Bombă cu alt efect

Romanul „Roşu ucigaş” a apărut în colecţia Cotidianul, care şi-a încetat apariţia odată cu sosirea triumfală la conducerea publicaţiei a lui Cornel Nistorescu, personaj care, pe mine unul, mă fascinează şi mă dezgustă deopotrivă. Dar nu despre asta e vorba. Deh, derapaj de idei, cum numai la mine găseşti…

Autorul olandez Jeroen Brouwers descrie, cu inaderenţa specifică celor care au trăit pe piele lor teroarea, experienţele trăite pe vremea când era un simplu băieţaş, închis împreună cu mama şi bunica lui într-un lagăr japonez („destinat” doar femeilor şi copiilor lor de până în 10 ani), în timpul celui de-al doilea război mondial. Teme de acest fel se regăsesc cu frecvenţă mare în literatura secolului trecut, iar J. Brouwers nu-mi pare a aborda vreo metodă nouă în descrierea in-your-face, cu scop cathartic, a unor astfel de vremuri. Sărăcia lexicală a romanului îmi pare a fi legată de austeritatea trăirilor care fac obiectul povestirii. Trebuie să fii un foarte mare talent ca să poţi transforma urgia într-o frumuseţe picturală (mă gândesc automat la Roberto Benigni şi filmul său „La vita e bella”). Nu e cazul aici. Minimalismul descrierii torturilor e un fel de dispensare rapidă de datoria morală de a dezvălui urmaşilor, pedagogic, ororile pe care ei nu mai trebuie să le repete. Aflăm despre faptul că un paznic japonez leagă în lesă o femeie despuiată şi o pune să se comporte ca un câine, inclusiv să miroasă rahaţii din curtea închisorii, că o metodă de tortură e obligaţia de sta nemişcat(ă) 24 de ore, în pielea goală, în picioare, în timp ce 4 carabinieri au ţevile îndreptate înspre tine, că deţinuţii sunt obligaţi să facă pasul broaştei prin curte şi să scoată sunete adecvate („oac, oac” adică) etc. Cunoaştem. Fenomenul Piteşti a avut din fiecare câte puţin. Ba încă şi mai mult. 

Punctul central şi greu explicabil al cărţii este relaţia autorului (ajuns la maturitate) cu mama lui. Moartea acesteia îi prilejuieşte memorialistului reîntâlnirea cu amintirile din lagăr, evenimente pentru care, inexplicabil, autorul îşi blamează mama. Şi totuşi, nu e inexplicabil. E vorba de o simplă psihologie, nu mai puţin vinovată, a victimei, care refuză să vadă în chinul celor apropiaţi o problemă exclusiv personală a acestora. Micul Jeroen asistă la un episod în care mama sa este bătută crunt pentru că a îndrăznit să ascundă în sutien şi chiloţi câteva kilograme de orez, pentru a-l hrăni pe el, după cum avea să-i mărturisească ulterior. După acest episod, ca să nu simtă povara remuşcărilor pentru că mama lui suferea şi din cauza lui, autorul dezvoltă o repulsie faţă de aceasta. Şi asta pentru că nu vrea să se simtă vinovat de bătăile administrate mamei lui, atunci când le încasează din pricina lui. Greutatea de a-şi asuma încă o suferinţă (care nici măcar nu-i e provocată lui, ci mamei sale), în loc să-i anime compasiunea, îl face s-o urască pe femeia care i-a dat viaţă. Momentul morţii mamei lui, survenit când autorul este deja în vârstă, iar ororile lagărului sunt parte a trecutului, nu reprezintă pentru fiul ei nimic altceva decât încheierea definitivă a socotelilor cu ea. Ura se estompează numai după o rememorare, fie şi sumară, a traumelor, şi după învinuirea (absurdă dpdv logic, însă explicabilă psihologic, a) mamei. Încă o dovadă că tragediile nu taie doar în stofa realului, ci mai ales în cotloanele nebănuite ale minţii, locul în care dragostea de fiu e confiscată de isteria celui care nu vrea să se ştie vinovat cu nimic de chinul provocat apropiaţilor.

Un minus pentru traducerea superficială („panica care”) şi pentru redactarea defectuoasă („neânchis”).

(Jeroen Brouwers, Roşu ucigaş, 112 p., ed. Univers, colecţia Cotidianul, 2006)

Pe dracu’!

Sper să nu par din cale-afară de deplasat dacă spun că m-am săturat de prefeţele bombastice ale celor care încearcă să promoveze o carte. Uneori reuşesc doar să mă amuze.

M-am apucat oarecum de literatura japoneză acum vreo 3 ani. Încercam, cică, să-mi lărgesc orizonturile, he he. I-am citit pe Murakami (Haruki, nu Ryu), Tanizaki, Kawabata. Mi s-a părut că toate cărţile lor seamănă oarecum: dezrădăcinare, lupta vechi-nou, pierderea identităţii, la la la. Aşa că mi-am zis să le mai dau o şansă: Kobo Abe.

Lucia Popa, cea care ne spune două-trei vorbe despre carte, în pagina a doua, crede că romanul se referă, per ansamblu, la absurditatea condiţiei umane. Mie nu mi s-a părut, dar who am I to judge? E oleacă ciudat să crezi că toate romanele care au ceva kafkian în ele (deşi şi epitetul ăsta e supraevaluat) se referă la chestii adânci, impenetrabile, inextricabile şi alţi draci-laci. Din punctul meu de vedere, aria de cuprindere metaforică a romanului se circumscrie perfect greutăţii de a construi o relaţie durabilă între doi oameni, atunci când cel puţin unul dintre ei nu-şi doreşte acest lucru. Că doar de aceea cartea se cheamă Femeia nisipurilor, şi nu Lumea nisipurilor. Punct. Faptul că personajul principal este ţinut captiv într-o colibă ameninţată mereu să se prăbuşească sub greutatea perfidă a nisipului venit de nicăieri şi de pretutindeni nu cred că vorbeşte despre imposibilitatea de adaptare la lumea înconjurătoare, ci despre neputinţa de a putea coexista cu femeia cu care împarţi, forţat, habitatul. De unde extrapolarea asta? Mă rog, e doar un punct de vedere.

În rest, n-am ce comenta. Romanul e citibil, agreabil, metaforic în limite negreţoase şi uşurel fără a fi facil, totuşi. Numai că, încă o dată, mă enervează când încercăm să dăm unui lucru aparent banal conotaţii prăpăstioase. E ca şi cum, citind Capra cu trei iezi, am ajunge la concluzia că scena în care capra îl ademeneşte pe lup şi-l ucide arzându-l ne vorbeşte despre metodele de luptă şi strategiile de decimare a adversarilor politici în secolele trecute.

(Kobo Abe, Femeia nisipurilor, colecţiile Cotidianul, ed. Univers, 2007)