Posts Tagged ‘curtea veche’

Am citit cartea asta la recomandarea unui bun prieten (nagyon szépen köszönöm, Zsolti!). Drept e că am aşteptat mult şi bine până să dau curs sugestiei călduroase (care, în treacăt fie spus, mi s-a părut iniţial că e făcută cu intenţii propagandistice – igy van, te szemtelen nacionalista? 🙂  – şi care n-au, evident, nimic de-a face cu literatura). Şi, once again, m-am înşelat. Pentru că romanul Lumânările ard până la capăt e o mică bijuterie literară. Iar autorul Sándor Márai  este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori europeni ai secolului trecut. Başca faptul că a avut o viaţă interesantă. Vă las pe voi s-o descoperiţi.

Romanul prezintă întâlnirea finală (sună extinctiv, ştiu, dar asta e) dintre doi prieteni care nu s-au văzut de 41 de ani şi a căror despărţire de atunci s-a consumat în nişte condiţii suspecte. Henrik a rămas la locul de baştină, „ostracizat” într-un castel cu încărcătură istorică, dublat de o evoluţie spectaculoasă a propriei familii, cu vechi tradiţii nobiliare. Generalul, căci aşa e numit în roman, vegheat din copilărie de mereu prezenta Nini, doica lui, care trăieşte şi azi, se pregăteşte de vizita prietenului lui din copilărie, Konrad. Se simte în aer emoţia posibilei revederi, dar şi a primirii răspunsurilor care l-au măcinat pe General timp de 4 decenii.

Momentul mult aşteptat soseşte. Konrad se reîntâlneşte cu prietenul lui, într-un decor aproape gotic. Castelul Generalului îşi primeşte oaspetele. Cei doi prieteni vor sta la masă, de-o parte şi de alta a acesteia, cu lumânările arzând între bucate. Noaptea pe care cei doi o vor petrece reglându-şi conturile abia începe.

Ceea ce am crezut că va fi un dialog savuros despre prietenie, bărbăţie, curaj şi trădare se transformă, de fapt, într-un monolog dureros. Generalul îşi doreşte cu ardoare să afle de ce a simţit, în preziua dispariţiei prietenului lui, acum 41 de ani, că acesta îi dorea moartea (încercând să însceneze un accident, la vânătoare) şi dacă este adevărat sau nu că acesta a avut o legătură amoroasă cu aristocrata soţie a Generalului, Krisztina, acum decedată. Drama povestitorului (Generalul) se naşte din faptul că, urmându-şi propriile fantasme timp de 40 de ani, a trebuit să trăiască cu dubiul, să coexiste cu nesiguranţă şi cu gustul amar al trădării celui mai bun prieten. Acum, când momentul de a da cărţile pe faţă a sosit, Generalul se lansează într-un lung monolog, menit a-i explica prietenului său gama largă de sentimente care l-au cuprins de la dispariţia misterioasă a acestuia.

Cea mai interesantă absenţă a romanului este chiar aceea a răspunsurilor aşteptate. Konrad nu-i spune nimic Generalului, tăcerea lui de peste ani fiind, probabil, singurul răspuns cinstit la deriva prietenului său. În locul unei autojustificări tardive, Konrad preferă să-i facă Generalului cel mai mare dar: acela al confirmării, peste ani, a propriilor bănuieli. În locul unei izbânzi parţiale, care doar ar îngreuna situaţia, Konrad adoptă poziţia celui care-l lasă pe celălalt să câştige. Chiar şi retroactiv. N-are importanţă dacă Generalul are dreptate sau nu. Important este că prietenul său îi oferă nesperatul dar de a conştientiza faptul că nu şi-a trăit ultimele 4 decenii într-o minciună. O uluitoare dovadă de altruism şi adoptarea ideii că strivirea celuilalt nu reprezintă o victorie, ci o modalitate de triumf parţial, absolut nesemnificativ în ecuaţia stufoasă a unei prietenii puternice.

Aşa că romanul acesta este, pentru mine, una dintre cele mai impresionante ode aduse prieteniei dintre doi bărbaţi. Dincolo de toate artificiile stilistice (uşor epatante) ale autorului, rămân la ideea că Lumânările ard până la capăt (metaforă care sugerează necesitatea trăirii sentimentelor până la fibra ultimă, până la ultima suflare) este un mare roman.

