Posts Tagged ‘charmides’

* cronică apărută în nr.7 al revistei , proaspăt ieşită de sub tipar, al cărei site este aici. Dar mai bine luaţi-o de la chioşcurile Inmedio. Că aveţi ce citi.   Spor la lectură, folks!

Motocicleta de lemn, volumul de poeme al lui Ştefan Manasia, este genul acela de carte care îşi dezvăluie valenţele estetice şi volutele la a doua citire. Sau, cel puţin, aceasta este senzaţia pe care mi-a provocat-o mie. Abia la recitire am reuşit să pătrund cu adevărat textura scriiturii şi să găsesc, dincolo de rândurile meşteşugit aranjate, miezul afectiv al mesajului poetic.

Strucurată în trei grupaje distincte din punct de vedere tematic, însă destul de omogene sub aspect stilistic, Motocicleta de lemn trasează contururile fixe ale unei lumi abulice, debusolate şi străine de propriul rost. Ceva dinspre umanitate debutează, de altfel, cu descrierea minuţioasă (atât cât îi este permisă ochiului selectiv al poetului) a unui decor în care superficialitatea provizoratului devine regulă ontologică şi, prin urmare, mintea iscoditoare a căutătorului de sens nu poate detecta, aici, decât schimbări senzoriale, introspectiv revelatorii: „cred în schimbările la nivel subcelular / cred în preţul ce trebuie plătit / mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi / sortând resturile dintr-o pungă albastră / cred în excavatoarele-abandonate / pe şantiere / cred în schimbările la nivel subcelular / în bătrâne pocăite în Lennon / şi-n iarba răsărind fojgăind peste tot” (p.7). În ciuda aparenţelor, tabloul înfăţişat de poet reprezintă o expresie a optimismului, care se leagă de fiecare detaliu coerent al ansamblului imagistic oferit de lumea înconjurătoare. Poetul îşi adaptează aşteptările în funcţie de legităţile noi pe care le simte crescând în jurul său şi pe care încearcă să le înţeleagă şi să le asimileze. Mirarea inerentă pare similară aceleia a unui copil care descoperă lucruri noi în fiecare zi şi pe care, cu uşurinţă şi o uşoară teamă iniţială, le socoteşte treptat o parte a realităţii sale. Mergând pe această linie, volumul înaintează cu rememorări ludice şi duioase ale unor vremuri idilice, în care inocenţa primordială pare a ascunde în ea germenele înstrăinării de mai târziu („Dovleci”, „Guştere”).

Autorul poemelor îşi trăieşte viaţa tegumentar; el pare că vrea să transfere dimensiunile exterioare ale dezastrului între graniţele suportabile ale conştiinţei proprii, acolo unde banalul cotidian (fie el chiar urban, social ş.a.m.d.) se împleteşte surprinzător cu pericolul apocaliptic al extincţiei: „Tumora asediază creierul oraşului lent. / Şi oraşul supurează bitum, betoane. / Tumora a anesteziat nările: / stratosfera de smog şi osânză / poate acum avansa liniştită. / Nu mai sînt un oriental înfometat, / dar tot mi-e silă de atâţia satrapi / şi de impozitarea pensiilor” (p.12-13). Mai mult decât atât: dorinţa poetului de a-şi apropria şi de a-şi structura interior elementele ce ţin de externalitatea factuală e atât de mare, încât îl determină să regândească într-o manieră original-geografică până şi intimităţile cele mai adânci. El se întinde spaţial, folosind informaţii stereotipe (şi, la rigoare, incorecte politic), ca pretext al regăsirii discretului erotic, aflat în imediata proximitate: „Oraşul din vest înnebuneşte / şi e arat cu motocicletele, / oraşul din sud e mai veninos / decât tarantula şi ţipă romeni di merda. // Oraşul din est e-mbălsămat în nostalgie / iar acela din nord / consumă cereale / cu lapte şi pedofilizează băieţei […] // Părul tău acum incendiază mesteceni / îmblânzeşte crotali şi pe mine mă cuprinde / o pace adâncă […]” (p.18-19). Anatomia primară, ca mod de a distinge senzorial lumea, se metamorfozează aici într-un instrument de reconectare cu umanitatea evacuată pe nesimţite din prezentul alienat şi alienant deopotrivă: „lumină sau fluid asemănător / învăluie corpul / străbate degetele până capătă / portocaliul labei de raţă // […] Şi numai carnea zdrelită // Şi numai amintirea unei pisici / pe timpurile anacreontice / mai face totuşi să simţi / ceva dinspre umanitate” (p.34).

