Posts Tagged ‘cristea-enache’

cartea-ca-destin-daniel-cristea-enache-in-dialog-cu-dan-c-mihailescu_1_fullsize

În ultima vreme, remarc abundenţa cărţilor de interviuri cu personalităţi mai mult sau mai puţin vizibile ale spaţiului literar românesc. Genul acesta de scriere, atunci când nu e folosit ca simplu instrument de a crea vizibilitate pentru intervievator, are rostul lui intrinsec: anume acela de a da, dacă reuşeşte, o imagine de ansamblu (chiar dacă neomogenă şi formată din mici vanităţi solitare) asupra climatului cultural al unei epoci mărunte, cum e aceea prin care trecem acum. Căci altfel cum mi-aş putea explica punerea între aceleaşi scoarţe generoase a cuminţeniei aşezate şi politic corecte a unui Lucian Dan Teodorovici cu verva ideologic-răzvrătită a unui Vasile Ernu, într-o carte de dialoguri a lui Daniel Cristea-Enache („Literatura de azi”, Polirom, 2013)? Sau eleganţa seniorială a lui Andrei Pleşu cu sălbăticia autoflagelatoare a Angelei Marinescu, într-un volum similar al lui Marius Chivu („Ce-a vrut să spună autorul?”, Polirom, 2013)? Ambele volume amintite au pedanteria utilă de a ex-pune, într-un cadru al convorbirii detaşate, portrete-simbol ale literaturii române actuale, acesta fiindu-le şi scopul iniţial, „mobilul” onest al demersului editorial.

Pe de altă parte, o carte de dialoguri cu o singură persoană (prozator, poet ori critic literar) vine să gâdile aplombul confesiv al intervievatului, care se vede pus astfel la adăpost de pericolul egofil al jurnalului, de farmecul retuşant al monologului cosmetizat. Într-un dialog, părţile se antrenează reciproc, într-un joc al inteligenţelor, al nervilor şi, de foarte multe ori, al răbdării. Iar dacă cei doi protagonişti se numesc Daniel Cristea-Enache şi Dan C. Mihăilescu, spectacolul e garantat. Pe cât de bine îşi joacă primul inocenţa şi naivitatea, pe atât de caustic-prietenos îşi devoalează cel de-al doilea nemulţumirile.

Nu fac un secret din faptul că prima parte a volumului “Cartea ca destin” mi s-a părut împleticită, vag scrâşnită, scrisă cu un patos obositor de Scriitorinc, care aştepta, parcă, întrebarea finală, pentru a pune capăt într-un mod politicos unei corvoade la care s-a înhămat din imposibilitatea sa de a spune nu. După ce e încolţit cu talent de şaman de mai tânărul său preopinent, şuvoiul vorbelor curge necontenit, în unele dintre cele mai frumoase pagini de literatură confesivă pe care le-am citit în ultima vreme. A trebuit, aşadar, un răgaz de acomodare din partea paseistului înrăit, pentru ca instalarea în ceea ce părea la început o postură incomodă să fie realizată. Nu se încearcă evitarea vreunui subiect, însă retractilitatea nativă a lui Dan C. Mihăilescu îl aduce deseori în poziţia de a spune că nu din precauţie exagerată preferă să nu discute o temă ori alta, ci din cauza ororii pe care o resimte pentru orice formă, fie şi benignă, de exhibiţionism. Om al muntelui (în detrimentul mării) şi al teatrului (în defavoarea filmului), Scriitorincul pledează, indirect, pentru o recuperare a firescului, într-o lume obsedată de flama imediatului, de orgasmul instant al prezentului, de perisabilitatea îngrijorătoare a cuviinţei. Conservator prin structură, Dan C. Mihăilescu vorbeşte aici despre turnura estetico-mistică în destinul său pe care a simţit-o descoperindu-l pe Ioan Alexandru, despre primii ani ai căsniciei, când obsesia pentru lucrul bine scris reuşea să estompeze aproape iresponsabil neajunsurile unei perioade istorice tulburi, despre pasiunea pentru călcat, despre copilăria desprinsă parcă dintr-un roman de Dickens, despre pudibonderie, Athos şi cuvânt. Totul dezvăluit în cea mai frumoasă limbă română, în cel mai zemos, rotund şi plastic grai al meleagurilor ăstora, pline de preţiozităţi ridicole şi agramatisme neaoşe. Cred cu tărie că, alături de Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu este cel mai înzestrat îmblânzitor de vorbe, un adevărat atlet al inovaţiei lexicale, care irumpe din cele mai neaşteptate asocieri, fără ca acestea să-i ştirbească limbii vorbite de el vreo fărâmă din frumuseţea ei uşor arhaică.

