Obiectivul a cumpărat ridichi

Nu mică mi-a fost mirarea să aud zilele trecute că intelectualii de calibrul unor Pleşu, Liiceanu ori Patapievici au pierdut contactul cu tânăra generaţie, că au rămas prizonierii unor teme (a se citi obsesii) “fumate”, “expirate”, într-un ne-acord făţiş cu “ceea ce se scrie azi”, cu – adică – direcţiile unei culturi înţelese în sensul său cel mai vestic-popular. Las la o parte subtilitatea reproşurilor, care coagulează în jurul unui adevărat “program” ideologic tot mai virulent, şi mă întreb cum de unora le pot părea vetuste nişte preocupări care nu pun în centrul lor decât dorinţa firească a oricărui om de a înţelege ce s-a întâmplat cu el, cu societatea din care face parte, cu trecutul dement care-i este, vai, atât de apropiat. Nu am decât o singură explicaţie pentru stupoarea mea: fie nu mai sunt tânăr şi mă complac în malversaţiuni “elitiste”, fie sunt – într-un sens larg – păşunist, paseist, vetust în admiraţii şi depăşit de evenimente. Îmi asum senin oricare dintre aceste două ipostaze şi o spun răspicat: eu, unul, nu m-am plictisit de cărţile înfierate ale celor de mai sus.

Pe Gabriel Liiceanu îl apreciez din cel puţin două motive: primul ar fi acela că a reuşit, printr-un efort pe care nu i-l pot contesta nici cei mai aprigi defăimători, să ofere publicului, într-un moment istoric de redeşteptare, scrierile autorilor pe care comunismul românesc i-a tăiat brutal de pe lista dezirabililor. Editura Humanitas şi-a clădit prestigiul şi datorită acestui ţel onorabil de a reclădi edificul cultural al unei altfel de epoci, a unui timp de dinaintea celui care avea să reducă la tăcere orice murmur necorespunzător. În al doilea rând, Gabriel Liiceanu este, după părerea mea, un excepţional scriitor, unul dintre puţinii autori de la noi care utilizează un seducător “tehnicism” lingvistic, ştiind să aleagă vocabula perfectă şi să îmbrace mesajul în cele mai simple şi adecvate instrumente lexicale; stilul lui e al unui scriitor căruia, deseori, i se pare mai important să-l convingă decât să-l ameţească, estetizant şi metaforic, pe cititor. De aici derivă, probabil, impresia de didacticism a cărţilor lui şi aura (nedreaptă şi infamantă, aplicată de detractori) de “guru”, de individ instalat într-o beţie a răspunsurilor lămuritoare. Îl salvează, mai înainte de toate, talentul şi priceperea de a transforma orice preocupare personală în prilej de meditaţie colectivă.

“Dragul meu turnător”, cel mai recent volum, este destul de greu de încadrat în arida schemă a genurilor literare. De fapt, aproape toate cărţile din ultimii ani ale lui G. Liiceanu au această trăsătură: în faţa lor, spiritul taxonomic intră în colaps. Cartea reprezintă o suită de optsprezece scrisori adresate de autor turnătorului său, ca pretext ultim de a pune în scenă elementele unei coregrafii ameţitoare a mecanismului represiv din România comunistă. „Scrisorile” lui Liiceanu nu au nici un ton pătimaş, nici unul inchizitorial. Sunt mai degrabă prilejuri de a face lumină într-un tărâm al tenebrelor, de a dezvălui dimensiunea caraghioasă (şi, din această pricină, înfricoşătoare pe alocuri) a notelor informative pe care securistul era obligat să le livreze superiorilor săi, chiar în momentele în care “obiectivul Lungeanu” nu făcea altceva decât să cumpere pâine, lapte şi ridichi. Această combinaţie de prostie lucrativă kafkiană şi absurd ionescian e evidentă în aproape toate notele de securitate care fac obiectul cărţii de faţă. Interpretarea lor nici măcar nu mai e necesară, câtă vreme aflăm, prin intermediul lor, că Pleşu şi Liiceanu, aflându-se la Păltiniş, discută despre femei atingând şi unele “aspecte pornografice” sau că Noica vorbeşte dezaprobator despre nişte cetăţeni, numindu-i “poglodiţi”. Tabloul compact al societăţii româneşti, aşa cum reiese el din relatările harnice ale turnătorului, e al unei ilarităţi groteşti, al unei stupidităţi orgiastice şi sinistre. Doar distanţa temporală faţă de momentul în care activitatea cotidiană a oricui putea fi pusă sub o astfel de lupă gigantică şi indiscretă ne face să zâmbim, azi, la umorul involuntar al delaţiunilor. Iar Gabriel Liiceanu, cu o discreţie asumată, are grijă să livreze, prin acest volum, un spectacol al halucinaţiei instituţionalizate, folosind – nici mai mult, nici mai puţin – decât tocmai notele Securităţii, prin care aceasta şi-a intimidat, decenii de-a rândul, victimele.

O carte tristă, construită pe dorinţa autorului de a da o formă inteligibilă neînţelesului, elucubrantului, nimicului ridicat la rang de eveniment epocal. În ciuda intenţiei exorcizante a ei, “Dragul meu turnător” rămâne doar mărturia solitară a unui om care a înţeles că teroarea are în alchimia ei distrugătoare şi un strop necesar de ridicol.

(Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Editura Humanitas, 2013, 424 p)

/ text apărut în Literatura de azi /

Fragmentarium

„Eu fac parte dintre ăia din cuşcă. Nici ce am făcut eu nu am priceput. În fiecare seară, când trăiam în România, dacă aş fi stat să mă gândesc la ce s-a întâmplat peste zi, nu puteam să-mi dau seama! Nici n-am putut să-mi permit să mă gândesc într-un arc mai mare de timp; îmi ajungeau lucrurile exacte, micuţe, care se tot adunau şi cărora trebuia să le fac faţă. Şi lucrul ăsta deja îmi absorbea tot ceea ce am putut să realizez în cap. Mai multe nu am putut să realizez în cap.” Cuvintele acestea îi aparţin Hertei Müller, la întâlnirea de la Ateneu cu Gabriel Liiceanu din 2010, şi întăresc ideea conform căreia cotidianul, într-un regim totalitar, nu-şi poate găsi configurarea exactă decât în fragmentare, în disoluţia lui salvatoare. Astfel se explică şi titlul romanului de faţă: viaţa, într-o lume de acest tip, se trăieşte sincopat, între limitele stricte ale unui traseu fix, repetat zilnic, până la completa diluare a speranţei de alternanţă. Romanul Gabrielei Adameşteanu, prin personajul său central (Letiţia Branea), este încă o dovadă tulburătoare a acestei viziuni castratoare asupra rostului omului „sub vremi”.

