Posts Tagged ‘crima’

Uite şi o carte de Agatha Christie care m-a şocat. Realmente. Vă spun şi cum. Mă cuprinde câteodată aşa un chef nebun de câte-o carte poliţistă, încât las baltă tot ce fac în momentul ăla (de obicei e vorba de cititul altor cărţi mai serioase şi despre care trebuie să bag cronici) şi mă reped avid spre locul ăla din bibliotecă unde găsesc cărţi de-astea. La drept vorbind, sunt redactate şi traduse într-un mod execrabil, dar asta e. În anii 90, pe la începuturi, diletantismu’ era în toi. Bine, unele lucruri nu s-au schimbat nici acum, dar o editură cum e această Excelsior Multi Press sper să nu mai facă mulţi purici în zilele noastre. Că ar fi păcat de cărţile bune pe care le masacrează prin traduceri retardate şi aspect de hârtie de budă refolosită. Mergem mai departe.

Şi iau eu cartea asta din raft. Portocalie. Hmm, oricum sunt acuzat că-s băsist (în ideea că cine nu-l înjură pe preşedinte din sculare şi până-n înnoptare e curlimbist), aşa că nu mă deranjează. Mă aşez tacticos în fotoliu, îmi aduc şi otrava aproape (adică paharul cu cola) şi dă-i bătaie, frăţioare. Mă uit la numărul de pagini, să văd dacă o pot da gata repede. Zic da. Are 190 de pagini. Merge repede, că are şi dialoguri (nu râdeţi, la cărţile astea mă uit şi la astfel de detalii). Şi mă apuc. Şi trec de 30, 40 de pagini. Nimic. O femeie din Anglia care trebuie să ia trenul spre casă, dinspre Bagdad. Ajunge undeva în deşert, se cazează aproape de gară, în aşteptarea trenului care are câteva zile întârziere (din cauza nisipului care acoperea mereu căile ferate). Şi stă ea aşa, frumos, şi se gândeşte la viaţa ei de acasă, la soţul Rodney, la fiica Averil, la fiica rămasă în Bagdad, la fiul ei, la suspiciunile ei legate de fidelitatea soţului, la cuplurile din vecini. Trec de 70 de pagini. Nu moare nimeni, băi. Păi ce naiba e asta?

Mă duc, mă tot duc. Singurătatea femeii în deşert. Minunat. La un moment dat se pierde, intră în panică, crede că va muri acolo. Bullshituri puerile legate de faptul că atunci când eşti doar cu tine însuţi tinzi să observi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Adică, vezi tu, dacă mă duc pe câmp la Paleu şi stau acolo vreo 3 zile mi-oi putea pune viaţa pe un făgaş normal. Mda. Noah, trec de pagina o sută şi încă nu e nimeni mort. Şi io vreau sânge, că mă simt tras pe sfoară. Şi încep să suflu între pagini, să văd de nu s-or fi lipit cumva şi am sărit tocmai peste pasajul în care o mână invizibilă apasă un trăgaci. Nimic.

Şi ce aflu? Că femeia se întoarce bine-mersi acasă, la soţior, dar că ăsta într-adevăr avea nişte secrete. Dar nu cu cadavre. Le aflăm numai noi, doamna Scudamore (aşa o cheamă) rămâne la concluzia că are o familie fericită. Şi cade cortina. Ei, drăcia dracului.

Şi, ca să nu murim proşti, o explicaţie găsim la finalul cărţii: cică Agatha Christie a scris câteva romane sub un alt pseudonim, şi nu toate erau poliţiste. Deci am avut „norocul” să dau peste aşa ceva. Vai mie. A fost, oarecum, o pierdere de vreme. Măcar de era tradusă mişto, dar ăştia (nici nu i-oi numi) au făcut o treabă pentru care ar merita să fie biciuiţi la puţa goală în piaţă. Deci horror. Aşa-mi trebuie dacă mă eschivez de la ce am de făcut şi încerc s-o scald cu romane uşurele. Mi-a fi învăţătură de minte. Până data viitoare. 🙂

*poza e luată de pe okazii.ro. Ăştia de la ACTA, săltaţi-mă!

(Agatha Christie, Frica de adevăr, 200 p., ed. Excelsior – Multi Press, trad. de nici-nu-merită-menţionaţi)

Am întâlnit de mai multe ori în literatură teme magistral alese şi, totuşi, ratate exemplar. N-o să dau exemple, ca să nu fiu acuzat că-s manierist ori, şi mai rău, elitist. Dar bănuiesc că nu spun lucruri noi: e vorba despre cărţi care promit marea cu sarea, iar înăuntru dai de o apă stătută şi deloc frumos mirositoare.

Ei, acum mai exagerez şi eu, pentru că romanul poliţist despre care vă vorbesc acum nu e chiar un fiasco. Că, dacă ar fi să luăm de bune mesajele publicitare şi promovarea de care au parte autorii nordici din domeniu, am crede că, odată ce avem un thriller scandinav în mâini, l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Sau măcar de-un deget.

Continuarea recenziei, pe , cu un clic aici.

(Hakan Nesser, Cu ochii minţii, ed. Trei, 2011, trad. de Constantin Dumitru Palcus)

Lăudabilă iniţiativa editurii Trei de a aduce pe piaţa editorială nume ale literaturii de suspans ori ale policier-elor nordice. N-aş fi crezut niciodată că o zonă geografică oarecum „timidă” beletristic (sigur, lăsând la o parte nume deja clasice ca Selma Lagerlof ori Knut Hamsun) să fie, în realitate, un atât de suprinzător creuzet de talente. Astfel, Anne Holt, Arnaldur Indridason şi, iată, Camilla Lackberg devin şi la noi, din cvasi-necunoscute, nume „tari” ale literaturii de gen.

Romanul „Prinţesa gheţurilor”, solid şi bine închegat, ne introduce în lumea banală şi rece (la propriu şi la figurat) a unui orăşel suedez, Fjallbacka, zguduit (cum altfel?) de vestea morţii unei tinere, Alexandra. Erica, personaj principal al cărţii, este o tânără scriitoare, care ia contact cu plaiurile natale după 25 de ani de absenţă, şi care e rugată de părinţii Alexandrei să se „ocupe” de caz.

Continuarea, în , cu un clic aici.

(Camilla Lackberg, Prinţesa gheţurilor, ed. Trei, 2010, trad. de Simona Ţenţea şi Asa Apelkvist)