Posts Tagged ‘chivu’

trei saptamaniO să-ncep pe blog să scriu şi posturi mai scurte, pentru că nu am suficient timp fizic să scriu texte stufoase pentru fiecare carte pe care o citesc. După ce am spus că Vântureasa de plastic mi se pare una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimilor ani (şi, după părerea mea, cea mai bună de anul acesta), am mai fost luat o dată prin surprindere de Marius Chivu: în acelaşi an, a scos o carte care se înscrie cu uşurinţă la categoria jurnale/călătorii.

Este vorba despre călătoria pe care a făcut-o în Himalaya (Nepal), împreună cu un prieten (Cătălin), în temerara încercare de a urca pe culmi. I-a reuşit, fireşte. Şi i-a ieşit o carte de toată isprava: cu fotografii profesioniste (se vede clar că Marius Chivu e, pe lângă critic literar şi autor talentat, şi un foarte iscusit fotograf), cu păţanii exotice (lipitorile care ţi se strecoară pe te-miri-unde, lipsa de aer la înălţime ş.a.), schimbul de experienţă cu nişte imberbi simpatici şi curioşi (delicioase „părerile” lor despre sexualitate, dar şi poveţele dezinhibate ale autorului), întâlnirea cu necunoscutul, latura metafizică a experienţei (subtilă, e drept, Chivu nu cade în patetism şi retorică bombastică) etc.

O carte pe care am citit-o treptat, seara, înainte de culcare, după ce isprăveam cu celelalte obligaţii livreşti, mai puţin colorate şi mai puţin vii. This was sight for sore eyes, parol!

(Marius Chivu, Trei săptămâni în Himalaya, 272 p., ed. Humanitas, 2012)

*

leaganul

Am mai spus-o: mie iarna mi se face poftă de Herta Müller. Şi, pentru că până acum mi-a scăpat lectura celui mai bun roman al ei, am decis să fac cuvenita rectificare şi să repar această nedreptate.

Nu-mi pare rău. Leagănul respiraţiei e un roman trepidant, unde tensiunea şi emoţia se împletesc în tablouri sumbre, în flash-uri tulburi şi tăioase. Deportarea minorităţii nemţeşti în Siberia, pentru munca de reconstrucţie a Uniunii Sovietice, slăbită în război, este tema principală. Herta Müller a folosit aici experienţa prietenului ei, Oskar Pastior, pe care a transpus-o în cuvânt într-o formă concentrată şi, din această cauză, de esenţă tare, aproape insuportabilă în unele pasaje.

Ceea ce trebuie remarcat aici, pe lângă talentul de abstractizare şi contemplativitate a obiectului, este extraordinara capacitate a autoarei de a „forţa” limbajul să exprime ceea ce pare iniţial de neexprimat. Cuvintele se leagă altfel la această autoare, relaţia dintre obiecte născând o cu totul altă poveste. Cimentul, piatra, bucata de pâine, pijamaua, cărbunele sunt mai mult decât simple substantive care exprimă concretul; ele devin teme, obsesii, lecţii de viaţă. Prin ce metode? Mi-e greu să spun. Şi tocmai lucrul ăsta e fantastic: asişti la naşterea unui univers din nişte cuvinte banale, legate între ele în propoziţii scurte, poetice şi de o expresivitate ieşită din comun.

Un roman mare. Cred că, din opera scriitoarei germane, acesta e romanul care a cântărit cel mai greu la decizia de a i se acorda premiul Nobel în 2009.

(Herta Müller, Leagănul respiraţiei, 292 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Alexandru Al. Şahighian)

 

text apărut în revista , nr.9/2012

Nu sunt prea mulţi poeţii tineri de la noi care să se încumete să construiască un volum de poezie cu un surplus de fluenţă epică. E o trăsătură pregnantă a poeziei de după 2000 să-şi refuze cu obstinaţie orice tentativă a eului liric (iată, nu mă feresc de termenii aceştia) de a-şi exhiba angoasele într-o scenografie care să depăşească un contur aflat într-o convenabilă proximitate. Şi nici măcar nu e un lucru rău, pentru că (şi asta se va vedea la judecata de apoi a poeziei milenariste, dacă aşa ceva va exista) generaţia de care vorbesc a dat câteva bucăţi valabile estetic conform oricărei exigenţe valorice.