După Drumul egal al fiecărei zile, roman în care substratul biografic potenţează şi justifică o serie de evoluţii ale societăţii româneşti, Provizorat face saltul firesc către o etică a individualităţii surprinse în fatalismul constrângerilor. Pentru că nu e vorba, aici, despre o simplă frescă a micimii morale a unei lumi în descompunere, ci despre lupta solitară pentru salvarea ultimelor resorturi de umanitate. Letiţia e căsătorită cu Petru Arcan, e tratată cu o suverană indiferenţă de acesta şi, drept urmare, are o relaţie adulterină cu un coleg de serviciu. Inclusiv modul acesta banal şi – la limită – imoral de a rezolva micile conflicte casnice (sau de a le lăsa, dimpotrivă, într-o suspensie călduţă) reprezintă răspunsul compensator la nedreptatea funciară, infiltrată în fiecare cotlon al existenţei. Metafora e străvezie: cruzimea totalitară interferează cu toate sferele, pervertind iremediabil convingeri sănătoase, oameni cuminţi, obiceiuri bine înrădăcinate şi relaţii umane fireşti. Metastazele provocate de cancerul comunist sunt devastatoare.

Diferenţa stilistică între Drumul egal al fiecărei zile şi Provizorat este doar una ce ţine de felul de construire a discursului din subtext. Dacă primul roman care o avea în centru pe Letiţia Branea impresiona prin cursivitate, prin tablourile ample şi panorama caracterologică, Provizorat oferă o perspectivă a măruntului, a imediat-livrabilului. Romanul e conceput sub forma unor fragmente disparate care dezvăluie, ca-ntr-un joc de puzzle, o perspectivă „tăiată”, întreruptă a imaginii de ansamblu. Viaţa personajelor principale se reconstituie treptat, în mici bucăţi de text revelatorii. Acest stil minimalist este specific aproape tuturor formelor literare care redau ororile unui regim totalitar, având ca motivaţie ideea autorilor potrivit căreia divizarea tragismului îl face, poate, mai suportabil.

Destinul Letiţiei Branea este, la rându-i, mai lesne traversabil dacă posesoarea lui îşi construieşte orele în jurul unor evenimente aflate într-o calmă repetiţie. Viaţa la serviciu are comedia ei sumbră, uşor observabilă până şi în năduful ironic al mai-marilor zilei: “S-au înmulţit Daciile, Skodele, Trabanturile de când se dau tot mai uşor, ajunge o recomandare, o pilă şi gata! Capitalism curat!” (p.192). De cealaltă parte, intimitatea promiscuă a relaţiei cu Sorin, consumată într-un mic apartament de împrumut, aduce un plus de căldură, în ciuda febrilităţii şi spaimei perpetue care o însoţeşte. Relaţia dintre cei doi se consumă exclusiv pe tărâmul plăcerii fizice, în imagini de o tandră senzualitate, şi este o împlinire carnală a unor deziluzii de dincolo de cearşaf. Sorin e tipul omului ambiţios, frustrat de incapacitatea obiectivă de a accede la funcţia pe care crede că o merită, în timp ce Letiţia îşi găseşte confortul emoţional în această mică escapadă vinovată. Nici măcar faptul că fiecare parte a cuplului are o motivaţie proprie, diferită de a celuilalt, pentru scufundarea în acest parteneriat nu pare să mai conteze: importantă e senzaţia împlinirii, pe de o parte, ori a decompresiei, pe de alta. Şi acest lucru se întâmplă pentru că promiscuitatea devine o manieră involuntară de compensare a tragismului monotoniei bazate pe frică.

Cu toate acestea, citind romanul nu poţi scăpa de senzaţia că adevăratul personaj principal e istoria, văzută în hâda ei nuditate, în erodanta ei nedreptate. Oamenii care au nenorocul să-i fie contemporani îi adoptă toate defectele, devenind, pe nesimţite, rotiţe perfecte în acest mecanism uriaş al terorii. Prezentul nu oferă nicio perspectivă îmbucurătoare. Iar trecutul, care se rescrie perpetuu (“Letiţia a înţeles că nu viitorul ne adduce cele mai multe surprize, ci trecutul, pe care nu încetăm să îl recitim toată viaţa” – p.230), reprezintă, pentru cei care îl poartă tatuat în piele, o coadă de tinichea: personajele  nu scapă de erorile înaintaşilor lor, fiind silite să coexiste cu vini impersonale, care  funcţionează şi prin ricoşeu – Petru, spre exemplu, îi reproşează Letiţiei că, din cauza trecutului familei ei, lui îi este lui blocat accesul la poziţii mai înalte în ierarhia universitară. Inversiunea neaşteptată a valorilor e de natură să-i ameţească pe cei care au trăit mereu cu convingerea că lumea se găseşte într-un echilibru perfect. Răsturnarea istorică a ordinii de dinainte bulversează percepţia publică a oamenilor în ceea ce priveşte necesitatea respectului datorat celor din jur. Numai Letiţia pare să păstreze intactă dorinţa de a conferi fiecăruia ceea ce i se cuvine, în virtutea unor deprinderi care vin dintr-o altă lume, apusă odată cu instaurarea celei noi: „Clasele sociale sunt altele decât cele învăţate la şcoală, cei de jos au ajuns sus şi invers, dar frontierele vechi stau la locul lor în mintea oamenilor” (p.297). Ba mai mult, Letiţia se constituie într-un martor naiv şi inocent al împuţinării tragice a numărului oamenilor dragi rămaşi în cercul de prieteni, care preferă să evadeze, într-o încercare disperată de auto-salvare, şi observă ştergerea nemiloasă a oricărei urme pe care aceştia ar fi putut s-o lase: „Înregistra şi ea apariţiile pasagere şi mai ales dispariţiile din cercul lor micşorat. Unii erau deja Dincolo, în Occident, rămaşi după o excursie, după o deplasare de serviciu […] Cărţile celor plecaţi dispăreau din biblioteci, articolele erau scoase din bibliografia studenţilor, din ei nu se mai păstra aici decât o replică, o întâmplare haioasă de pe munte, de la mare, de la o petrecere, pe care şi-o tot rememorau, cu nostalgia celor ce simt sfârşitul tinereţii” (p.226-227).

În condiţiile acestea se naşte, în fiecare dintre cei chemaţi să dea piept cu o istorie nefastă, dorinţa de a găsi metode de evadare care, fără a face parte dintre cele curajoase şi categorice (fuga dincolo), să fie măcar răspunsul suportabil la claustrarea provocată de teroare. Feminitatea gracilă  a Letiţiei, sensibilitatea ei fermă, nu-i dau decât două posibilităţi de împlinire dincolo de sfera cotidianului mizer: retragerea promiscuă în braţele mai-junelui Sorin şi refugiul în cuvânt. Legătura amoroasă adulterină nu satisface doar nevoia ca Letiţia să-şi dăruiască ultimele resturi ale feminităţii trădate, ci compensează voluptuos neajunsuri sociale. Dorinţa nu este atât lubric-sexuală, cât mai degrabă, paradoxal, social-estetică. Înfrumuseţarea vieţii personale, chiar şi circumscrisă unei legături reprobabile, e suficientă, provizoriu, pentru a face zilele mai uşor de acceptat. Cât despre puterea vorbei ca modalitate de salvare, tentativa Letiţiei de a scrie o carte este o formă individuală de a reda consistenţă cuvântului, care în limba de lemn a regimului comunist devine diluat, fără vigoare, inconsistent. Nu interesează aici finalizarea acestui plan, ci conştientizarea de către Letiţia a importanţei găsirii unui proiect valid etic, care să umple timpul golit de sens cu greutatea reconfirmată a cuvântului.

