Pentru mine, întâlnirea cu o carte a lui Stephen King are ceva din emoţia cu care priveşti un nefericit dispus să-şi rişte viaţa la un joc de genul ruletei ruseşti. Poate sună ciudat, însă eu sunt genul de cititor care nu cade pe spate la o carte doar pentru faptul că autorul acesteia ar fi cel mai tare pe felia lui. Încerc să mă „resetez” în faţa fiecărui volum pe care-l deschid, de parcă nici nu m-ar interesa sub semnătura cui a apărut. În faţa unei cărţi noi sunt un om liber. Şi privilegiul ăsta nu mi-l poate lua nimeni.
De data aceasta, totuşi, vigilenţa mea a părut să piardă din intensitate după primele pagini ale romanului. „Dolores Claiborne” este o carte atât de bine scrisă şi atât de armonios construită, încât după lectura ei nu prea ai ce reproşuri să-i faci. Eu, cârcotaş din fire şi cititor foarte exigent, am o singură obiecţie de adus. Dar despre asta, mai târziu.
Continuarea, pe suspans.ro.
(Stephen King, Dolores Claiborne, 240 p., ed. Nemira, 2009, trad. de Carmen Toader)
Cu cărţile pe faţă 