În condiţiile acestea, volumul lui Marius Chivu, Vântureasa de plastic, reprezintă o surpriză de proporţii. Apariţia acestei cărţi este dovada cea mai clară că biografismul structurat inteligent într-un proiect liric poate produce poezie pură. Pentru că aici nu mai vorbim despre tendinţa postmodernă a egotismului ca scop în sine, ci despre experienţa dureroasă şi vie, transpusă în pagină cu delicateţe şi empatie, a unei traume. Pe nesimţite, ceea ce ar reclama un ton virulent, îndreptat cu patimă fracturistă către nedreptatea socială şi neajunsurile consumismului, se metamorfozează într-un duios şi tulburător tablou al neputinţei.

Pretextul dramatic al poeziei lui Chivu este postura imposibilă a fiului pus în faţa faptului împlinit: îmbolnăvirea gravă a mamei şi, inevitabil, evoluţia către finalul previzibil. Poetul construieşte cu atenţie un muzeu al obiectelor, un edificiu afectiv, care face posibilă comunicarea chiar şi în momentele în care calea clasică a vorbei pare insignifiantă şi castratoare de sens: „învelit într-o bucăţică de hârtie / în portofelul ei / am găsit un petic textil / cât unghia // pentru ce-l păstra? / şi cum se numea materialul fustelor / din anii ’70 / sau cântecul acela al lui gianni morandi / cum făcuse pasiunea pentru laurence olivier… // (îmi vin în cap numai lucruri pe care nu le mai ştie) // atâtea vor rămâne nespuse între noi / atâtea au rămas / nerostite în ea / dar acum ştim că două braţe / sunt oricum prea multe pentru / o îmbrăţişare” (p.28). Cuvintele rostite într-un trecut confortabil apar acum într-o altă lumină: preocupările materne care păreau, iniţial, a vorbi despre lucruri pe care orice tânăr furios le repudiază capătă acum o culoare caldă, dând un sens mai grav adevărurilor celor mai banale: „eşti băiat cuminte şi sufletist / însoară-te / e vremea, aşa e bine / ştii că am dreptate, când n-am avut / fă doi copii şi unul după altul / mai târziu nu vei avea drag să-i creşti / cât mai trăiesc vă voi ajuta / doar ştii cum e la noi / bunicii cresc nepoţii şi copiii au grijă de părinţi / nu râde de mine, treaba ta / faci cum ştii / dar aşa sunt mamele…” (p.29). Decăderea trupească este privită cu o detaşare morbidă, care însă, paradoxal, este expresia cea mai înaltă a unei sensibilităţi profunde; fiul neputincios de la căpătâiul mamei nu poate decât să întregistreze, cu conştiinciozitate, transformările la care este supus trupul ros de boală al mamei, iar procedeul aproape rece al acestei sumare inventarieri devine emblema refuzului de a pricepe rostul cosmic al acestei distrugeri lente: „mâna de cauciuc / umărul ieşind ca un nod / braţul subţiat / cravată de carne şifonată / atârnând într-o parte // degete chircite / încheietura strânsă peste noapte / în chingi / gura strâmbă / pleoape ermetice… // închisă în globul etanş al muţeniei / ca un om de zăpadă / peste care ninge doar când / îl zgâlţâi” (p.30).

Coabitarea cu durerea dă naştere nu doar unei noi metode de interpretare a amintirilor, ca ultim liant între cei de acum şi cei de atunci, ci şi unor vagi meditaţii existenţiale care, fără a avea pretenţia de a desluşi marile mistere, aduc cu sine o înţelegere matură a întregului, a prea-totului. Dacă moartea iminentă a cuiva apropiat nu ne face mai buni ori mai înţelepţi, ne poate face, totuşi, să înţelegem că supravieţuirea solitară capătă sens prin însăşi existenţa ei egoistă, prin triumful egocentric al instinctului de conservare; în lumea aceasta a contrastelor, legea compensaţiei universale traduce în concept stupoarea în faţa banalităţii morţii: „deznădejdea mila speranţa / duioşia dragostea fricile / amintirile mele împletite coroană / pentru fiecare zi în care / am ignorat certitudinea că / în echilibrul precar al lumii / unul dintre noi / oricum va muri / înaintea / celuilalt” (p.35). Ba chiar mai mult decât atât: martorul acestor transformări în scenografia generală ajunge la o concluzie tulburătoare, şi anume că amestecarea durerilor personale într-o suferinţă globală şi acceptată de toţi participanţii ar avea darul de a dizolva tragismul, făcându-l suportabil. E vorba, aici, după cum o spune chiar poetul, despre un folos nebănuit al nenorocirii, capabil oarecum să panseze rănile. Emoţia personală, puternică şi imună la orice fel de tratament, face din fiul care îşi îngrijeşte mama suferindă un căutător de izbăviri universale: „cât îi iubesc acum / (deşi nu le-am dorit-o în acest fel) / le-aş scrie / le-aş vorbi / despre nebănuitele foloase ale nenorocirii / ne-am împărţi frica /suferinţele noastre s-ar alina una pe alta, / dar nefericiţi suntem / şi nefolositori unii altora / cu stupoare suportăm / flirtul fiecăruia cu sfârşitul” (p.47).