Poemele din Antwerpen completează imagistic un tablou al diversităţii care dezbină şi în care înstrăinarea neparticipativă devine dureroasă. Elementele componente ale acestui peisaj pestriţ poetul le resimte ca pe nişte expresii ale izolării, chiar dacă din punct de vedere social-cromatic ele par bine plasate şi veridice. O gamă întreagă de clişee urbane (atât de accesibile oricărui privitor cât de cât atent) dau mărturia unei acuităţi în descreştere, provenită dintr-o conştiinţă a inutilităţii închegării vreunui viitor mulţumitor: „pişoarul din metal masiv / sub cerul liber / ca tiribombele din celălalt secol / Aici ne întâlnim: / tinichigiu afro / asiatic incert / european self-distructiv / coborâţi din fantasmele Pepsi / din filmuleţul sponsorizat / pentru democraţia / afgană // pentru Sudan” (p.41). De altfel, reticenţa poetului deine explicită, odată cu asumarea radicală a eşecului unei eventuale coabitări cu această lume a lipsei de coeziune. Poetul nu-şi doreşte o topire în universul străin, pentru că asta ar însemna o demisie de la propriul mod de a percepe totul. Chiar şi tardiva imersiune în acest tărâm de neînţeles e resimţită ca o blândă concesie făcută comodităţii, fără ca prin aceasta poetul să-şi repudieze crezul dintâi: „Mi-a fost teamă că m-aş putea / simţi bine-n Antwerpen / citind cronici de cinema & savurând / salate cu o tonă de maioneză // […] M-am topit ca / de fiecare dată-n vitrinele cu bijuterii / […] şi-n lumina căzută / prin fante mistice,-alcoolizate / -n somnul funcţionarului / colonial” (p.43-44).

Poate cea mai reuşită parte a volumului, Ostroveni. Viaţa şi contactele realizează involuntar o continuare cvasi-explicativă pentru nedumeririle exprimate anterior. De data aceasta avem de-a face cu retrogradarea matură într-un timp al suspendării oricăror temeri, în afara celor ludic-puerile pe care le implică vârsta copilăriei. Într-un stil uşor caustic, cu tuşe umoristice şi micro-tragedii savuroase, Ştefan Manasia recreează, convingător şi sigur, premisele unei fericiri aparente. Nu lipsesc, e drept, nici micile morbidităţi sadice, nici verva revanşard-adolescentină a căutătorului de vise diriguitoare: „gândacule, fii înghiţit de înserare / pierde-te pe aeroportul florii ultraviolet: / uită bizantinismul defuncţilor pe care / -i mixez în baletul ăsta înfiorător de încet” (p.73). Spectacolul reconfigurării, în mic, a tarelor care-şi formează sâmburii în inofensivul joc al copilăriei ia forma unui exerciţiu stilistic de mare impact, care mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu: „trupuşoarele fetiţelor erau RĂUTATEA pură / plângeau văzând furnicile cum duc gândaci în crevasele / din ciment // […] se trăgeau de păr cine să-nceapă şotronul / în ciorapi supraelastici transpiraţi / regină, regină, câţi paşi îmi dai?” (p.75).

Aşadar, chiar dacă inegal sub aspectul ponderii şi al eficienţei afectelor în comunicarea mesajului poetic, volumul lui Ştefan Manasia întăreşte convingerea că, dincolo de estetismul derutant al unei întregi generaţii de poeţi pentru care subiectivismul absolut e singura formulă de redesenare a lumii, există, totuşi, şi scriitori care şi-au făurit un ţel din stilizarea persuasivă a speranţei. Cred cu tărie că poezia lui Manasia reprezintă o formă proaspătă de a adulmeca necunoscutul, de a-l confisca din eterna lui atemporalitate şi de a-l îmblânzi cu talent, plasându-l, cu admirabilă răspundere lirică, între limitele darnice ale versului.

(Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, ed. Charmides, 2011)

„Cartea Alcool” a poetului Ion Mureşan e ceea ce se cheamă o apariţie editorială îndelung aşteptată. Se cunoaşte zgârcenia cu care scriitorul livrează poeme iubitorilor genului. Nu-i bai c-a întârziat. Bine c-a sosit!

Acum vine partea mai grea, că trebuie să şi scriu ceva despre cartea asta. Mă rog, greutatea vine din faptul că nu sunt mare amator de alcooluri, aşa încât s-ar putea ca gradul meu de empatizare cu rândurile volumului să nu fie prea ridicat. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Nici vorbă de aşa ceva. Numai că mi-a fost un pic mai dificil să mă pliez pe.

