Posts Tagged ‘critic’

Din nou, am dat din întâmplare peste cartea asta şi mi-am zis s-o cumpăr. Dar trebuie să mărturisesc ceva, cu riscul de a-i supăra pe fanii lui Nicolae Manolescu: văzând că el este autorul, m-am temut că voi da iarăşi peste o carte alcătuită din bucăţi/fragmente publicate deja prin alte volume. Că am mai păţit-o. Şi n-am vrut să dau banii pe un remix, dacă mă-nţelegeţi.

N-a fost cazul, pentru că ne lămureşte coperta a patra a volumului. Poveşti pentru oameni mari cuprinde, pe lângă fragmente de jurnal ori impresii de lectură (reunite sub titlul Viaţă şi cărţi), povestiri scrise de criticul literar Manolescu, pe parcursul mai multor ani. Iniţiativa e, aşadar, lăudabilă, cu atât mai mult cu cât Manolescu se teme că el a „ratat” în acest gen literar (urmând spusele lui Călinescu, cel care afirma că orice critic literar care se respectă dă rateuri în cel puţin un gen literar) şi vrea, prin urmare, să supună aceste texte atenţiei publice. Aici intervine un paradox, pentru că acelaşi Manolescu spunea, cândva, că nu-l interesează receptarea critică a operei sale. Nu citeşte niciodată recenziile care se fac pe seama volumelor lui. Şi vin să-ntreb: păi, ori vă interesează ce crede lumea, dar atunci acceptaţi şi vă asumaţi critica, ori nu vă interesează, dar atunci n-are rost să publicaţi în volum. Din această dilemă nu putem ieşi.

Povestirile din carte sunt agreabile, ba chiar frumoase, având în permamenţă fiorul unor istorisiri eliadeşti (păţanii inexplicabile, la limita irealului – „Trei întâmplări cu obiecte”, „Ruleta”) sau poveşti în care se simte concepţia deterministă asupra vieţii (destinul nu poate fi schimbat, oamenii trăiesc doar cu iluzia că-l controlează etc.). Mai întâlnim, la fel de reuşite, povestiri în care Manolescu face proba iscusinţei sale în a creiona veridic portrete feminine; există aici monologuri savuroase ale unor femei care se găsesc în momente cruciale ale existenţei („Daţi-mi un sfat”) sau care rememorează, transfigurându-se într-un mod neaşteptat, experienţe trecute („O întâmplare adevărată”). De aici şi bănuiala mea că Nicolae Manolescu se alintă când spune că nu crede că i-au reuşit povestirile (deşi nu neagă că au o oarecare valoare literară, din moment ce le-a şi publicat). Bucăţile din volum sunt piese puternice, bine conturate, de un individualism care face ca volumul să sune uşor eclectic, fără a deranja, totuşi.

Din restul cărţii, care înseamnă notaţii de jurnal ori referiri la cărţi şi autori pe care le-a/i-a citit, mi-au rămas în minte două fragmente la care subscriu total. Talentul acesta de a pune în cuvânt, într-o formă atât de precisă încât simplitatea lucidităţii te ia prin surprindere, mi s-a părut mereu remarcabil. De-aia îmi place, de pildă, Cioran. Dar divaghez. Iată cele două fragmente care mi-au rămas în minte şi la care merită să reflectaţi:

1) „Ticălosul care spune, într-o anumită împrejurare, adevărul îmi provoacă o puternică stare de alarmă interioară: nu pentru că mi s-a părea că adevărul devine mai puţin adevăr, când e rostit de o gură deprinsă cu minciuna, dar pentru că îmi dau seama că până şi adevărul cel mai adevărat poate fi folosit ca un instrument. În gura unui ticălos, adevărul are toate (ne)şansele să nu fie un scop, ci doar un mijloc. Instrumentalizarea adevărului mă îngrozeşte mai mult decât minciuna. Ca să nu mai spun că atunci când un adevăr iese din gura unui nemernic, gurile celor cinstiţi sunt silite să rămână închise. Ticălosul le-a pus un căluş.” (p.202-203)

2) „Am faţă de sentimentalismul din artă o rezervă de natură morală: el reprezintă o agresiune contra libertăţii mele, o încercare de a mă copleşi şi subjuga, de a-mi stoarce sufletul de emoţii; arta adevărată îmi lasă, ea, posibilitatea de a-mi alege singur reacţia: poate fi insinuantă, nu e niciodată tiranică; face din mine un pasionat, nu însă un sclav; îmi trezeşte capacitatea emoţională fără să profite, în chip josnic, de prea umanele mele slăbiciuni.” (p.216-217)

(Nicolae Manolescu, Poveşti pentru oameni mari, 336 p., ed. Maşina de scris, 2011)

Am auzit undeva că nu-mai-ştiu-cine are despre un altcineva o părere „dalmaţiană”, adică nici brutal neagră, dar nici extaziat-albă. Cam aşa aş putea să mă raportez şi eu la Alex Ştefănescu.