(Sándor Márai, Lumânările ard până la capăt, 160 p., ed. Curtea veche, 2011, trad. de Anamaria Pop)

M-a cuprins subit patriotismul local! Am intrat în librărie cu gândul să cumpăr o carte de o frivolitate uriaşă (nu vă voi spune despre ce volum e vorba, că m-am înspăimântat şi eu de ce intenţii livreşti aveam), pentru că încercam să-mi ostoiesc lehamitea prin scufundarea într-un volum fără prea mari pretenţii. Numai că, la mine, NICIODATĂ socoteala de-acasă nu coincide cu aia din târg. Aşa că nu mi-am mai luat cartea aceea, ci Franny şi Zooey a lui Salinger şi Dresură de lei, cartea de interviuri a orădencei Ioana Revnic.

Despre Ioana Revnic am aflat citindu-l pe Alex Ştefănescu. Criticul părea entuziasmat de femeia „blondă, frumoasă şi inteligentă”. Mi-am zis că o astfel de ofertă nu se refuză niciodată şi astfel am ajuns să cumpăr volumul despre care vă vorbesc.

Câteva remarci: apreciez stilul elegant, serios-ludic şi subtil iscoditor pe care-l foloseşte autoarea în intervievarea scriitorilor. Ioana Revnic nu se dă bătută prea uşor, chiar dacă mimează candoarea şi se aşază în postura intervievatorului umil, care se mulţumeşte şi cu fărâmituri. Ingeniozitatea de a scoate din persoana intervievată esenţa – fără a-i da acesteia impresia că i s-a dezgolit, indecent, trecutul – este de o rară precizie şi acurateţe. Ioana Revnic ştie  cum să jongleze cu obsesiile autorilor, ce butoane merită apăsate şi cum să continue, interogativ, un răspuns ce părea definitiv. Iar lucrurile astea se pot realiza doar printr-o temeinică ante-documentare şi printr-o înaltă conştiinţă (nu spun vorbe mari) a lucrului bine făcut. N-am niciun dubiu, de altfel, că Ioana Revnic face această meserie cu pasiune adevărată.

Dincolo de întrebarea inteligentă vine, evident, şi răspunsul de dincolo de masă. Scriitorii interogaţi au, fiecare, culoarea lui, parfumul lui şi, îndrăznesc să spun, infatuarea lui. Pentru mine, unele interviuri n-au constituit nicio surpriză: ştiam, de pildă, că Alex Ştefănescu e cordial, deschis şi uşor frivol; ştiam, de asemenea, că rareori inteligenţa, intransigenţa morală şi bunul simţ au făcut casă mai bună decât în modul exemplar în care Ana Blandiana îşi organizează viaţa şi îşi structurează profilul intelectual; ştiam, din păcate, despre orgoliul uriaş (şi penibil, după mintea mea) al unui Nicolae Breban, scriitor orbit de misiunea sa şi exersând un greţos cult al propriei personalităţi; mi-au plăcut, de altfel, şi bonomia oarecum stânjenită a lui Buzura, eleganţa oratorică a lui Emil Hurezeanu şi a Ioanei Pârvulescu, ingeniozitatea bine temperată (sic!) a lui Mircea Horia Simionescu. Nu mi-au plăcut rigoarea sterilă a lui Eugen Simion (care pare să-şi ascundă preferinţele personale folosind camuflajul uşor ipocrit al „autonomiei esteticului”) şi nici, repet, aroganţa juvenilă a lui Breban. Dar astea-s chestiuni de gust personal. Mi le asum.

Aş mai spune că (şi nu vreau să fiu înţeles greşit) n-am priceput rostul părţii finale a volumului, unde Ioana Revnic prezintă patru autori cărora fie n-a mai apucat, fie n-a reuşit să le smulgă răspunsurile aşteptate. Autoarea ne împărtăşeşte, darnică, întrebările care urmau să fie puse lui Valeriu Anania, Mircea Dinescu, Grigore Vieru şi Eugen Negrici. Inteligente, ingenioase, empatice. Dar nu le-am priceput rostul. Ce voiau să arate? Iscusinţa autoarei de a interoga personalităţi publice? Asta o ştiam din paginile anterioare. Voiau să sugereze „neseriozitatea” unor scriitori (Eugen Negrici nu-i răspunde mailului cu întrebări)? Beats me…

