[text publicat în revista 
, nr.6/2012]
Pe coperta a patra a volumului, Radu Aldulescu însuşi spune aşa: „Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit”. Două chestiuni ar fi de subliniat aici. Prima – că evaluarea subiectivă a scriitorului referitoare la comunism şi la ceea ce a venit după e de natură să confere cărţii o vagă şi nemeritată valenţă ideologică. A doua – la fel de uşor de demontat, dar nu mai puţin prezentă – este apetenţa scriitorului pentru caricaturizarea unor relaţii sociale, a unor tipologii reprezentative, având ca background o realitate politică şubredă şi debilă.
Din fericire pentru el şi pentru cititorii săi, Radu Aldulescu evită cu graţie oricare dintre aceste eventuale capcane. Scriitor de prim rang al literaturii noastre din ultimele două decenii, Aldulescu găseşte mereu dozajul perfect între ficţiunea antrenantă şi subtextul moralizator. Este, cred, cel mai puternic promotor al realismului de tip nou, unde intenţia „revoluţionară” e substituită cu izbânda estetică. Şi, peste toate acestea, este şi unul dintre puţinii autori de la noi care au format, într-un ritm constant şi tenace, un ciclu romanesc ce dezbate aceleaşi teme: marginalitatea, periferia, lumea viciului şi a luptei primitive pentru supravieţuire.
Personajul principal al romanului, Robert Stan, zis şi Satan, zis şi Diavolu’, căsătorit cu Andreea, considerabil mai tânără, decide să părăsească Bucureştiul în căutarea unui loc în care traiul să fie mai ieftin. Capitalismul rapace nu iartă nimic şi pe nimeni, aşa încât el singur pare răspunzător de exodul oamenilor simpli. Tentaculele lungi şi groase ale acestui monstru fac ca până şi în locurile iniţial inocente să existe o vioaie proliferare a metehnelor lumii noi. Andreea şi Robert se descurcă foarte greu din punct de vedere financiar, nu au bani să-şi instaleze o centrală de apartament, rabdă frig şi foamete împreună cu copilul lor. Eroul salvator al situaţiei nu este vreun samaritean milos, ci o femeie fără scrupule, Brânduşa, directoarea adjunctă a şcolii la care Robert este paznic, şi care va avea cu acesta o relaţie amoroasă cu năbădăi, terminată prost din pricina soţului, Laurian Susanu, ziarist, editor al Foii argeşene pentru minte şi cuget (!). Lucrurile devin complicate în momentul în care Andreea intervine pe lângă influentul ziarist pentru a-şi rezolva problemele legate de apartament. Nu lipsesc micile drame domestice, accesele de isterie muierească, gelozia acidă, păţaniile demne de filme cu gangsteri (Brânduşa va fi răpită şi sechestrată) cu final imprevizibil, personajele secundare memorabile (Miron, madam Friţ).
Fluent, radical, actual şi exprimând o admirabilă precizie caracterologică, Cronicile genocidului e, ca mai toate romanele lui Radu Aldulescu, un must read.
(Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, ed. Cartea românească, 2012)
Cu cărţile pe faţă 