Imaginile cele mai şocante sunt acelea ale mamei care, treptat, pierde contactul cu realitatea cunoscută. Marius Chivu are un spirit de observaţie ascuţit şi iscoditor, iar această calitate este exersată pornind de la tablourile atât de vii imaginate de femeia care i-a dat viaţă. Poetul doar notează, pe o bucată de hârtie, elementele esenţiale ale acestui spectacol halucinant, compus şi recompus după capriciile de neînţeles ale celei mai dragi fiinţe din lume. Nepriceperea în a pătrunde gândurile obscure ale mamei nu ştirbeşte cu nimic plasticitatea poetică a unor tablouri de o rară splendoare naivă: „spune că e vântureasa de plastic / îmi şopteşte că are rochii de kiwi / pulovere din lemn parfumat / o grădină de macaroane / şi plaje cu nisipuri cuvântătoare […] e vântureasa de plastic / şi înfulecă vigilenţă / vrea să mângâie păsări gravide / ceva e nelalocul lui îmi şopteşte / nedumerită / când îi tai unghiile pentru a nu se răni / muşcă din flori în loc să le miroasă / şi plânge când o-ntreb / oare tu mai visezi?” (p.49). Efectul acestei evadări din firescul cotidian este influenţarea celor de pe margine de a proceda similar. Cel care asistă la o asemenea înfrumuseţare involuntară şi ingenuă a concretului ajunge, printr-o discretă contaminare empatică, să-şi dorească un mod identic de a privi lumea. Prin comparaţie cu universul de basm zămislit de mintea tot mai inocentă a celui suferind, cenuşiul de fiecare zi devine sinistru şi greu de suportat. Iar apropierea mută din spatele zidurilor spitalului devine mai umană şi mai caldă decât orice formalism arid al lumii înconjurătoare şi „sănătoase”: „lumea de afară e tot mai greu de-nţeles / priorităţi frivole / nefericiri gratuite / privilegii ignorate / apropierea vătămată din salon / e mai bună / decât singurătatea aseptică / de pe străzi şi din blocuri” (p.53).

Aproape ireproşabil stilistic, volumul lui Marius Chivu reprezintă, după mine, un pariu câştigat. E necesară o doză incredibilă de curaj ca să poţi scrie despre un subiect încărcat de un asemenea bagaj emoţional în maniera elegantă, sfioasă, concesiv-estetică în care a făcut-o autorul. Vântureasa de plastic este un volum cutremurător, bine structurat, cu un treptat şi  abia perceptibil dozaj al durerii şi al disperării, cu pagini în care se întrepătrund elemente de realism magic şi tablouri de un lirism trepidant şi sfâşietor. Fără dubii, unul dintre cele mai bune volume de poezie ale ultimilor ani.

(Marius Chivu, Vântureasa de plastic, ed. Brumar, 2012)

Volumul lui Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, e greu de definit dpdv al mesajului liric transmis. Poate chiar sună pompos să vorbeşti în termenii ăştia despre o cărticică de poezie care, în afara faptului că te face să zâmbeşti la fiecare 2-3 pagini, nu-ţi spune mare lucru. Pe de altă parte, eu, unul, m-am plictisit să practic ceea ce Andrei Pleşu ar numi „lectura suspectă”, adică genul ăla de lectură care te aşază de la început într-o stare de maximă vigilenţă faţă de intenţiile autorului („oare ce-a vrut ăsta să spună?”). Genul ăla de lectură care-şi propune să nu lase receptorul rândurilor să fie „păcălit” ori tras pe sfoară. Slavă Domnului, eu nu citesc aşa. Dacă un volum îmi place, îmi place şi gata. Nu trebuie să fac hermeneutică doar ca să demontez elementele sale structurale şi să demonstrez, pe cale de consecinţă, de ce mi-a plăcut.

