Posts Tagged ‘debut’

Lavinia Branişte s-a născut în 1983. Habar n-am dacă lucrul ăsta e relevant sau nu. Cert este că şi-a lansat cartea „Cinci minute pe zi” la editura Casa de pariuri literare, iar volumul constituie, din câte ştiu eu, debutul său în proză.

Această colecţie de 26 de proze scurte aduce o abordare nouă în scrierile de gen: e vorba despre o lipsă totală a intenţiilor extraliterare. Fiecare povestioară de aici, independentă structural, reprezintă o frescă în miniatură a unor momente izolate, aproape complet nesemnificative la prima vedere. Dedesubturile fiecăreia nu sunt, de cele mai multe ori, detectabile nici după ce ai ajuns la final. Personaje ciudăţele (fără să fie exagerate), păţanii anoste (fotografii prin parc, participarea la un workshop, un interviu de angajare, analize medicale, întâlniri cu băieţi, amintiri despre bunica, relaţiile formale dintr-o familie uşor destructurată, transportul unui vultur către grădina zoologică, voma surprinzătoare din timpul unui exerciţiu de bungee-jumping ş.a.m.d.), totul încărcat de o simbolistică discretă, în decoruri ce amintesc de precaritatea scenografică a autorilor pentru care ideea e mai presus decât conturul ei. N-aţi înţeles nimic. E ok.

Am căutat să văd ce scriu alţi cronicari despre volumul Laviniei Branişte. Am făcut lucrul ăsta pentru că, după primele 5 schiţe?, micro-nuvele?, povestiri? nu ştiam ce să fac mai departe. Aveam tendinţa de a lăsa cartea asta şi de a mă apuca de ceva mult mai serios (îmi făceau cu ochiul din bibliotecă Tolstoi şi, 3 rafturi mai jos, Joyce), dar în momentul imediat următor ziceam că mai vreau să-i dau o şansă autoarei. And so I did. Şi nu-mi pare rău, zău, pentru că, deşi nu pot să spun că am înţeles ceva din tot acest amalgam de povestioare, rămân la impresia generală că Lavinia Branişte ştie cum să mă ţină captiv. Fie că o face povestindu-mi ceva absolut pueril şi inocent (fără niciun mesaj palpabil), fie că mă face să râd de câte o întâmplare mai ieşită din comun. Şi ăsta e lucru mare. Autoarea pare să scoată din fiecare personaj acea doză de originalitate care ni-l face simpatic ori, dacă e cazul, odios. Important e că nu rămâi indiferent. Şi poate că mi-ar fi plăcut încă şi mai mult volumul dacă n-aş fi pornit la drum cu prejudecata păcătoasă că e o scriere care trebuie, în mod categoric, să-mi spună ceva dincolo de text. Nu trebuie. Lucrul cel mai drăguţ e să descoperi un autor căruia-i face plăcere să-ţi povestească verzi şi uscate, iar tu să stai să-l asculţi cuminte, într-o sâmbătă după-amiază mohorâtă de octombrie, cu picioarele aşezate pe calorifer.

De ce am zis că e jazz? Tocmai pentru că bucăţile din carte se constituie în fragmente cu o nebună fugă de idei, construite aleatoriu şi fără o schemă rigidă prestabilită, fără acel orgasm muzical al refrenului bine gândit şi smulgător de reacţii imediate. Dar e jazz! Şi tocmai de-aia ne place: că nu ne supune viciului previzibilului. Şi nici nu se împacă prea bine cu redundanţa. Mă simt, deci, câştigat.

Lavinia Branişte, sunt pe fază. Mai dă-mi.

P.S. V-am obişnuit deja cu cârcotelile mele. Spun atât: unele pasaje din carte par traduse, prost, din engleză. Calchieri înfiorătoare, cum ar veni. Şi dau un singur exemplu: fraţilor, în limba română, „a introduce” nu e sinonim cu „a prezenta (pe cineva cuiva)”! Aşa că e absurd să spui (p.142): „Tanti a deschis direct cu ochii la el, era prima dată când îi introduceam un băiat […]”. Unde i-l introduceai mătuşii, for God’s sake?!