De ce i-am zis „Sorbitor”? O să ziceţi că vorbesc tâmpenii, dar mie volumul ăsta mi-a adus aminte pe alocuri de „Orbitorul” lui Cărtărescu. Pentru că sub ţeasta fiecărui beţivan căzut cu fruntea pe scândura subţire a mesei din crâşmă se ţese o întreagă lume nouă, care o cuprinde pe asta, mizerabilă, în care trăim, dar care-i aduce şi… „plusvaloare” (n-am găsit alt termen, iertare!), sub forma unor ingenioase metamorfoze ale simbolurilor prezente: „…chelneriţele sunt / ca patru-cinci mii de păsări ce ouă pe masa lui, aşa că nu-i de mirare / că el, Guleratul, nu vede că toate au un neg mic pe inelar şi tot aşa /un neg, unul singur, ca o lampă stinsă, pe nas” („Guleratul”, p.44). Imaginile vii din cârciumă dobândesc un colorit nou, printr-o transgresare a semnificaţiei actuale: „… tâmplarul ia cuie din gură în mână, ridică ciocanul, / dar el, Guleratul, uită atâta de repede, încât cuiele se topesc şi se-nroşeşte ciocanul şi se face potcoavă şi ar bate-o-n copită / de cal, dar tâmplaru-i bătrân şi nu-ncape în burta iepei ca să prindă mânzul dormind, / şi-apoi, omul bătrân nu intră cu fier înroşit sub burtă de cal” (p.45). Dacă aici găsim evoluţia augmentativ-estetică a unor banale chipuri din jurul sticlei de băutură, în poemul „Bătaia” întâlnim ritmul fin, dar ferm, al escaladării unui conflict, în jurul aceluiaşi obicei etilic. Răfuiala se naşte din cuvinte simple, din gesturile teatrale ale participanţilor, din invectiva suculentă („Ţi-am fost ca un frate, mă, porcule…” – p.32), într-un crescendo tot mai accentuat, însă străbătut de un abia perceptibil fior liric: „Acum nu mai stă nimeni pe scaune, / căci scaunele zboară din perete-n perete, / şi sticle dulci şi firave pahare ca pulpa de adolescentă zboară / în stoluri lungi şi ciripesc, şi pleoscăie ca peştii, / şi gemete şi bufnituri şi oftaturi se-aud de parcă / un zeu şi o zeiţă ar face dragoste-n grădini îndepărtate” (p.35). Este, cred, cel mai frumos poem din volum.

Am găsit, tot în volumul acesta, o poezie care mie îmi pare scrisă în cel mai pur stil dinescian. Dacă n-aş fi ştiut că autorul ei e Ion Mureşan, aş fi putut jura că Mircea Dinescu a zămislit-o: „Inimă n-are-n ea, ci-n coş de pai /i-o plimbă un copil ca pe-o pisică, / ce toarce leneşă pe-o pernă mică, / pe când căruţe trase de opt cai // la ea, ca la guvern, descarcă plângeri / şi poezii cu miile. Căci, vai, / ea patronează o contrabandă fină: / când vine noaptea, ca dintr-o uzină, / (zvârlind spre ceruri argintii răsfrângeri), / din sânu-i stâng, cisterne lungi spre rai / duc lapte şi suzete pentru îngeri.” („Poem de dragoste”, p.23). Ba chiar şi influenţe din Brumaru detectat-am, cel puţin în”Poem ocazional” (p.11), pe care ar trebui să-l transcriu integral ca să vă conving. Da’ mi-e lene. Şi poate nici nu-i adevărat. Mai ales că mereu l-am considerat pe Ion Mureşan un poet original. Am zis!

„Cartea Alcool” e o mică beţie literară, numai bună de dat gata lângă un pahar de vin. Dar numai unul! Că, dacă-s mai multe, tindeţi să deveniţi eroi ai cărţii. Şi asta n-ar fi bine decât într-o lume dirijată cu mână de maestru de infatigabilul coregraf care e Ion Mureşan. Pentru că numai el reuşeşte să ţi-i facă simpatici pe noptangiii rataţi care-şi petrec vremea sprijinind zidurile: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici, / cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! / Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se / pe lângă ziduri / şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere / scrise de un şcolar stângaci” („Poemul alcoolicilor”, p.5).

Ar merge, totuşi, un 50 de vodcă…

(Ion Mureşan, Cartea Alcool, 80 p., ed. Charmides, 2010)