Autoritatea stentorală a cuvintelor Scritorincului nu intimidează, aşadar, cititorul, ci îl face pe acesta să înţeleagă forţa de convingere a lucrului bine rostit şi rostuit, fascinanta lui prospeţime şi utila lui prefacere într-un “altceva” apropiat şi familiar. Cu atât mai mult cu cât însuşi Dan C. Mihăilescu, în mediul sufocat de clişee dezonorante şi răsuflate, găseşte cea mai puternică emoţie şi cea mai compact-înţeleaptă pildă în vorbele simple ale bunicii soţiei lui care, la nunta lor, le-a urat: “muică, să vă-ngăduiţi”. E aici o comprimare surprinzătare a tuturor lecţiilor psihologice de compatibilizare, de aducere-împreună, de toleranţă pe care le-ar putea cineva învăţa.

Daniel Cristea-Enache, mai “cuminte” decât de obicei şi evident intimidat de verva şi volubilitatea explozive ale invitatului său, joacă rolul unui discipol aflat într-o relaţie privilegiată cu maestrul. E politicos şi empatic, însă, în egală măsură, nu pierde ocazia de a-şi chestiona intervievatul în legătură cu subiecte riscante ori, la limită, tabu. O face, totuşi, cu deferenţă, cu un bine dozat simţ al măsurii şi cu vizibila preocupare de a-l pune în prim plan pe eroul acestui maraton discur

Dacă volumul “Cartea ca destin” nu e, deci, o lecţie despre literatură, despre scris şi despre viaţa Scriitorincului, e cu siguranţă o mărturie despre bucuria încă netrecută la cele veşnice a convivialităţii, a şuetei inteligente, a investirii în celălalt.

(Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Cartea ca destin, 308 p., ed. Humanitas, 2013)

/ cronică publicată în Literatura de azi /

*cronică apărută în , nr.2/2012.

Daniel Cristea-Enache face parte din acea categorie de oameni ai scrisului care pozează mereu într-o netulburată morgă a profesionistului; oameni care, dincolo de textul supus judecăţii, nu par a vedea altceva. Nu spun prin asta că celebrului critic îi lipseşte contextualizarea, ci că senzaţia pe care ţi-o dă, de câte ori scrie despre o carte, e aceea a unui om pentru care viaţa literelor are un cu totul alt sens şi o valoare total independentă decât a celui care a făcut-o posibilă.

Poate că unele dintre aceste prea multe ipostaze rigide l-au făcut pe Cristea-Enache să strângă într-un volum bucăţi de viaţă cotidiană, într-un tablou ce s-a voit exhaustiv şi compensator. Ideea de bază a cărţii e tendinţa vag exhibiţionistă a autorului de a-şi inventaria micile plăceri de dincolo de masa de scris. Un proiect interesant, chiar dacă uneori uşor necredibil, însă cu miză prea mică. N-aş fi crezut niciodată că sobrul Cristea-Enache se va apuca să scrie o carte întreagă despre lucrurile care îi plac ori care îl enervează. Părea, ca să devin colocvial, „din alt film”. M-am înşelat.