Acestea fiind zise, o să continuu aşa: volumul de faţă nu e o bijuterie literară, însă e genul de carte care nici nu dă semne că ar avea pretenţii de acest gen. E relaxa(n)t, ludic, licenţios într-un mod deloc subtil, proaspăt şi generos. Toate semnele care anunţă ceva în realitatea imediată sunt pigmentate cu trimiteri lubrice, ca şi cum conştientizarea statutului de fiinţe reproducătoare ar fi singurul capabil să ne trezească din amorţeală. Erecţia nu e, aşadar, doar preambulul unui futai sănătos, ci mai degrabă dovada de necontestat a „atenţiei” noastre vitale: „spre seară e posibil / să plouă // slab // e posibil să vii la mine / să facem dragoste // spre seară e posibil / să mă alătur / ploii // să scutur câteva picături / din norul meu / purpuriu / şi să stârnesc // câteva fulgere” (p.23). Lecţiile de anatomie, scurte şi concise, se împletesc cu pilde de străbătut viaţa în ritm voios. Poetul nostru are convingerea că nu reprezentăm altceva decât proiecţia gonadelor în cotidian. Nu e reducţionism, e întoarcerea fiinţei la resorturile ei primordiale, capabile să explice peste timp până şi discriminările sociale ori nedreptăţile politice: „aşa arată un penis / şi o păsărică arată cam aşa / ca şi cum cineva ar fi / dinamitat / o halcă de carne // copii / organele astea genitale / te bagă / şi te scot / dintr-o grămadă / de încurcături // dacă te naşti cu puţulică / şi eşti deştept / poţi să fuţi tot ce-ţi trece / prin cap / dacă te naşti cu păsărică  / şi eşti înţeleaptă / poţi să ţi-o botezi / şi să speri că într-o / zi / o să ajungă celebră // ele te mai ajută să faci / bebeluşi / şi pipi” (p.27).

Nu vă speriaţi, totuşi. Ce spun eu aici e doar impresia mea legată de cartea asta. Nu e neapărată nevoie ca pizdele ori pulile din volum să aibă un sens mai înalt. Cu atât mai mult cu cât autorul nu e străin de un lirism pătrunzător, deşi discret şi flu: „femeile sunt ca nişte / giuvaere scumpe / şi strălucitoare // ca nişte pietre mici / şi preţioase / pe care te temi să nu le / pierzi // pe care le pierzi” (p.10).

Alteori, însă, ludicul lubric câştigă teren în faţa emoţiei. Şi asta nu e un lucru rău, pentru că aduce cu sine o destructurare eficientă a unei, de altfel plictisitoare, încremeniri în peisagistica erosului. Adrian Chivu face din poezie bici, ca să fiu foarte în temă. Şi n-o face cu jemanfişism golănesc ori cu un teribilism juvenil, ci cu un umor salvator, chiar dacă aflat la limita vulgarităţii: „îmi place să mă cuibăresc / în braţele femeilor // ca un ou // cu două ouă” (p.31). Touché!

Pe lângă poeme care vorbesc pe şleau despre inapetenţa pentru jocuri de alcov (nu pisicuţă / nu azi // hai să o lăsăm / pe mâine // mă doare capul / şi spatele / şi în cur // de pula ta sculată” – p.44), avem şi o foarte explicită elegie a felaţiei. Suptul pulii e un exerciţiu iniţiatic, îndelung aşteptat şi exersat, acum, cu o beatitudine aproape mistică: „frumoaso nu te ruşina / şi gustă-l / mare păcat ar fi să nu / te-nfrupţi din el // şi gura ei de mură şi / fierbinte s-a ruşinat // dar s-a deschis / şi m-a-nghiţit haaa // aaap // pe toţi zeii / bătrâni sau tineri / morţi sau vii // azi // cu mădularul meu / frumoasa s-a iubit” (p.62).

