Posts Tagged ‘cioran’

Observ că iarna mi se face dor de Herta Müller. De cărţile ei, adică. Şi de aceea mă bucur că am avut ocazia să citesc acest volumaş de eseuri. Asta pentru că nu întotdeauna am chef să citesc romanele acestei autoare, cărţi grele, de un minimalism lugubru şi dătător de fiori pe şira spinării. Mi-am zis: „eseuri?”. Ia să vedem.

Numai că socoteala din dreptul bibliotecii nu s-a potrivit cu cea din pat. Adică după ce am luat cartea de pe raft şi m-am aşezat comod în pat, am deschis-o. Da, am citit destul de repede totul, însă, aşa cum scriam într-o cronică din Poesis Internaţional de anul trecut (la cartea Călătorie într-un picior), am avut din nou senzaţia că Herta Müller scrie aceeaşi carte, over and over again. Şi indiferent dacă forma cărţii e aceea a unui roman ori a unei colecţii de eseuri izolate. În termeni medicali, aş zice că the woman’s got an obsession. Şi n-aş greşi. Sigur că, în cazul ei, o astfel de preocupare e justificată şi este, dincolo de orice dubiu, utilă în încercarea de a crea un climat respirabil şi sănătos al lumii în care trăim. Intransigenţa autoarei (în care mă regăsesc 100%) este de admirat, cu atât mai mult cu cât ea pledează pentru un lucru esenţial în reconstruirea fibrei morale a unui popor castrat emoţional şi fără memorie, şi anume ideea de a nu uita niciodată erorile trecutului. Ca să nu riscăm să le repetăm, nu de alta.

Deci, ideea e nobilă. Numai că eu cred că Herta Müller nu-şi doreşte neapărat însănătoşirea unei societăţi bolnave, ci salvarea proprie. Inclusiv la Ateneu, în celebra întâlnire cu Liiceanu, a declarat că ea scrie pentru că nu poate altfel, că exerciţiul acesta păcătos n-are alt rol decât acela de a-i aşeza în minte lucrurile izolate care au izbit-o de-a lungul vremii, de a le îngloba unui sistem coerent şi de a-i permite să-şi ducă, pe mai departe, viaţa care i-a rămas. E vorba, deci, despre un egoism, nu despre altruismul proverbial al artistului dedat trup şi suflet salvării sufletelor pustiite. Şi de aceea mi se par nelalocul lor (başca stânjenitoare pentru autoare) întrebările de genul „iubiţi România?”. Îmi vine mie să răspund în locul Hertei, cam aşa: „Păi cum pizda mă-sii s-o iubesc, când m-a frecat atâţia ani la rând, când am avut de suferit din pricina acestor defecte genetice colective ale poporului care sunt incongruenţa, inconstanţa şi nesolidaritatea? Când mi-a furat slujba, când m-a bătut în beciurile Securităţii, când m-a ameninţat că mă îneacă în râu dacă nu semnez angajamentul? Când m-a alungat de colo-colo şi m-a tratat ca pe ultimul căcat?”. Numai zâmbetul binevoitor al celui care întreabă o poate face pe autoare să răspundă, elegant, că nu ştie dacă iubeşte ţara asta.

V-o spun eu: n-o iubeşte. Herta Müller consideră că tot ceea ce ţine de patrie şi de destinul individual al omului într-un sistem totalitar reprezintă, de fapt, un accident biografic. Iar acest nefericit accident se cheamă, în cazul ei, România. Aşa cum nu-ţi iubeşti predispoziţia către hipertensiune arterială, nu poţi iubi nici chemarea asta blestemată înspre o viaţă trăită în frică. De aceea nu ne iubeşte Herta. Reiese clar chiar şi din descrierea urâtă pe care o face Norei Iuga, „dama cu pălării”, pe care o acuză că doreşte să uite trecutul. Cunoscând-o cât de cât pe Nora Iuga, i-aş răspunde Hertei că nu din cauza unei complicităţi vinovate nu vrea Nora să se întoarcă în trecut, ci datorită unei iubiri imense pentru viaţă şi pentru oameni. Pentru clipa de acum, care trece şi pe care nu ţi-o mai dă nimeni înapoi. Nora Iuga e un copil al frumosului, al bucuriei de a fi viu, nu un satrap vindicativ.