Şi pentru că partea asta finală n-am înţeles-o, mă opresc aici. Vă zic, aşadar, că Ioana Revnic a croit o carte frumoasă, demnă de luat în seamă, care poate deveni un reper în creionarea unui stil al jurnalismului cultural. Ioana Revnic nu e doar o fată cu reportofon. Îţi trebuie curaj, talent, o cultură solidă, răbdare şi o imensă dragoste de literatură ca să poţi face ce a făcut ea cu această dresură de lei. După ce le-a îmblânzit, felinele s-au retras, docile, în culcuşurile lor, lăsându-ne pe noi să privim, în toată desfăşurarea lui de forţe,  spectacolul literaturii.  Sub bagheta inconfundabilă a maestrei de ceremonii, fireşte.

(Ioana Revnic, Dresură de lei, 328 p., ed. Curtea Veche, 2011)

Un roman de o vulgaritate ieşită din comun, chiar dacă bine mascată sub poleiala unei aparente literaturizări, cu personaje deloc convingătoare, o poveste fără noimă, fără fir logic, fără conţinut, delir erotic şi verbal pe 190 de pagini indigeste. Cam aşa mi s-a părut mie romanul lui Adrian Păunescu, „Vinovat de iubire”.

Titlul e urât, pentru că încearcă o falsă reconciliere cu puseurile hedoniste ale tinereţii naratorului (în care îl recunoaştem pe autor). Adică după ce-ţi petreci tinereţile nesocotind viril şi brutal sentimentele demoazelelor care-ţi cad în mreje, e destul de jenant să te „scuzi” atribuindu-ţi o nobilă maladie a sufletului. Nu merge. Sau, mă rog, la mine nu merge. Dar nu asta e problema. Ci modul în care cartea e construită. Sunt fragmenţele fără legătură între ele, care fac apologia curvăsăriei juvenile, ulterior justificate matur, de către persoana care scrie rândurile respective ori de individul care citeşte însemnările pacientului său. Andrei Ionescu (nume în care îi regăsim pe doi dintre copiii bardului, Andrei şi Ioana) este un fel de alter-ego al autorului. Medicul care se retrage din vâltoarea cotidianului într-un sanatoriu la poalele muntelui este, de fapt, instrumentul prin care Păunescu îşi reconsideră acţiunile din tinereţe, atribuite, în carte, unui pacient care e tratat printr-o terapie a somnului. Metafora e simplă: tinerelul depravat e pus în stand-by câtă vreme maturul cu acelaşi nume stă să-şi analizeze, lucid, viaţa. Pentru că, de fapt, ideea e următoarea: medicul şi pacientul sunt ipostaze ale aceleiaşi persoane: autorul însuşi. 

Romanul poate provoca fanelor de acum 30 de ani ale poetului puseuri orgasmice, câtă vreme însuşi autorul recunoaşte, într-un interviu, că mare parte din păţanii sunt reale, însă a evitat să dea nume şi prenume. Atât ne-ar mai fi lipsit! Am fi avut ce vedea la OTV: seară de seară, câte-o damă trecută ne-ar fi povestit cum a fost călărită de bard între două strofe scrise cu cărbunele pe coapse… Am oroare de donjuani şi casanovi. S-ar putea ca de aceea să nu-mi placă astfel de mărturisiri. Am preluat, în această chestiune, opinia lui Alexandru Paleologu, care spunea că numai proştii se raportează la femei în termeni de palmares individual.

Adicătelea, romanul e prost. Prost scris (lucru incredibil, având în vedere că Păunescu a avut, totuşi, momente de rafinament liric, regăsibile mai ales în poeziile de început ale sale), prost construit, ermetic unde nu e cazul şi descheiat la şliţ unde ar fi trebuit moderaţie, greţos până la cer şi înapoi, dulceag în cel mai diabetic mod cu putinţă, neconvingător şi nesusţinut. O lectură încruntată. Mi-ar fi plăcut să pot spune că romanul mi-a oferit clipe de relaxare. N-a făcut-o. Cred că Adrian Păunescu ar trebui să rămână la poezie. Însă, şi acolo, să taie două treimi din versurile care lui i se par geniale. Să publice doar ce a rămas după această sumară selecţie pur statistică.