Deci, fain. În sensul strict în care e o carte care te scoate din lâncezeală. Râzi, te minunezi de îmbinarea erosului timid cu şarja groasă a sugestiei sexuale, te gândeşti la curajul autorului şi la perfecta stăpânire de către acesta a tensiunii. Adrian Chivu nu cade niciodată în ridicol în acest volum, chiar dacă şansele ar fi fost foarte mari. E şi năduf aici, şi meditaţie corelativă despre rostul lucrurilor, şi acceptarea resemnată a femeii ca rău necesar (fără niciun strop de masochism, totuşi): „femeia / dăunează grav somnului // dacă faci greşeala / să te îndrăgosteşti // o să stai toată / noaptea / cu ochii pe pereţi / ascultând muzică / şi spunând tavanului: // te iubesc // şi // aş vrea să te fut” (p.64). Poate cineva să-l contrazică?

(Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, 84 p., ed. Brumar, 2012)

*îi mulţumesc lui Robert Şerban pentru poza cu coperta cărţii.

Am mai zis-o şi cu alte ocazii: sunt masochist. Altfel nu se explică dorinţa mea de a citi, în plin regim alimentar (strict, insipid şi enervant), o carte în care 20 de intelectuali (scriitori, mostly) îşi dezvăluie preferinţele şi amintirile culinare, precum şi unele reţete inedite sau care le-au încântat papilele gustative (era să zic „privirile”, că la mine atât a mai rămas din bucuria de a mânca lucruri mişto).

În fine. Cartea e drăguţă, cuminţică, şi am aflat câteva chestii realmente interesante de la autori (foarte diverşi ca scriitură: Blandiana, Cărtărescu, Djuvara, Adriana Babeţi – care are neamuri în Petid, zona mea, este! – , Grete Tartler, Vlad Zografi, Oana Pellea – ingenuă şi ravisantă, as usual -, Antoaneta Ralian – la fel de vioaie şi cochet-excentrică -, Gabriel Liiceanu – sobru şi, încă o dată, făcând un istoric gastronomic al vieţii lui pre şi post-comunism – , Andrei Pleşu – cu dezarmanta lui sinceritate -, Monica Pillat – edenică, practicând din nou acel nemistificat cult al familiei -, Tania Radu, Marius Chivu, Dan C. Mihăilescu, Brumaru, Adriana Bittel ş.a.). Recunosc că nu m-au interesat atât de mult reţetele din carte (din motivele mai sus arătate), cât poveştile splendide care le însoţeau. Ah, da, voiam să spun ce-am învăţat: multe, de fapt, însă lucrul cel mai important vine de la Neagu Djuvara. El spune că azi lumea înţelege greşit cerinţa larg cunoscută de a bea vinul la temperatura camerei (adică chambré), şi asta pentru că originea acestei reguli nescrise a unei mese corecte provine din Evul mediu. Iar atunci, temperatura din camerele în care se servea masa nu depăşea 16 grade Celsius. Deci „vin la temperatura camerei” înseamnă vin la vreo 16-17 grade, nu la 21, cât avem în casă de obicei. De ţinut minte.

Nu am ce reclamă să facă cărţii. Vă spun doar că e o minunăţie de carte, care are darul să vă facă nu doar curioşi în legătură cu latura asta… domestică a unor oameni pe care-i stimăm din cu totul alte motive, ci şi pentru că asişti în tăcere la un schimb de experienţă, chiar dacă personajele cărţii habar n-au că volumul se poate citi şi într-o astfel de cheie. Cel mai grăitor episod este cel relatat de Vlad Zografi, care se vede pus într-o situaţie tragi-comică: fiind invitat în mod repetat la cină la nişte cunoscuţi şi hotărându-se ca, de fiecare dată, să întoarcă favoarea, e nevoit să inventeze noi şi noi reţete, într-o surdă competiţie despre care nu vorbeşte niciunul dintre meseni, dar pe care toţi o trăiesc cu voluptate. Depăşire şi autodepăşire, cum ar veni.

Am lăsat la final cea mai tare bucată din carte. Dacă vreţi să râdeţi sănătos, cu gura până la urechi, citiţi sketch-ul lui Radu Paraschivescu, Maxine, Francine, Nadine, terrine. Garantez că e o felie de un umor extraordinar, scrisă în stilul care l-a consacrat pe autor: calm, bine dozat, insidios, sugestiv, tot ce vreţi. Este, de departe, cea mai frumoasă povestire din carte. Sigur, după gustul meu. Literar, nu gastronomic.

P.S. Şi asta este cartea cu nr.200 de când am deschis blogul. Nu aplaudaţi. Trebuiau să fie mai multe.

(***, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, 288 p., ed. Humanitas, 2012)