Gabriela Adameşteanu scrie, în Provizorat, romanul unei conştiinţe. Lăsând la o parte feminismul discret al eroinei principale, zbaterea ei delicată pentru a salva o căsnicie şi refugiul compensator într-o lume a plăcerilor discutabile, rămâne, deasupra tuturor, povestea cumplită a mutilării individualităţii, într-o lume a declinului şi a strivirii nediferenţiate. Letiţia Branea nu e doar imaginea credibilă a omului căruia i se refuză coabitarea paşnică cu istoria, ci şi mărturia vie a dorinţei de a salva ceea ce se mai poate salva dintr-un trecut pe care prezentul nimicitor îl estompează şi îl reconstruieşte obsesiv.

(Gabriela Adameşteanu, Provizorat, 448 p., ed. Polirom, 2011)

Ce se dă nu se mai ia

[text apărut în revista , nr.3/2012.]

În literatura română recentă, subiectul comunismului românesc pare a fi inepuizabil. Şi dacă la începutul anilor ’90 miza unor astfel de scrieri era pur terapeutică (a se vedea, de pildă, cărţile lui Paul Goma din acea perioadă, percutante şi sonore, dar irelevante din punct de vedere estetic), în ultima vreme întâlnim, nu fără bucurie sinceră, brodări pur literare în stofa unui trecut sumbru.

Aşa se prezintă şi volumul de povestiri al Veronicăi D. Niculescu, apărut la editura Casa de pariuri literare şi intitulat Roşu, roşu, catifea. Ce avem aici: 15 texte (plus o confesiune finală) independente (deşi străbătute, la răstimp, de câte un element ori personaj recognoscibil dintr-o poveste anterioară), sudate prin însăşi tema pe care o abordează: viaţa cotidiană în comunismul românesc. Este, probabil, cea mai surprinzătoare culegere de micro-nuvele din ultimii ani (aş spune că doar Mihai Mateiu, cu Oameni, apărut la aceeaşi editură, se mai ridică la acelaşi nivel). Scrisul autoarei te cucereşte de la primele pagini; există aici o precizie a metaforei şi un joc al cuvintelor care fac ca până şi cel mai anodin moment al zilei să se transforme într-un spectacol grandios. Sub pana scriitoarei, nicio activitate nu pare banală. Şi nu vorbesc despre vreo tentativă orgolioasă a autoarei de a “înfrumuseţa” artificial un trecut gri şi debusolant (aşa cum se întâmplă în proza marilor nostalgici, pentru care amintirea este mereu prilej de admiraţie nediferenţiată), ci de iscusinţa de a reda clipei strălucirea care a făcut-o unică. Veronica D. Niculescu reuşeşte toate acestea fie prin schimbări radicale de perspectivă narativă (în “Zei”, de exemplu, “povestitorul” nici măcar nu e o fiinţă umană), fie prin construirea unui univers arhetipal pornind de la un element oarecare (într-o altă povestire, personajul feminin e sfătuit să folosească o bucată de sfoară pentru a-şi crea, în vagon, un spaţiu al siguranţei necesare în lupta cu un mediu ostil şi sufocant), fie prin discretele accente de simbolism care construiesc metafore ale revoltei ineficiente (gospodina care găteşte un peşte cu aspect înfiorător şi pe care va fi nevoită să-l mănânce, în ciuda rezervelor) ori prin inserarea unor bucăţi de ludic şi comic amar în istorii de o tristeţe funciară (tentativa de avort folosindu-se un reşou, o cărămidă şi nişte oţet). Peste toate acestea se aşază regeşte stilul inconfundabil al autoarei: un amestec de fluenţă narativă şi frivolitate studiată, o perfectă siguranţă a creionării personajelor laolaltă cu evitarea milimetrică a melodramei facile, un apetit sănătos pentru introspecţie şi valorificarea acesteia în tablouri de o frumuseţe stranie.

Dacă vă întrebaţi de ce mai e necesară o carte care să ne povestească din nou prea-trăitul acelor ani, vă răspunde, în final, însăşi autoarea: pentru ca să nu uităm. “[…] Pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire înspre cer”.

(Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, ed. Casa de pariuri literare, 2012)

Lucruri strigătoare la cer

text apărut în revista , nr.7-8/2012.

Grea misie să scrii despre vreo carte a lui Gabriel Liiceanu. Nu ştiu să existe, în anii postdecembrişti, vreo personalitate culturală mai controversată decât filosoful păltinişan. Privit deopotrivă cu admiraţie şi cu ură, Liiceanu a avut mereu postura unui ins aflat într-o perpetuă stare de consternare. A şi declarat, la un moment dat, că zilnic se loveşte de ceea ce el ar numi „lucruri strigătoare la cer” dar care, tocmai datorită enormităţii lor şi uşurinţei cu care contemporanii le digeră, devin banale.

„Estul naivităţilor noastre”, volumul de interviuri pe care l-a publicat recent la editura Humanitas, poartă subtitlul (naiv, vor spune scepticii) „Oare ne putem apăra prin cuvinte?”. Răspunsul, după parcurgerea celor 27 de convorbiri, rămâne necunoscut. Frapant în tot acest demers al lui Liiceanu de a se face ascultat este modul în care reuşeşte să comunice chestiuni aparent complicate. Gabriel Liiceanu are un har exatraordinar în a desface un concept în părţile sale esenţiale şi de a-l dezvălui, clar şi concis, în toată splendoarea sau, după caz, hidoşenia sa. De aceea e atât de greu de înţeles cum de un discurs elegant, încărcat de valenţe culturale, cu trimiteri la logica elementară şi la o minimă etică salvatoare, stârneşte, totuşi, dezaprobarea asiduă a unora dintre contemporanii săi. Nu sunt dintre aceia care consideră că orice atac la ideile lui Gabriel Liiceanu constituie un mod abject de argumentare ad hominem, însă nici nu cred că majoritatea aserţiunilor sale despre ce s-a întâmplat cu societatea românească de după 1989 pot fi desfiinţate prea lesne.

Filosoful, exilat din austeritatea turnului de fildeş unde l-au plasat toate clişeele răsuflate ale celor care trimit intelectualii doar la reflecţie solitară, s-a hotărât să iasă în agora şi să pună la dispoziţia celor dispuşi să-l asculte toată priceperea sa. O şi spune, răspicat, în volumul de faţă: „După ’90, mi-a devenit din ce în ce mai limpede că nu mai cred în discursul pur filozofic de tip speculativ-german, care se soldează cu cărţi pline de note de subsol şi cu o anumită paradă de erudiţie. Cu vârsta, am început să cred că, dacă ai ceva de spus, trebuie să poţi s-o faci în cuvinte care ajung la toţi şi că toată lumea are să se recunoască într-un dialog cu tine. […] Mi-am zis că dacă Dumnezeu mi-a dat un dar care se numeşte exprimarea, dacă pot să exprim mai bine ceea ce alţii simt şi nu pot exprima, atunci eu am o obligaţie faţă de ceilalţi. Trebuie să-i exprim, exprimându-mă” (p.246). Începând din primele zile ale acelui tulbure 1990, când „Apelul către lichele” făcea să se trezească în unii conştiinţa refuzului de a fi călcaţi din nou în picioare, şi până la acest volum cuprinzător care înglobează aproape toate luările semnificative de poziţie ale lui Gabriel Liiceanu, editorul Humanitasului a traversat o perioadă de prelungi frământări interioare, provocate, evident, de convulsiile lumii în care i-a fost dat să trăiască. Radiografia tuturor acestor tare ale societăţii româneşti este preocuparea constantă a autorului şi temă centrală a acestui volum.