Structurat în capitole tematice, volumul Cinematograful gol este o duioasă radiografie a destinului extra-literar al autorului. Persoană publică mai degrabă contestată decât adulată, tânărul critic literar a adunat suficient material (pe care-l priveşte cu o nedisimulată satisfacţie didactică) pentru a-şi prezenta, într-o formă subiectivă, concluziile. Pentru că, pe lângă paginile frumoase al căror personaj central pare a fi fericirea casnică a autorului, întâlnim şi texte închinate unor duşmani imaginari (care seamănă însă izbitor cu persoane reale şi lesne recogniscibile) şi în legătură cu care scriitorul nu se fereşte să adopte tonuri de mică răfuială. Dezvăluirile despre micile caractere care însoţesc (sau nu) talentul literar sunt scrise într-un stil neparticipativ; autorul seamănă aici cu un entomolog plictisit de insectele neinteresante care i se perindă prin faţa ochilor: „O distinsă poetă şi eseistă mi-a trimis, ani buni, cărţile ei cu dedicaţii măgulitoare, dar şi epistole calde, în care exprima o dragoste de soră mai mare. […] Citindu-i un volum nou de versuri care nu mi-a plăcut, am scris explicit asta, într-o altă cronică. […] Nu numai că răvaşele calde au încetat să îmi mai vină de la Cluj, dar, întâlnindu-mă într-o zi faţă în faţă cu sora mea mai mare, […] s-a făcut că nu mă vede” (p.34). Alteori, criticul literar pare agasat de insistenţa cu care unii scriitori îşi semnalează prezenţa, în lungi şi plictisitoare epistole care n-au nimic de-a face cu literatura. Dacă pe aceştia nu-i numeşte, autorul face totuşi publice numele scriitorilor care primesc notă de bună purtare, pentru că nu l-au împroşcat cu noroi atunci când le-a comentat nefavorabil cărţile: Ion Simuţ, Ştefan Agopian, Lucian Dan Teodorovici, Marius Ianuş.

Prezenţă destul de consistentă pe forumuri şi unele bloguri, Daniel Cristea-Enache evită să facă, în Cinematograful gol, un sumar al tipologiilor cu care s-a întâlnit în acest periplu virtual. Trag concluzia că temutului critic i se par frivole certurile şi bălăcărelile netului, cu toate că, de multe ori, părea destul de implicat în apărarea propriului punct de vedere, ajungându-se chiar până la înţepături mai mult sau mai puţin elegante (mă refer, în special, la polemicile obositoare pe care le-a purtat cu Răzvan Ţupa şi despre care nu citim nimic în volumul de faţă). Până la urmă, selecţia întâlnirilor cu lumea scriitoricească aparţine, fireşte, autorului; nu ne-am fi închipuit nici măcar pentru o secundă că lui Daniel Cristea-Enache i se poate impune despre ce să scrie. Mai ales când e vorba despre propria carte.

Stilistic vorbind, volumul lui Cristea-Enache e omogen, chiar dacă micile capitole tratează subiecte diverse. Autorul vădeşte o siguranţă chirurgicală în alegerea cuvintelor, nelăsând prea mult loc echivocului ori redundanţei. În capitolul intitulat „Româneşti” el trasează, de pildă, linii generale, însă foarte bine circumscrise subiectului, despre românitate, pe care ne-o arată în hâda ei goliciune, în tenebroasele ei secrete. Daniel Cristea-Enache nu jonglează cu jumătăţi de măsură. Răbufnirile lui au precizie, obsesiile lui au contur, reproşurile lui au colţuri bine definite. Chiar dacă unele sentinţe par nedrepte prin minimalism, nu poţi să nu observi directeţea şi asumarea tranşantă a verdictului. Găsim aici câteva similitudini cu morbul demolator şi cinic al lui Cristian Tudor Popescu: „Profilul psiho-moral al Românului e unul bombat”; „aşa cum nu respectă regulile de circulaţie, Românul nu-şi asumă traseele profesionale şi sociale, timpii lor, durata de realizare” (p.93); „Cetăţean central şi ideal al lumii, Românul o ia frecvent de departe: atât de departe, încât nu mai ajunge la vina individuală, distinctă, clar decupată” (p.98); „E suficient să gâdili puţin orgoliul Românului […] ca să obţii tot ce vrei de la această gazdă generoasă şi risipitoare, naivă şi exhibiţionistă, de un idealism curat, fără vector programatic, cu, doar, mica fixaţie a imaginii sale publice” (p.100); „Comunismul ne-a învăţat cum să prcurgem distanţa dintre bârfa subţire, inteligentă, spirituală şi delaţiunea ordinară. Acum ne străduim să facem drumul înapoi” (p.110). Nereuşit mi se pare subcapitolul intitulat „Românul: tablă de materii” pentru că, din dorinţa de a sintetiza la maximum trăsăturile definitorii ale românului generic, autorul prezintă o sumă de aşa-zise clişee – toate voit grăitoare –, însă unele dintre ele, rupte din contextul iniţial, nu se mulează pe un tipic naţional evident, fiind mai degrabă replici ale unor dialoguri izolate: „mici întârzieri istorice”, „un ego neîncadrabil”, „ori vârful vârfului, ori coada cozii”, „majuscule teribile”, „vitrina cu generozităţi”, „ulciorul şi mortul”, „de la proiecţie la execuţie”, „eu sunt disponibil”, „confesor unic”, „flux şi reflux”, „amicul şi vecinul” ş.a.m.d.