În final, nu mă pot abţine să-l întreb pe Adrian Păunescu – omul: „Vinovat de iubire”? Chiar aşa? Doar atât?! Haida-de…

(Adrian Păunescu, Vinovat de iubire, 190 p., ed. Curtea veche, 2010)

Am auzit undeva că nu-mai-ştiu-cine are despre un altcineva o părere „dalmaţiană”, adică nici brutal neagră, dar nici extaziat-albă. Cam aşa aş putea să mă raportez şi eu la Alex Ştefănescu.

În ciuda criticilor pe care şi le-a atras odată cu publicarea Istoriei literaturii române contemporane, 1941-2000, pot să spun cu sinceritate că mie tomul respectiv mi-a plăcut foarte mult. Se poate să-mi fi plăcut pentru că eu n-am analizat-o ca pe o lucrare cu pretenţii sintetice referitoare la literatura română din cea de-a doua jumătate a secolului trecut (nici n-aveam cum, pentru că nu sunt critic literar), ci mai ales pentru că eu am socotit-o un îndrumar de lectură. Alex Ştefănescu se pricepe nemaipomenit să facă reclamă cărţilor şi autorilor care-i plac lui. E un adevărat promotor de literatură. Stilul cronicilor sale este lejer (deseori acuzat, pe nedrept, ca „neserios” şi „neprofesionist”), căutând mai degrabă să convingă decât să laude or să desfiinţeze (aşa cum îmi pare că face, spre pildă, Daniel Cristea-Enache). În fine… Mi-au plăcut şi Jurnalele secrete ale lui Alex Ştefănescu, chiar dacă pe alocuri „lunecă” înspre glumiţe care nu-mi plac în orice circumstanţe. Cât despre Cum să te ratezi ca scriitor. 250 de cărţi proaste, e un deliciu. (A scris şi Dragoş despre).

Bărbat adormit în fotoliu conţine, aşa cum îi spune şi subtitlul, întâmplări din viaţa autorului. Există în toate un ceva anume care face ca istorisirea să merite dezvăluită cititorilor. De cele mai multe ori, umorul e punctul central. E monumentală întâmplarea poliţistului care-l opreşte pe Alex Ştefănescu să-i dea flori pentru soţia acestuia din urmă (având, evident, o înţelegere prestabilită), în timp ce criticul nostru i se plânge, cu numai 5 minute înainte de eveniment, lui Gabriel Dimisianu că de la o vreme toţi poliţiştii îl opresc şi-i oferă buchete! Ni se cere să ne imaginăm figura lui Dimi în momentul în care poliţaiul îi trage pe dreapta şi săvârşeşte acest act incredibil. Sigur că există şi mici răutăţi în carte. Ni se spune, de pildă, că invitat fiind în biroul lui Octavian Paler (despre care Ştefănescu nu are o părere prea bună, neincluzându-l măcar în Istoria… sa, şi despre care spune că, din această cauză, nici nu îl mai saluta, lucru pe care nu pot să-l cred), acesta din urmă va mânca tacticos dintr-o farfurie plină vârf cu căpşune, fără a-l servi pe pofticiosul din faţa lui. Mă rog, aşa o fi fost…

Lectura e uşoară, plăcută. Însă peste tot adie aerul acela al „uşurătăţii” (nu ştiu cum să-i spun mai clar), al banalului ridicat la rang de eveniment. Alex Ştefănescu e savuros acolo unde vrea, dar e şi exagerat acolo unde n-are alte arme (într-un meci de fotbal arbitrat de… Ana Blandiana, el le cere fetelor, spre groaza lui Nicolae Manolescu, să-l aclame din tribune în felul următor: „În materie de sex / Cel mai tare e Alex!”. Aş fi dat venitul meu pe o lună să văd figura Blandianei la aceste icnete sălbatice al fetişcanelor…). Şi, judecând după faptul că-l consideră pe Paler, ca scriitor, un veleitar, în timp ce Păunescu e autor de „bulgări de aur”, parcă-mi mai scade stima. Nu într-atât, totuşi, încât să nu-l consider pe Alex Ştefănescu, şi pe mai departe, un autor care merită citit.

P.S. Nu mi-au plăcut deloc desenele din carte, chiar dacă, probabil, au fost făcute de fratele autorului (Florin Ştefănescu). Îmi aduc aminte de revistele cu rebusuri de dinainte de 1989…

(Alex. Ştefănescu, Bărbat adormit în fotoliu – întâmplări, 208 p., ed. Curtea Veche, 2010)