În primul rând, tragedia primordială a noii orânduiri de după 1989 a fost, în opinia lui Liiceanu, nu doar preluarea abuzivă a puterii de către figurile reaşapate ale vechilor tovarăşi, ci, mai ales, confiscarea brutală a discursului public şi, pe cale de consecinţă, trivializarea acestuia. Limba de lemn a foştilor activişti nu s-a schimbat fundamental în intenţii, ci doar şi-a tăiat cuvintele în stofa discursului de tip nou şi, cum altfel,  „ieuropean”. Limbajul – devenit din nou armă a manipulării – nu a trecut, aşadar, printr-o perioadă de restructurare ideologică, ci şi-a continuat nestingherit drumul către pervertirea conştiinţelor.Amărăciunea cu care autorul „Apelului către lichele” constată acest lucru nu are nimic de-a face cu vreo tentivă de incriminare a unor concetăţeni debusolaţi şi manevraţi mişeleşte (Liiceanu e străin, ce-i drept, de verva demolatoare a unui Ţuţea care considera că a făcut temniţă pentru un popor de idioţi), ci mai degrabă cu stupoarea provocată de faptul că un asemenea demers naţional de re-îndobitocire e posibil pe fondul unui scenariu al dobândirii libertăţii.

În al doilea rând, surprinzătoare prin sofismul etic care îi stă ca fundament este ideea unei reconcilieri candide cu trecutul comunist, a unui „pupat toţi piaţa endependenţi”. Gabriel Liiceanu are, şi în această chestiune, o părere fermă. În dialogul purtat cu Iosif Sava („Serată muzicală. Zece oameni care trebuie împuşcaţi pentru a avea linişte în ţară” – straşnic titlu!, p.79-140), el trasează clar contururile etice ale putinţei de a ierta, sugerând că acest act nu are „eficienţă” morală decât atunci când răul care stă la baza iertării a fost individual, şi anume în acele cazuri în care însăşi victima decide să-l izbăvească pe călău de păcatul său. Pe cale de consecinţă, nu putem, moralmente vorbind, să practicăm uitarea milioanelor de victime ale opresiunii comuniste şi iertarea celor vinovaţi de această tragedie istorică. Un astfel de gest – global, diluat şi esenţialmente fals – ar reprezenta nu doar o depăşire a calităţii morale proprii ci, mai grav, un adevărat scandal etic.

Nu lipsesc din acest volum exhaustiv nici referirile la Noica (străbătute mereu de un fior al admiraţiei nesmintite a emulului faţă de profesorul său, operând chiar şi în cazurile, discutabile, ale piruetelor cu iz legionar ale maestrului), nici viaţa culturală românească de azi (unul dintre cele mai agasante interviuri este cel acordat de Gabriel Liiceanu lui Ovidiu Şimonca, în care editorul trebuie să dea seamă de fiecare leuţ al editurii pe care o patronează) şi nici desele evocări fulgurante ale prietenilor (Andrei Pleşu, Monica Lovinescu, Virgil ierunca, Vlad Zografi ş.a.). Despre dificultatea traducerii lui Heidegger în româneşte, precum şi despre receptarea publică a volumului „Fiinţă şi timp”, una dintre cele mai ambiţioase proiecte filosofice ale secolului XX, Gabriel Liiceanu vorbeşte cu pasiunea dascălului care-şi vede înfăptuite aspiraţiile. Mai puţin relaxat – deşi se străduieşte să pozeze în individul neatins de calomniile îndreptate împotriva sa – ni se arată Liiceanu în dialogul cu Cristian Teodorescu, referitor la acuzaţiile aberante de plagiat formulate de ziarişii de la Ziua, care au încropit un adevărat serial al demolării şi al demitizării unui personaj public aflat, până la acel moment, într-o aproape perfectă stare de intangibilitate. Liiceanu răspunde cu calm şi cu migală tuturor acuzelor, considerând că intenţia defăimătoare a publicaţiei respective are mai degrabă conotaţii politice decât miză culturală.

Cu ce rămâi după lectura acestei colecţii de întrebări şi răspunsuri? Cu o mărturie curată şi clară a nedumeririlor legitime, cu o colecţie vivantă de portrete ale epocii, cu reţete sănătoase pentru depăşirea unor răfuieli sterile şi obositoare în marginea unui trecut voit volatil, cu modalităţi de a-ţi face mai uşoară resemnarea în faţa destinului colectiv românesc în tranziţie şi, peste toate acestea, cu imaginea unei lumi în care lucrurile cele mai complexe au, de regulă, rezolvări spectaculos de simple, pornite nu din furie revanşardă, ci din constatarea matură a evidentului: „Nu poţi să treci prin patruzeci şi cinci de ani de teroare fără să te întrebi cine i-a făcut cu putinţă. Nu poţi să închizi ochii în faţa unor asemenea crime, pentru că atunci îţi baţi joc de istoria ta şi degradezi ideea de om, pentru că atunci acreditezi crima ca mijloc de viaţă şi ca formă firească de funcţionare a unei societăţi. Patima cu care vorbesc acum nu vine din îndârjire, ci ea e provocată de obtuzitatea unora la lucruri ca acestea, care se scaldă în evidenţă” (p.102).

(Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre, ed. Humanitas, 2012)

Acasă

* recenzie apărută în revista , nr.5/2012.

După funambulesc-grotescul Irezistibil, Dan Coman îşi surprinde cititorii cu o carte aflată la graniţa dintre genuri. Nu foarte uşor încadrabil din punct de vedere stilistic, Parohia continuă într-o manieră proaspătă tradiţia recentă a romanelor româneşti care prezintă, în variante subiectiv-apocaliptice ori obiectiv-analitice, un univers rural aflat într-o fatală descompunere. Dacă la Marta Petreu (Acasă, pe câmpia Armaghedonului) întâlnim fresca personală a unei conştiinţe puternice, iar la O. Nimigeam (Rădăcina de Bucsau) suntem contemporani cu degradarea simbolică a trupului ultimilor supravieţuitori ai ruralului românesc, la Dan Coman lucrurile stau cu totul altfel. În Parohia, satul nu e locul privilegiat al sentimentelor pure ori al senzaţiilor primordiale, ci mai degrabă un pretext scenografic pentru zugrăvirea micro-realităţilor într-un regim al nebuniei complete. Motivele secrete ale acestei demenţe colective pot fi găsite fie în totalitarismul care bântuie peste tot (aflăm, către finalul romanului, că acţiunea se petrece în ultimii ani ai ceauşismului), fie într-o debilă raportare a eroilor principali la viaţă în sine, la structura ei uniformă, la inerentele ei legi. Vorbim, adică, despre un soi de anarhie primitivă, grefată pe o inconstanţă etică generală.