(Lavinia Branişte, Cinci minute pe zi, 166 p., Casa de pariuri literare, 2011)

N-am citit cam de multişor o carte de poezie care să mă ţină treaz juma de oră. Că doar atât îţi ia să termini Chipurile lui Stoian G. Bogdan.

Sunt fascinat de poezia mizerabilistă, deşi urăsc denumirea asta. Îmi plac douămiiştii, deşi nici titulatura asta nu mi se pare fair. De milenarişti ori fracturişti nici nu mai povestesc. N-aş putea spune că Stoian G. Bogdan e un poet atipic. E, mai degrabă, un poet sigur pe talentul său literar, ceea ce e bine. Pentru că-l are. Şi pentru că poemele lui au o forţă care nu derivă neapărat din limbajul frust, ci din siguranţa transpunerii pe hârtie. La Stoian G. Bogdan, cuvintele nu cad în pagină aleatoriu, într-un joc dadaist (aşa cum se întâmplă în cazul multor poeţi tineri, obsedaţi de ideea că doar neînţeleşii sunt valoroşi), ci se desprind din realitate şi coboară în cel mai firesc mod, aşezându-se acolo unde trebuie.

Se simte un anume refuz al cenzurii aici, chiar şi în cazurile în care biata frustrare a copilului în comunism în legătură cu sandwich-ul cu salam de Sibiu al colegului devine uşor supărătoare. Poetul din Comăneşti nu-şi reprimă dezgustul, furia, neputinţele. Le priveşte cu detaşare şi cu satisfacţia încadrării perfecte în decorul naţional, invadat de infractori, puşcăriaşi, curve obosite şi tatuate, prieteni de pahar şi bunici pentru care animalul de companie este indispensabil.

Autoflagelarea e şi ea prezentă în poezia lui SGB. În pielea personajului principal coexistă huliganul perfect şi amorezatul introspectiv şi ros de remuşcări: „duhnesc / ca un om al canalelor la ieşirea din iarnă / duhnesc / ca un om al dragostei la ieşirea din trup // aiurea // spun că te iubesc ca să obţin chestii” („Sunt. O lichea”, p.30). Ceea ce surprinde plăcut la SGB este faptul că nu se ghiceşte nicăieri în volum o superioară raportare la nemerniciile şi mizeriile care-l înconjoară. Cu alte cuvinte, nu avem parte de mesaje subliminale şi, invariabil, ipocrite, conform cărora ar trebui să adoptăm mereu poziţia lui „aşa nu, copii!”. SGB decupează, uneori cu o extraordinară acribie, felii de cotidian pe care ni le înfăţişează sub forma unor momente banale, fără ca îndărătul lor să mustească speranţa eficienţei vreunei pilde ori a unei învăţături întru îndreptarea păcătoşilor. Personajele lui SGB sunt veridice tocmai pentru că nu sunt transformate în martiri ai zilei, capabili să ne smulgă o lacrimă în colţul ochiului şi să mulţumim Celui-de-Sus că, de data asta, ne-a cruţat: „La proces, fază crimă, după ce i-au dat în sictir vreo / cinci ani / S-a ridicat: / – Onorată înstanţă, aţi putea să mai aprobaţi o probă la dosar? / O gaură? / – Poftim? a zis judecătorul contrariat. / – Da, o gaură, ca să vă iau dosaru-n pulă! / şi pac, s-a mai făcut cu încă doi” („Super”, p.48)

Şi chiar dacă titlul ales de mine pare, după canoanele ălor mai încărunţiţi, un oximoron vulgar, vă zic, cu mâna pe inimă, că există foarte multă poezie prin puzderia de pizde şi puli din volum. Cred că cel mai liric şi mai frumos poem al cărţii este „Costumul”, din care o să transcriu doar o parte: „atâţia ani am purtat costumul acesta / încât sunt mai mult decât sigur / că m-a învăţat pe de rost / că îmi cunoaşte toate gesturile / că dacă l-aş lepăda şi l-aş vinde / s-ar întoarce singur la mine / ca un câine la ciolanele stăpânului său” (p.35).

Volumul de debut al SGB e mărturia incipientă, dar indubitabilă, a unei promisiuni. Să vedem ce urmează.

(Stoian G. Bogdan, Chipurile, 72 p., ed. Cartea românească, 2009)