Jocul cu mintea. A mea

Aud că Dan Coman e unul dintre cei mai buni tineri poeţi de la noi (deşi eu, unul, nu-s de acord cu criteriile astea legate de etate atunci când judec dacă un autor e valoros au ba). Baiul meu e că nu-l ştiu pe Dan Coman – poetul. Deocamdată. Poate o să-l citesc cândva. Cert e că am citit Irezistibil, această cărţulie nemaivăzută (credeţi-mă, e un termen care i se potriveşte mănuşă) şi am rămas tablou. Vă zic şi de ce.

După cum zic şi în titlul postării mele, am impresia că Dan Coman s-a jucat cu mintea mea. Şi, în general, mi-ar plăcea ca pentru astfel de operaţiuni să mi se ceară un acord prealabil. Ei bine, Dan Coman n-a făcut-o, mizând, probabil, pe efectele imediate pe care scriitura sa mi le va produce. Cartea e formată din capitolaşe fără o legătură aparentă între ele, dar care, toate, surprind o kinetică aiuritoare, descriind, cu extraordinară fantezie, destinul mărunt al unui scriitor. Dan Coman împrumută elemente de umor englezesc (aşa mi s-a părut), le condimentează cu puţin realism fantastic sud-american, peste care toarnă un suculent sos cotidian pur românesc. Rezultatul e o carte comică, cu mici exagerări justificate (partenerea mult mai în vârstă care poartă după ea, ca animal de companie, un iepuraş e o imagine… funambulescă), cu autoironii cât cuprinde (cine n-a detectat asta înseamnă că n-a priceput o iotă), cu, în fine, permanenţe româneşti (mese îmbelşugate ca pretext al aşezărilor rurale de a-şi cinsti orice invitat, fie el şi un tânăr poet abia cunoscut; sexul forţat – în tablouri de un grotesc absolut ilar, oricât de oximoronic ar suna – cu ţărănci bătrâne şi excitate peste măsură ş.a.m.d.). Dar, din toate astea, ideea cu care am rămas e că Dan Coman încearcă, aici, un mic exerciţiu de exorcizare. Se simte subtonul unei tristeţi primare, care nu poate fi oblojită decât dacă întâmplările care o însoţesc şi o potenţează devin carnavaleşti, flamboaiante, într-un perfect cabotinism al celor care le trăiesc. Viaţa literară, aşa cum o vede Dan Coman, e o imensă caricatură. Care îi conferă, ca orice caricatură reuşită, un ceva liniştitor, aducând-o într-un registru suportabil şi funny, până la urmă.

Pentru cine e cât de cât familiarizat cu personajele adiacente (apare şi Marin Mălaicu-Hondrari prin volum), cartea se constituie într-un foarte solicitant joc de-a ghicitul. Pentru că nu ştii niciodată dacă ceea ce-ţi povesteşte Coman e real ori nu. Iar talentul lui de a pendula cu uşurinţă între aceste două registre e absolut remarcabil. De aceea, cred că acest volum, aşa irezistibil cum e, nu depăşeşte valoarea unui experiment literar asumat de autor. Cred (sper!) ca Dan Coman să folosească în viitor, într-o carte cu mult mai multă substanţă, resursele sale într-ale jonglării cu mintea cititorului. Ar ieşi o carte la graniţa dintre real şi ficţional, însă dozate într-o atât de armonioasă proporţie, încât niciodată n-am afla adevărul. Ar putea ieşi ceva worth mentioning.

Aşa că… Irezistibil e o carte faină, nevertheless, dar n-o poţi lua prea în serios ca volum cu mari pretenţii. E mai degrabă, aşa cum am zis,  experimental şi oarecum programatic. Dacă e un punct de plecare, e mai mult decât ok. Dacă e final de drum, e nasol.

(Dan Coman, Irezistibil, ed. Cartea românească, 2010)

Jurnalul bucuriei

A treia carte despre care am scris pe blogul ăsta a fost Aberaţii de bun-simţ a lui Sorin  Stoica şi încă de atunci mi-am spus că voi citi cu siguranţă şi Jurnalul său.

Ieri am dat o raită prin librării şi anticariate, aşa că m-am ales cu 7 cărţi, dar nu vă spun deocamdată care sunt astea. O să aflaţi la timpul potrivit. Aşa am dat şi peste Jurnalul lui S.S. Uitându-mă la început superficial prin volum, am văzut că el cuprinde note din ultimele luni de viaţă. Rândurile finale datează din 23 decembrie 2005, iar autorul moare la 6 ianuarie 2006. M-am aşteptat, astfel, ca jurnalul să fie trist, să fie supărat, răzvrătit, să-şi pună întrebări existenţiale bla bla bla… N-a fost aşa. Şi mă bucur enorm!

Nu m-am culcat azi-noapte până n-am terminat cartea (nu e foarte lungă, are sub 200 de pagini) şi, din nou, am râs în gura mare, de unul singur. De data asta, însă, eram acasă şi îmi era permisă o astfel de atitudine. Nu ca data trecută când, citind aberaţiile de bun-simţ, m-am apucat să râd ca prostu’ în public… Nu mă puteam stăpâni!

Jurnalul e o bijuterie umoristică, de la cap la coadă. Îmi vine să-l compar pe Sorin Stoica cu Ion Creangă, fără nicio conotaţie peiorativă. Stilul autorului e atât de fin şi atât de concentrat pe detaliile savuroase, încât orice povestire capătă contur şi substanţă sub mâna lui. Te ţii cu mâna de burtă la unele pasaje. Pe cuvânt!

Sunt antologice, de exemplu, povestirile despre unchiul Nae Stabiliment, care-şi arătase curu’ pe fereastră vecinilor, fiind exasperat că de fiecare dată când se aşeza la masă, locatarii blocului vecin ieşeau la balcoane mânaţi de curiozitatea de a vedea ce mănâncă omul, după o zi de muncă. Sau scenele din spital, când salonul e invadat de o întreagă familie de olteni, însoţindu-şi bolnavul. Unul dintre nepoţii pacientului oltean (sună a pacientul englez, da’ n-are nicio legătură) se învârte neliniştit de colo-colo, întrebând asistentele unde se face KGB-ul (în loc de EKG)…

Nu lipsesc şi referirile la politică, la Mona Muscă, la Traian Băsescu, în aceleaşi note umoristice, chiar dacă, în cazurile ăstea, Sorin Stoica e caustic. Fără a fi superstiţios, autorul observă că, de câte ori apare o recenzie într-o revistă literară, se simte rău fizic. Cred că sunt singurele pagini din întregul jurnal unde se întrevede că, dincolo de o tonică joie de vivre, există în fiecare spaima sfârşitului, pe care Sorin Stoica o camuflează atât de bine sub haina unei vieţi tihnite, plină de umor. Bravo lui…

Jurnalul e emoţionant. Pentru că nicio clipă nu vrei să laşi cartea din mână. Nicio zi nu trece fără ca privirea iscoditoare a lui Sorin Stoica să nu descopere ceva demn de povestit. Cu umor, cu înţelegere, cu lipsă de răutate pentru defectele mici ale oamenilor şi mai mici. Cu plăcerea de a se istorisi, de a împărtăşi tuturor bucuria din fiecare strop din timpul rămas. Până la ultima zi. Până la ultima suflare.

(Sorin Stoica, Jurnal, 200 p., ed. Polirom, 2006)