Personajul principal, un bărbat de 30 de ani, fiu de preot, care refuză (aidoma lui Oskar, eroul lui Gunter Grass din Toba de tinichea) să se maturizeze, folosind cu vanitate o retorică a nonşalanţei şi a dispreţului, trăieşte – paradoxal – o copilărie arhetipală, perpetuă. Infantilismul său comportamental e redat de autor în tuşe groase, cu atenţie sporită pentru detaliul gestual, grăitor şi descalificant: „O bătrânică s-a oprit la poartă întrebându-mă dacă-i acasă părintele. Acasă, acasă, am zis şutând cu putere înspre ea – şi mingea a trecut peste gard, foarte aproape de capul femeii, tras la timp într-o parte” (p.15-16). Acest noman’s land e populat de indivizi care se raportează autist la mersul general al lucrurilor; avem, aici, un adevărat tărâm al lucrurilor inerţiale. Pe cale de consecinţă, nici acţiunile izolate ale oamenilor nu trec dincolo de o lehamite sănătoasă, concentrată într-o filosofie de viaţă care ne asigură că „merge şi-aşa”: „Zile întregi stăteam cu directorul şi profesorul de literatură în curtea şcolii, pe banca de sub nuc, jucând şeptică. Treceam prin şcoală doar ca să bem o cană cu apă sau să ne ascundem de rafalele de ploaie. Pe copii îi adunam la învăţătoare, le dădea ea ceva de scris” (p.29).

Dorinţa de a atribui conotaţii globale unor defecte ce păreau, iniţial, a ţine doar de vatra satului ca loc al degradării ultime îl determină pe autor să caute corespondenţe exterioare, într-un „dincolo” măcinat de aceeaşi dezordine funcţională. Tarele unei astfel de societăţi nu se găsesc doar în cazurile solitare ale unor personaje debusolate şi absente, ci şi în conturul enorm şi diform al unui stat fără reguli. Lucrurile simple, matematice, care aranjează viaţa oamenilor într-o siguranţă liniştitoare par să fie străine complet de lumea pe care ne-o înfăţişează Dan Coman. O lume în care nici măcar mersul trenurilor nu mai este cert: „Trenul era un personaj faimos, căruia toată lumea îi spunea Fantoma – orarul lui nu era foarte clar, putea foarte bine să vină sau să nu vină, ori să fi trecut deja, ori să-l aştepţi mai bine de o jumătate de zi până să apară” (p.43). Lipsa de reacţie a „victimelor” nu se traduce printr-o lipsă lucidă a curajului, ci printr-o inconştienţă bolnavă a omului „supt vremi”, incapabil să discearnă consecinţele morale ale gesturilor sale minore. Personajului principal i se cere, la un moment dat, să scrie nişte rapoarte, după dictare, pentru Mîrza, miliţianul satului. Motivaţiile supunerii sale nu sunt, deci, frica de represalii ori lipsa unei conştiinţe etice, ci nepăsarea, ignoranţa candidă şi prostia salvatoare: „Tot la două zile eram la el în birou, scriind declaraţii despre cei care încălcau programul. Mîrza râdea, apoi, după ce terminam, îmi dicta şi alte lucruri pe care eu nu le ştiam” (p.71).

Unghiul cinematografic al relatării e, şi el, foarte important în arhitectura romanului. Dictatorul Ceauşescu are o imagine aproape mitică; aflat într-o depărtare convenabilă, care topeşte instantaneu oroarea, acesta e privit cu amuzament ori cu apreciere şi e resimţit mai degrabă ca un personaj de basm decât ca individul responsabil pentru drama colectivă: „Mestecam macaroanele cu brânză, sorbeam din ceai, îl urmăream cu privirea pe preşedintele nostru şi pe soţia lui vizitând ba o fabrică de sticlă, ba un şantier, ba făcând semnul acela cu mâinile, de parc-ar fi vrut să şteargă o fereastră de praf” (p.84).

Cu toate acestea, Parohia nu e un roman sobru. Dan Coman e un ludic responsabil, un foarte curajos manipulator liric, un exuberant subversiv şi un scriitor al extremelor. Chiar şi (sau „mai ales”!) acest roman e pigmentat cu mostre de umor cu rol de decompresie. Parodia existenţei omeneşti îndobitocite de o tradiţie severă şi de o vitregie sumbră a sorţii îmbracă la Dan Coman veşmintele colorate ale unei satire de moravuri. În Parohia, umorul derivă fie din precaritatea relaţiilor familiale şi primitivismul băbesc al „consultaţiilor” medicale („îl înfăşuram în prosoape şi-l întindeam pe burtă în pat. Încă puţin şi gata, zicea mama aplecându-se şi uitându-i-se cu lanterna în fund. Măcar să nu vă mănânce viermii de vii, spunea, gata acum lăsaţi-l să fugă.” – p.82), fie din scenele absurde de sex ale fetei lui Mîrza cu fratele hiper-dotat şi retardat al personajului principal, silit să o satisfacă pe mereu-nesătula fiică a miliţianului (un viol în toată regula, după reţetă), fie din descrierea decorului kitschos (şi atât de familiar oricui) al micii gospodării: „Pick-upul era pus pe televizor şi acoperit cu unul din lucruşoarele alea de mână cusute de mama. Deasupra lui pusese un peşte colorat de sticlă, cu care n-aveam niciodată voie să ne jucăm. Doar când venea Mîrza pe la noi, mama îl lua şi-l punea în mijlocul mesei, şi Mîrza scruma în scobitura din spatele lui, ameninţându-ne cu puşcăria” (p.118). Modul de construcţie a personajelor este identitar: eroii nu-şi dezvăluie calităţile ori defectele în funcţie de felul de raportare la ceilalţi. Fiecare personaj reprezintă, în abstract, un portret structural. Eroul principal este bărbatul imatur, infantilul prin definiţie; mama sa este habotnica perfectă, ţăranca supusă şi devotată bărbatului, speriată de moarte de zvonul public; celălalt fiu al ei, cu probleme mentale, este simbolul copilăriei confiscate, al alterităţii pestriţe şi al refuzului oricărei logici; tatăl, preotul, este arhetipul intelectualului sătesc, pentru care autoinstruirea intelectuală (citeşte cărţi poliţiste de la bibliotecă, spre nemulţumirea nevestei, care nu poate adormi din pricina luminii de citit) vine la pachet cu o loialitate inerţială faţă de enoriaşii săi ş.a.m.d. Pe lângă toate aceste personaje, însă, apare şi un chip cvasi-mitic: acela al Niniei, iubita personajului principal, o himeră a satului, arătare misterioasă şi diafană, mereu însoţită de nişte animale despre care nu aflăm mai nimic. Cei doi se vor căsători, către finalul romanului, într-un decor în care se amestecă lugubrul şi ilarul, visul şi realitatea cruntă, absurdul tradiţiei şi inocenţa primară.