Cinematograful gol reprezintă, însă, mult mai mult decât atât. Fire introvertită, autorul foloseşte scrisul ca prilej de a-şi face cunoscute atitudinile legate de subiecte arzătoare ale zilei. Siguranţa cu care criticul literar se pronunţă în probleme aparent exterioare orizontului lui de interes face dovada unei personalităţi iscoditoare, a unei minţi în perpetuă căutare de răspunsuri. Lui Cristea-Enache nu-i scapă nici scandalurile de la ICR, nici poneiul roz, nici micile mizerii ale audiovizualului românesc, nici apariţiile cinematografice recente; ne povesteşte despre pasiunea vinovată pentru jocurile de strategie de pe calculator, despre viciul cafelei, despre muzică, despre tânăra lui familie etc., toate acestea cu o reală bucurie a împărtăşirii.

Însă niciuna dintre acestea nu capătă acea surprinzătoare dimensiune erotică pe care o găsim în descrierea unei zile banale din redacţia României literare. Bucata cea mai frumoasă a volumului, numită Din fotoliul lui Arghezi, e darea de seamă a unui martor mut, dar îndrăgostit de tot ce se întâmplă în jurul lui. Daniel Cristea-Enache joacă aici rolul invizibilului însetat să înregistreze conştiincios gesticulaţia fiecărei persoane pe care o urmăreşte în simpla ei prezenţă. Personajele descrise aici nu ştiu că sunt, pe rând, studiate atent (cu intenţii neinfamante) şi transformate în tot atâtea ocazii de admiraţie: „G. Dimisianu, inspirându-ţi încredere şi când mănâncă o baclava”, „Adriana Bittel, vorbindu-ţi încântată despre o carte nouă”, „Ioana Pârvulescu, mereu surprinzătoare, ieşind din Biblioteca Academiei pentru a merge la munte să se dea cu parapanta”, „Mihai Zamfir şi Nicolae Manolescu, eleganţi şi când mănâncă seminţe”, „Marina Constantinescu, omenească în cronicile dramatice şi teatrală în viaţa obişnuită”, „Constanţa Buzea, care scrie o poezie spiritualizată şi face o minunată fasole bătută” etc. (p.61).

Cinematograful gol e rezultatul unor căutări introspective ale unei personalităţi pentru care profesiunea se confundă uneori cu viaţa însăşi. De aceea, la Daniel Cristea-Enache, evadarea din literatură nu se produce decât cu riscul unei explozii confesive, în care rolul principal nu e jucat de criticul literar, ci de o persoană atentă la freamătul din jur şi aflată într-o mereu-la-pândă dispoziţie ludică. Ceea ce, pentru un critic literar de anvergura lui Cristea-Enache, nu e puţin lucru.

(Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol, ed. Polirom, 2011)