. Art, 2007, trad. de Mihnea Gafiţa)

Am spus la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, că intenţionez să mă specializez în literatura feminină de secol XX. Însă amatorismul meu în materie e uşor detectabil dacă mă gândesc că, deocamdată, n-am citit-o pe Virginia Woolf, care e mama lor… Sau nu e?

Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, din punctul meu de vedere, dobândeşte subit valoarea literară a confesiunii lipsită de ficţiune numai dacă povestea eroinei (Esther) se confundă cu destinul tragic al autoarei. Altfel, ar fi o simplă carte despre depresie şi despre iluzia permanentă a învingerii ei. Citindu-i însă şi biografia, constaţi că Esther e una şi aceeaşi persoană (na, argoul juridic…) cu poeta americană Sylvia Plath, măcinată de boală într-o asemenea măsură încât nici măcar luciditatea ascuţită a minţii ei nu poate decât să conştientizeze adâncimile depresiei. Mintea nu poate lupta cu propriii demoni; poate, eventual, să-i domine temporar, dar ineficient.

Esther, la fel ca S.P., câştigă un concurs al unei reviste de modă, în urma căruia are privilegiul de a locui în New York pentru câteva săptămâni, loc al decadenţei, al vieţii de noapte, al lipsei scrupulelor, cu atât mai vivante cu cât personajul principal suferă de un provincialism cronic. Izbirea violentă de experienţele din The Big Apple, combinată cu o maladivă reconsiderare a calităţilor proprii şi cu o deficitară încredere în sine, o aduc pe Esther în pragul nebuniei. Un pas mai lipseşte până la schimbarea totală a cotidianului. Esther va fi internată într-un azil, i se vor administra calmante, va fi supusă terapiei cu şocuri electrice, în intenţia (uşor ridicolă în viziunea personajului principal) unei vindecări miraculoase.

Nu lipsesc nici personajele secundare, care întregesc un tablou al macro-nebuniei mijlocului de secol 20. Femei obsedate de ascensiunea socială, bărbaţi captivi în virilitatea lor dovedibilă oricând şi oriunde, părinţi absenţi ori prietene inutile (Joan, care, la rândul ei, se sinucide), un amic din tinereţe şi pseudo-iubit (Buddy Willard) care e mai preocupat de a-şi confirma perpetuu nevinovăţia în raport cu femeile pe care le aduce la exasperare decât de sănătatea mentală a acestora etc.

Finalul romanului e deschis. Însă numai aparent. Lui Esther, externată din azil, i se cere să vină la o ultimă consultare cu medicii psihiatri, pentru a vedea dacă însănătoşirea e reală au ba. Sfârşitul cărţii ne-o prezintă pe Esther păşind stânjenită în camera unde urma să aibă loc consultaţia. Nu ştim, aşadar, dacă i se dă undă verde. Din biografia autoarei ştim, însă, că finalul nu e aici, deşi e dureros de aproape. Sylvia Plath iese din azil, publică romanul Clopotul de sticlă la începutul anului 1963, iar la 11 februarie al aceluiaşi an se sinucide.

(Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, ed. Polirom, 2003)