Dan Coman a creat, în Parohia, o lume în miniatură, un puternic şi convingător simbol al neputinţei, al refuzului, al îndărătniciei şi, în definitiv, al orizonturilor nepermise. Armele cu care autorul pleacă la drum sunt, şi de această dată, neconvenţionale: pe de o parte o radiografie pură a satului atemporal, asezonată cu un realism feroce (camioanele suspecte, în urma cărora se zăresc cadavre plutind în ape); pe de alta, un stil caustic, o critică amorală, un umor pe alocuri morbid, şi o insaţiabilă nevoie de exorcizare colectivă. Nimic nu e nelalocul lui în acest meta-roman ciudat şi şocant, în acest prelung poem al ridicolului.

(Dan Coman, Parohia, ed. Cartea românească, 2012)

Un erou al timpului mort

*cronică publicată în revista , nr.5-6/2012.

Premiul pentru Proză al revistei „Observator cultural”, Premiul Naţional de Proză – „Ziarul de Iaşi”, Premiul Publicului la Gala Industriei de Carte „Bun de Tipar”/ „Evenimentul zilei”,  Cartea anului – „Contrafort”; iată câteva motive care vă pot intimida la întâlnirea cu Matei Brunul, care este, de departe, cea mai bună carte de până acum a lui Lucian Dan Teodorovici. Această izbândă remarcabilă se poate constitui şi într-o foarte subtilă ocazie de depresie pentru autor, întrucât îi va fi nespus de greu să egaleze performanţa acestui roman, o tulburătoare radiografie a comunismului românesc şi a resorturilor care l-au făcut posibil.

Modalitatea de raportare a scriitorilor români la oroarea care a fost totalitarismul de tip comunist a cunoscut două forme de manifestare: pe de o parte, un autobiografism brutal, tăios şi neconciliant; pe de altă parte, o satiră amară, o camuflare tonică a dezastrului, cu scop voit terapeutic. O variantă intermediară ar fi doar lirizarea metatextuală a realităţii, aşa cum a făcut-o Ana Blandiana în cutremurătorul ei Sertar cu aplauze, o carte aproape ignorată (pe nedrept!) de critica noastră literară. În acest context, cartea lui Lucian Dan Teodorovici se aşază cu hotărâre pe un drum prea puţin bătătorit în literatura română de după ’90. Autorul propune, aşadar, o nouă metodică în descifrarea utilă a istoriei: înlocuirea biografismului cu brodarea ficţională în marginea unui trecut comun. Romanul respectă perfect acest artificiu conceptual şi de construcţie. Zig-zagul fulminant între real şi ficţiune e prezent mai ales în relatarea experienţei carcerale: “Elena şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Tatăl său, asigurându-l că, în România, se va bucura de protecţia celor doi. Iar acum, fostul ministru era mort, în timp ce soţia acestuia se afla în vreo închisoare. Ca a lui” (p.234). Ceea ce pentru personajul Matei Brunul este doar relatare factuală, pentru alţii devine realitatea cruntă. Amintesc aici emoţionanta carte a unei apropiate a cuplului Pătrăşcanu, Lena Constante, (Evadarea tăcută), unde se fac nenumărate referiri la procesul în care a fost inculpat fostul lider comunist, laolaltă cu familia sa şi cu prietenii ori colegii săi. Chiar şi această benignă proximitate a unor detalii istorice trăite şi relatate de alţii fac din personajul lui Teodorovici un adevărat simbol al efectelor absurdului totalitar.

În plus, Lucian Dan Teodorovici are o grijă pedantă în selectarea unei recuzite pe măsură. Scenografia, poate prea metaforizată pentru gustul unora, reprezintă o reflexie în mic a macro-tragediei. Matei Brunul este un păpuşar amnezic, care-şi confecţionează un amic de suferinţă (Vasilache) şi care, nefiind aliniabil unui traseu cunoscut, devine materie manipulabilă prin excelenţă. Pentru că trecutul îi joacă feste (Matei nu-şi poate aminti nimic din ultimii douăzeci de ani), prezentul poate fi redesenat după bunul plac al îngerului păzitor de tip nou: tovarăşul Bojin, desemnat responsabil cu reeducarea în spirit socialist a oii rătăcite. Un personaj oarecum secundar este Eliza, diafană şi discretă, iubita lui Matei, care, însă, nu poate scăpa întru totul de pervertirea lumii noi în care a avut nenorocul să se nască. Rolul ei evoluează surprinzător în desfăşurarea acţiunii, lăsând impresia că tăvălugul propagandistic şi frica generalizată sunt capabile să schimbe complet caractere şi destine. Într-o societate aiuritoare şi debusolată, singurii imaculaţi sunt fie cei fără memorie, fie cei neînsufleţiţi. Matei Brunul şi Vasilache fac, aşadar, o pereche perfectă.

La fel ca orice alt proiect ambiţios, şi tentativa de a-l transforma pe Matei Brunul într-un “om nou” cunoaşte mai multe trepte. În primul rand, ideologia sapă cel mai bine în tărâmurile ignoranţei absolute. Şi ce alt obiect mai lesne modelabil să-ţi doreşti decât insul cu mintea absentă, golită de sâmburele oricărei mici împotriviri? Individul lipsit de propria istorie este, deci, gata să absoarbă nediferenţiat dogme, obiceiuri cotidiene, norme noi de conduită, într-o candidă complicitate cu autorii siniştri ai terorii: “O boală ca a Brunului era chiar o binecuvântare, aşa i-a spus (Bojin, n.m.), dacă stai şi te gândeşti bine. De ce să aibă amintirile unor întâmplări care-l făcuseră s-ajungă la închisoare? Trecutul nu mai conta. Răspunsurile ţineau doar de viitor. De perspectivă. Iar din ele Brunul a înţeles că va fi ajutat. […] Omul nu mai poate fi singur, căci e parte a unui întreg care gândeşte şi acţionează întotdeauna ca un întreg” (p.358). Treptat, în mintea celui obişnuit să i se spună că e pe drumul cel bun încep să se nască îndoielile, însă acestea sunt curmate brusc în momentul în care forţa de sugestie a proteguitorului îl ajută să pactizeze fără drept de apel cu viitorul luminos care i se deschide, generos, în faţă: “Până la urmă, totul, absolut totul era o minciună, nu numai acele lucruri pe care apucase sau pe care ar fi vrut să le scrie, chinuit, pe hârtia aruncată cocoloş la coşul de gunoi. Şi totuşi, tocmai pentru că erau prea multe, tocmai pentru că erau atât de legate între ele, tocmai pentru că împreună făceau un soi de adevăr, sau măcar sunau a adevăr atunci când îi fuseseră oferite ca explicaţii de tovarăşul Bojin, nu mai putea să se revolte din pricina lor” (p.328). Şi, ca totul să fie sumbru şi fără ieşire, suntem martorii schiţării unui foarte insidios mic univers kafkian, unde individualitatea răzvrătirii eventuale se topeşte sub greutatea liniştii forţate: “Înnebunea aşa, între ziduri, fără să vorbească cu nimeni. Şi mai ales îl înnebunea gândul că nu-şi amintea nimic, trecuseră luni şi nu-şi amintea absolut nimic. De ce era închis? Asta era întrebarea care-l chinuia cel mai tare, o întrebare la care gardienii refuzaseră să-i răspundă. Toţi refuzaseră să-i răspundă” (p.347). Pasul următor, resemnarea şi capitularea în faţa monstruozităţii, pare aproape sigur.