Totuşi, cred că Herta Müller iubeşte câte ceva din cultura română. Altfel nu-mi explic paginile, de rară frumuseţe, pe care le închină lui Emil Cioran ori Mariei Tănase. Se simte solidară cu creaţia anonimă, cu tânguirea veacurilor şi cu refuzul lucid al compromisului. E neagră Herta. Neagră de tot. Cred că de aceea îmi şi place atât de mult, în ciuda răbufnirilor mele de mai sus. Maniheismul încă nu mi-a ieşit complet din sistem. Poate peste vreo 10 ani. Mai vorbim atunci.

(Herta Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, 264 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Alexandru Al. Şahighian)

Unii oameni, mai ales la ţară, citesc toată viaţa lor o singură carte: Biblia. Trebuie să mărturisesc că, evident, nu voi fi (nu mai am cum) omul unei singure cărţi, însă există două volume pe care le citesc constant, la care mă reîntorc mereu cu pasiune şi recunoştinţă. În momentul în care le termin, le reiau. Se întâmplă să treacă luni de zile între o filă şi alta. Cert e că nu le las niciodată deoparte. Au în permanenţă semnul de carte înfipt în ele. Hai, nu vă mai ţin pe jar. Cele două minuni de care vă povestesc sunt Cartea neliniştirii (Fernando Pessoa) şi Caietele lui Cioran.

Pentru că Cioran e, după mintea mea, o sursă inepuizabilă de plăcere. Sunt hedonist când vine vorba despre acest scriitor (îi spun „scriitor”, şi nu filosof, din motive pe care le voi dezvolta, poate, cu altă ocazie). De aceea m-am repezit la rafturi şi am smuls de-acolo „Itinerariile unei vieţi. Apocalipsa după Cioran”, pe care am devorat-o în vreo 2 ore.

Gabriel Liiceanu reuşeşte, aici, peformanţa de a concentra în 150 de pagini esenţa unei lumi. Ar fi uşor să spun că nu face altceva decât să traseze punctele principale ale destinului celui care avea să schimbe pentru totdeauna filosofia nihilistă de secol XX. Cartea, însă, e mult mai mult decât atât. Beneficiind de condiţii grafice excelente, ea îţi permite coborârea într-o lume atât de curată în logica ei imbatabilă, încât te miri singur de evidenţa simplă a unor teme care, până mai ieri, păreau inatacabile. „Deconstrucţia” lui Cioran, cam asta e tema cărţii. Sigur că nu totul poate fi explicat, însă modul lui Liiceanu de a pune în cuvânt geniul imens al gânditorului român care a fost Cioran e remarcabil. Cum cel puţin la fel de zdruncinător este interviul transcris în partea finală a volumului (ultimul interviu – filmat – cu Cioran), un adevărat tur de forţă şi o expresie frustă a nevoii de ex-primare. Pentru că, o spune Cioran, expresia are rol de detensionare a gravităţii ideii. Îmbrăcarea în cuvânt a conceptului înseamnă o domolire a acestuia, o aducere a sa în sfera suportabilului.

De reţinut notaţiile despre Răşinari, satul natal al lui Cioran, despre Nae Ionescu, Beckett, Sartre, Ionesco şi Ţuţea (pe care Cioran îl consideră omul cel mai extraordinar pe care l-a cunoscut vreodată). De asemenea, nu trebuie ignorat nici interviul cu Simone Boué, chiar dacă e oarecum pudic şi cochet evaziv.

Şi, chiar dacă o să spuneţi că sunt rău, de data aceasta nu dau niciun citat din carte. Pentru că vreau s-o citiţi. Şi pentru că sunt convins că veţi ieşi din ea altfel. Indiferent ce înseamnă lucrul ăsta.

Redau mai jos linkul/filmul cu interviul pe care Liiceanu i l-a luat lui Cioran în 1990. Priviţi, tăceţi şi luaţi aminte.

(Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran. Apocalipsa după Cioran, 156 p., ed. Humanitas, 2011)

E foarte greu, bănuiesc, să mai poţi scrie ceva original despre atletul disperării care a fost Emil Cioran. Dacă înainte de 1990 exista un soi de tăcere vinovată în ceea ce priveşte opera scriitorului român stabilit în capitala Franţei, după revoluţie a izbucnit o explozie compensatorie. Şi, pentru că în privinţa lucrărilor ştiinţifice referitoare la acest subiect nu mă pot pronunţa, cu atât mai nimerit mi s-a părut să citesc cartea unui înfocat cioranian, adică Dan C. Mihăilescu.

Numai că, spre surprinderea mea, în aparenţă e foarte puţină „căldură” în ceea ce scrie DCM. Cartea îşi propune, de fapt, o analiză a scrisorilor pe care Emil Cioran le-a scris de-a lungul vieţii. DCM chiar ne spune că la Cioran trăirea elaborată care face deliciul cărţilor sale e dublată la fel de strălucit de forţa expresivă extraordinară a epistolelor sale. E ca şi cum în Cioran ar sta la pândă două personalităţi la fel de virulente, care-şi caută în permanenţă solul fertil pentru a se dezlănţui. Unde se desparte DCM de Cioran e în următoarea chestiune: Cioran consideră că, din cauza amarului pe care un scriitor trebuie să-l toarne în opera sa, viaţa sa dinafara filelor trebuie să fie senină şi plăcută (de aici, uneori, tonul nerecognoscibil al unor scrisori cioraniene); DCM, de cealaltă parte, susţine că, din contră, calmul şi deliberarea lucidă ar trebui să fie soclul pe care se clădeşte fiecare rând scris cu destinaţia posterităţii. Mai sunt şi alte „divergenţe”, însă mi-e prea lene să mă lupt cu amândoi deodată… 🙂

De ce zic că e greu să vorbesc despre cartea asta: pentru că nu ştiu către cine să mă îndrept. E ca o partitură cântată de două voci distincte, care, împreună, mai falsează uneori (ca-n exemplul de mai sus), dar care îşi propun, aparent, să meargă împreună pe mai departe. Care e vocea principală? A pictorului dezastrului sau a nondocilului său discipol neoficial? A lucidului până la autodistrugere sau a celui pătruns de morbul ludicului şi al relativismului curios? A celui care pledează pentru bucuria unei dureri fizice care să te transfigureze sau a celui care-şi priveşte cu duioşie micul handicap de vorbire?

Mai departe: care dintre „Ciorani” e aici erou principal? Cel din scrisorile viril-prieteneşti către amicii din alte ţări sau cel topit după Friedgard Thoma în misive de un lirism greu de conceput pentru fanii săi? Cel din „Sunt scârbit de duşmani mai vechi, care-mi reproşează şi acum convingeri din tinereţe. Acelaşi lucru mi se întâmplă, din păcate, şi dincolo de ocean! Ce tâmpenie! Nu poţi scăpa de trecut, mai ales de un anume trecut” (p.74, scrisoare către Relu Cioran) sau cel jucăuş-trivial din „am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că a vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră” (către F. Thoma, p.116)? Răspunsul e simplu: despre amândoi e vorba aici.

Chiar dacă stilul în care a fost scrisă cartea e detaşat, studiat-inaderent, se simte de departe că Dan C. Mihăilescu, dintr-o mare dragoste, a vrut doar să-l „umanizeze” pe Cioran în ochii acelora care cred că scriitorul n-a fost altceva decât întruparea puroiului extincţiei şi al durerii ca formă de spiritualitate. Prin aducerea în faţă, într-o sinteză subţirică (dar aplicată, aş zice, fără fandări inutile), a scrisorilor diverse pe care Cioran, spirit prin excelenţă comunicativ (iată alt paradox!), le-a scris apropiaţilor săi şi prin rememorarea caldă a întâlnirilor pariziene cu maestrul scepticismului, Dan C. Mihăilescu reuşeşte să creeze  o aură magică în jurul unei personalităţi atât de complexe încât nu i-au ajuns cuvintele din două limbi ca să-şi cuprindă în totalitate, cathartic şi eliberat de angoase, propriile tragedii.

(Dan C. Mihăilescu, Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, 152 p., ed. Humanitas, 2010)