În ciuda criticilor pe care şi le-a atras odată cu publicarea Istoriei literaturii române contemporane, 1941-2000, pot să spun cu sinceritate că mie tomul respectiv mi-a plăcut foarte mult. Se poate să-mi fi plăcut pentru că eu n-am analizat-o ca pe o lucrare cu pretenţii sintetice referitoare la literatura română din cea de-a doua jumătate a secolului trecut (nici n-aveam cum, pentru că nu sunt critic literar), ci mai ales pentru că eu am socotit-o un îndrumar de lectură. Alex Ştefănescu se pricepe nemaipomenit să facă reclamă cărţilor şi autorilor care-i plac lui. E un adevărat promotor de literatură. Stilul cronicilor sale este lejer (deseori acuzat, pe nedrept, ca „neserios” şi „neprofesionist”), căutând mai degrabă să convingă decât să laude or să desfiinţeze (aşa cum îmi pare că face, spre pildă, Daniel Cristea-Enache). În fine… Mi-au plăcut şi Jurnalele secrete ale lui Alex Ştefănescu, chiar dacă pe alocuri „lunecă” înspre glumiţe care nu-mi plac în orice circumstanţe. Cât despre Cum să te ratezi ca scriitor. 250 de cărţi proaste, e un deliciu. (A scris şi Dragoş despre).

Bărbat adormit în fotoliu conţine, aşa cum îi spune şi subtitlul, întâmplări din viaţa autorului. Există în toate un ceva anume care face ca istorisirea să merite dezvăluită cititorilor. De cele mai multe ori, umorul e punctul central. E monumentală întâmplarea poliţistului care-l opreşte pe Alex Ştefănescu să-i dea flori pentru soţia acestuia din urmă (având, evident, o înţelegere prestabilită), în timp ce criticul nostru i se plânge, cu numai 5 minute înainte de eveniment, lui Gabriel Dimisianu că de la o vreme toţi poliţiştii îl opresc şi-i oferă buchete! Ni se cere să ne imaginăm figura lui Dimi în momentul în care poliţaiul îi trage pe dreapta şi săvârşeşte acest act incredibil. Sigur că există şi mici răutăţi în carte. Ni se spune, de pildă, că invitat fiind în biroul lui Octavian Paler (despre care Ştefănescu nu are o părere prea bună, neincluzându-l măcar în Istoria… sa, şi despre care spune că, din această cauză, nici nu îl mai saluta, lucru pe care nu pot să-l cred), acesta din urmă va mânca tacticos dintr-o farfurie plină vârf cu căpşune, fără a-l servi pe pofticiosul din faţa lui. Mă rog, aşa o fi fost…

Lectura e uşoară, plăcută. Însă peste tot adie aerul acela al „uşurătăţii” (nu ştiu cum să-i spun mai clar), al banalului ridicat la rang de eveniment. Alex Ştefănescu e savuros acolo unde vrea, dar e şi exagerat acolo unde n-are alte arme (într-un meci de fotbal arbitrat de… Ana Blandiana, el le cere fetelor, spre groaza lui Nicolae Manolescu, să-l aclame din tribune în felul următor: „În materie de sex / Cel mai tare e Alex!”. Aş fi dat venitul meu pe o lună să văd figura Blandianei la aceste icnete sălbatice al fetişcanelor…). Şi, judecând după faptul că-l consideră pe Paler, ca scriitor, un veleitar, în timp ce Păunescu e autor de „bulgări de aur”, parcă-mi mai scade stima. Nu într-atât, totuşi, încât să nu-l consider pe Alex Ştefănescu, şi pe mai departe, un autor care merită citit.

P.S. Nu mi-au plăcut deloc desenele din carte, chiar dacă, probabil, au fost făcute de fratele autorului (Florin Ştefănescu). Îmi aduc aminte de revistele cu rebusuri de dinainte de 1989…

(Alex. Ştefănescu, Bărbat adormit în fotoliu – întâmplări, 208 p., ed. Curtea Veche, 2010)