Autorul romanului mizează în permanenţă pe o complicitate tandră a cititorului cu eroul său principal. Empatizarea devine inevitabilă. Metodele prin care Lucian Dan Teodorovici reuşeşte acest lucru fac parte din arsenalul oricărui mare autor: o atenţie milimetrică la gradarea tensiunii, o fluidizare responsabilă a acţiunii, o dozare eficace a elementului inedit, împletirea veridică a detaliilor fictive cu acelea veridice, crearea unui anti-erou care impresionează mai degrabă prin naivitate şi modestie decât printr-un curaj nebun şi, nu în ultimul rand, conferirea unei aure ludice pasiunii lui Matei. Pentru că Vasilache nu reprezintă doar liantul necesar prin care Brunul păstrează legătura cu singura realitate ale cărei reguli le cunoaşte, ci şi un mod imatur-copilăresc – dar cu atât mai înduioşător – de a traversa intact o lume ostilă, tulbure şi necunoscută. Lucian Dan Teodorovici a dat, aşadar, prin Matei Brunul, un extraordinar roman al recuperării conştiinţelor.

Finalul romanului prezintă, într-o manieră tulburător-cinematografică, un tablou al triumfului disperării asupra lucidităţii. Matei Brunul ratează magistral revenirea la o normalitate uitată, preferând să adulmece pe mai departe limitele unei siguranţe groteşti şi umilitoare, dar care i-a devenit între timp familiară. Această adbicare de la libertate are explicaţii care trec dincolo de ADN-ul izolat al unui individ oarecare; ea îşi găseşte germenii în uriaşul mecanism al dezumanizării treptate la care a fost supus orice ins  contemporan cu un timp al vitregirii. Istoria hâdă, care calcă totul în picioare, castrând individualul în virtutea unei omogenizări al cărei substrat este frica, este cea care-l transformă iremediabil pe Matei Brunul dintr-un anonim cu onoare şi convingeri etice sănătoase într-un produs perfect al degradării programate.

Fără dubii, o carte de primă mână.

(Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, ed. Polirom, 2011)

Fantoma trecutului

Nimic din aspectul ori titlul volumului de faţă nu prevestea ceea ce aveam să găsesc în interiorul lui. „Fantoma din moară”, cartea Doinei Ruşti, este un exemplu tipic de deviere a cititorului de la intenţiile sale iniţiale în ceea ce priveşte conţinutul unei cărţi. Ca s-o spun mai benign: e o formă de captare a atenţiei celui care citeşte romanul şi de conducere a acestuia către zone în care nu credea că va intra. O formă inocentă de manipulare. Norocul acestui roman e acela că, deşi nu te întâlneşti cu un thriller în adevăratul sens al cuvântului, te aduce în faţa unei savuroase satire acoperită în haine mystery.

*continuarea, pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(Doina Ruşti, Fantoma din moară, ed. Polirom, 2008)

Reality Show

Lena Constante nu este o autoare de cărţi poliţiste. Nici de thrillere ori romane de suspans. Cu toate acestea, „Evadarea tăcută” e acel gen de scriere care, fără a respecta vreo regulă de elaborare a unui roman articulat, îţi transmite toată gama de trăiri necesare pentru a-ţi provoca stări dintre cele mai diverse. E rar lucru să poţi experimenta, prin intermediul unei singure cărţi, disperarea, speranţa ultimă, decăderea fizică, umilinţa, neputinţa în faţa obtuzităţii totalitarismului şi nevoia de compensare măruntă a absurdului cotidian carceral.

continuarea, pe http://suspans.ro sau cu un clic aici.

(Lena Constante, Evadarea tăcută, ed. Florile dalbe, 1995)

Pop-comunism

Nu ştiu ce-aş fi scris despre cartea asta dacă ar fi trebuit să livrez o cronică serioasă pe marginea ei. Mi se întâmplă destul de des să citesc cărţi noi de poezie şi să mă simt scindat între dorinţa de a spune că, subiectiv vorbind, mi-au plăcut destul de mult încât să nu-mi pară rău că le-am citit şi cvasi-certitudinea (obiectivă, de data asta) că nu mă aflu în faţa unor dovezi de virtuozitate literară (ca să fiu blând).

Cam aşa am păţit şi cu Fuck Tense-ul lui Bogdan Lipcanu. Născut în 1975, la Bistriţa (deci aproape de mine 🙂 ), poetul dă, în volumul de faţă, o dimensiune ludică nostalgiei. Şi-i iese. El rememorează scene cotidene din comunismul românesc, văzute prin ochii unui copil. De aceea, şcoala e un element pregnant, surprinsă în toată vacuitatea şi absurditatea ei. Volumul de poezie are un mare atu: umorul. Iată, de exemplu, un poem sărac în fiori lirici, însă de un foarte duios haz al verosimilului infantil: „Ilovan transpira straşnic la subţiori / şi avea mamelele cele mai mari din clasă. / Noi năduşeam gândindu-ne la bidoanele ei. / Barteş avea două figurine, mici, din plastic, / care copulau. „Ilovan”, a strigat el, / şi a început să le împingă una în alta” (Figurinele negre, p.45).

Alteori, simpla enumerare a surselor pauperităţii şi ale minimalismului impus se constituie într-o formă de jurnal indirect, în care raportarea la obiecte familiare în viaţa din comunismul românesc are rolul de a crea o intimitate cu latura palpabilă a sărăciei (vezi pomenirea jocurilor Marocco, „Dacii şi romanii”, a cuburilor, a sucurilor şi a prăjiturilor din cofetărie etc.). Adolescenţa puberilor dintr-a şasea B şi, mai târziu, a şaptea B e privită cu duioşie, cu ironie sumbră şi cu un soi de năduf tardiv: „A fost o onomastică la care am invitat / doar fetele noastre preferate / şi am exclus rivalii. / Udo a pus nişte muzică din anii ’70, / De-a lui taică-su, nemţească. / Stăteam separaţi, fetele de o parte, noi, de alta. / Îmi făceam freza în baie şi reveneam. / Nu se întâmpla nimic şi fetele au plecat plictisite. / Ne-am dat seama că nici măcar nu am servit tortul / şi le-am strigat pe geamu’ de la bucătărie / să se întoarcă” (p.40).

În imagologia culturală postdecembristă a comunismului, acesta e de cele mai multe ori asociat promiscuităţii, limbajului deocheat, vulgarităţii tăioase şi concupiscenţei vinovate. Până şi Bogdan Lipcanu pedalează voios pe acest clişeu, însă, de data aceasta, dimensiunea sexuală e o completare a vârstei protagoniştilor, nu o reliefare trupească a mizeriilor unei societăţi smintite. Băieţii dintr-a şasea şi a şaptea simt primii fiori ai erosului şi acţionează ca atare: „Mă uitam la puţica mea şi la micile firişoare blonde din preajma-i. / Voiam dintr-odată să fiu mare, să fi trecut într-o clipă 12 clase. / Să pot ajunge la 20 de ani, / să am pula şi flocii maturizaţi, / să pot fute o femeie / cum se cuvine” (p.29). Până şi speranţele mundane se îndreaptă către libertatea de a vedea nestingherit organe sexuale şi futaiuri la televizor: „atunci când va fi el [Nicu, n.m.] preşedinte / în România vor fi, ca-n occident, de toate / şi-o să se dea la TV filme porno” (p.67)

S-ar putea scrie destul de mult despre această metodă de „pop”-izare a comunismului, benignă în esenţă şi revitalizantă ca exerciţiu mental pentru cei care şi-au trăit cei mai frumoşi ani din viaţă confiscaţi de absurditatea socialistă. Însă, aşa cum în occident e de bonton să ai tricou cu Che Guevara, bănuiesc că şi în România e cool să te poţi raporta la comunism într-o formă care, fără a fi în vreun fel propagandistică, să-ţi confere un soi de relaxare juvenilă şi o rememorare distantă, rece, dar funny a evenimentelor. Hazul de necaz nu e de ici, de colea. Şi cred că e tatuat în ADN-ul conştiinţei noastre colective. Bogdan Lipcanu tocmai asta propune: un exerciţiu haios de exorcizare a resentimentelor (fireşti, de altfel) născute în urma experienţei comunismului românesc. Pentru un om care la revoluţie avea doar 14 ani, e un lucru lăudabil.

So… nu ştiu ce-a fost. Poezie nu prea e. Dar ceva tot e, că altfel nu mi-aş freca palmele a nerăbdare, curios să văd cu ce ne va mai surprinde pe mai departe autorul Fuck Tense-ului.

(Bogdan Lipcanu, Fuck Tense, 88 p., Casa de pariuri literare, 2010)

Parfum din praf de puşcă

„Cartea cu cea mai tulburătoare biografie din istoria romanului românesc”, după cum ne anunţă coperta a patra, este o mărturie incredibilă a psihozei care a cuprins tineretul anilor ’40-’50 ai secolului trecut.

Istoria îşi găseşte un document inedit în „Aşteptând ceasul de apoi”, romanul lui Dinu Pillat, din două motive: primul, pentru că descrie într-un mod literar de excepţie pasiunile pe care le-a născut în rândurile tinerimii mişcarea legionară; în al doilea rând, pentru că, aşa cum ne spune Liiceanu însuşi, cartea aceasta are o biografie care se confundă cu destinul criminal al regimului comunist. Romanul a fost confiscat de Securitate în 1959 şi a devenit probă în procesul de condamnare a lotului Noica-Pillat. Aşadar, cele două „extremisme” ale secolului trecut se îngemănează (fictiv şi faptic) într-un roman pe care-l consider unul dintre cele mai frumoase pe care mi-a fost dat să le citesc în ultima perioadă. Acest lucru se datorează, probabil, şi stilului „altfel”, cu parfum de epocă, al scriiturii. Chiar dacă acţiunea e tragică, lăsându-se cu împuşcături în plină stradă, pe tot parcursul lecturii te urmăreşte gustul bun al literaturii de calitate. Şi nu spun vorbe mari. Singurul meu regret legat de acest roman e că s-a terminat atât de repede. Mi-ar fi plăcut să fie mult mai lung, mai dospit, mai amplu.

Partea interesantă e că şi prefeţele cărţii, semnate de G. Liiceanu şi Monica Pillat, sunt foarte utile. Nu sunt genul de om care să se dea în vânt după tot felul de note introductive ori postfeţe encomiastice, însă rândurile care deschid cartea fac posibilă intrarea în atmosferă.  După 50 de ani în care a rămas necunoscut publicului, romanul lui Dinu Pillat e publicat la Humanitas. Şi sper din tot sufletul să nu rămână fără ecou.

Dinu Pillat, folosind o limbă română rotundă, frumoasă, plină, ne aduce în atenţie destinele paralele ale unor tineri pentru care viitorul nu se poate clădi decât după regulile lor proprii. Rotaru, Vasia, Liliana, Ştefănucă ori Lucian sunt tineri aparţinând, de fapt, oricărui timp, însă firele nevăzute care-i leagă îi aduc, pe fiecare, în pragul disperării. Există atâta trăire interioară şi atâta zbucium în acţiunile lor încât numai referinţa la o forţă puternică exterioară, care să-i ghideze şi să-i subjuge, li se pare o ieşire onorabilă din impas. Şi aici intră mişcarea Vestitorilor, gata să lupte cu orice mijloace pentru salvarea sufletelor acestor tineri. Fiecare dintre ei (mai puţin Liliana) vede în forţa mişcării izbăvirea, din motive diferite (presiune socială, erotomanie, complexul inferiorităţii de clasă etc). Numai că intenţiile mari ale începutului sunt zdrobite pe parcurs din cauza Siguranţei, care taie aripile tuturor celor care vor să submineze autoritatea statului (vezi împuşcarea primului ministru şi consecinţele ei). Destinul familiei Holban, cu un tată absent din cotidian şi îngropat în hârtii de o utilitate istorică ambiguă, cu o mamă îngrijorată până la paroxism de rătăcirile fiilor ei, cu un Ştefănucă în căutare asiduă de idoli, cu un Lucian nesigur pe sexualitatea sa, cu o Liliana amorezată de un cap al mişcării (Vasia, viitorul asasin al primului ministru) întregeşte un tablou extraordinar de veridic al epocii. N-am mai întâlnit de mult un asemenea talent de a crea, în cuvinte puţine, atmosfera unei întregi generaţii.

Nu mai trebuie să spun că mi-a plăcut enorm cartea. Doar că într-un singur punct (foarte important, de altfel) nu sunt de acord cu interpretarea care s-a dat romanului. Liiceanu încearcă să ne convingă că, de fapt, autorul a privit mişcarea legionară cu un ochi critic. Mie nu mi s-a părut aşa din lectura cărţii. E drept că nici n-am simţit că Dinu Pillat ar fi încântat de Vestitori, dar n-am întrezărit nicăieri o atitudine critică la adresa lor. Mi s-a părut că există o obiectivitate sobră, o analiză rece a fenomenului, însă nicidecum pe un ton acuzator. Şi asta e foarte bine. Nu cred în pildele moralizatoare ale literaturii. Ea ar trebui să se scrie de la sine, fără parti-pris-uri. Iar faptul că regimul comunist a folosit romanul ca pe o probă a legionarismului face parte din registrul ilar al justificărilor unui regim criminal, pentru care acuzaţii se năşteau întotdeauna înaintea acuzărilor. Dinu Pillat, Constantin Noica şi alţii ca ei trebuiau oricum arestaţi pentru că făceau parte din altă lume, incompatibilă structural cu nemernicia comunistă. Criterii halucinante, ştiu, dar care au funcţionat atât de bine încât au devenit verosimile…

O lectură impresionantă, un roman excepţional, un destin descoperit, iată, după 50 de ani. Un regal literar.

(Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, 320 p., ed. Humanitas, 2010)