Posts Tagged ‘cdpl’

G.Chiriac-S-a-zis-cu-noi-218x300În 2011, George Chiriac publica Frica circulă prin subteran (ed. Casa de pariuri literare), un volum de poeme care, fără a emite pretenţii de mare originalitate, avea să-l aşeze pe tânărul autor într-o galerie selectă a poeţilor care sunt conştienţi de vocea lor într-un peisaj poetico-literar deseori haotic. Nu există un gen poetic al ororii ori al groazei ridicată la rang de fior liric, cel puţin nu în literatura noastră recentă. Cu toate acestea, nu împărtăşesc nici părerea prefaţatorului volumului (A.R. Deleanu), care afirmă că poetul ne propune un „univers absolut original în literatura română”. E adevărat că nu avem un Edgar Allan Poe prin ogradă, dar parcă de un A.E. Baconsky, cu tenebroasele lui metafore şi cu vuietul fioros-gothic al versurilor sale, tot ne mai amintim.

[continuarea, în revistadesuspanslogo, cu un clic aici]

(George Chiriac, s-a zis cu noi, ed. Casa de pariuri literare, 2012, 78 p.)

[text apărut în revista , nr.3/2012.]

În literatura română recentă, subiectul comunismului românesc pare a fi inepuizabil. Şi dacă la începutul anilor ’90 miza unor astfel de scrieri era pur terapeutică (a se vedea, de pildă, cărţile lui Paul Goma din acea perioadă, percutante şi sonore, dar irelevante din punct de vedere estetic), în ultima vreme întâlnim, nu fără bucurie sinceră, brodări pur literare în stofa unui trecut sumbru.

Aşa se prezintă şi volumul de povestiri al Veronicăi D. Niculescu, apărut la editura Casa de pariuri literare şi intitulat Roşu, roşu, catifea. Ce avem aici: 15 texte (plus o confesiune finală) independente (deşi străbătute, la răstimp, de câte un element ori personaj recognoscibil dintr-o poveste anterioară), sudate prin însăşi tema pe care o abordează: viaţa cotidiană în comunismul românesc. Este, probabil, cea mai surprinzătoare culegere de micro-nuvele din ultimii ani (aş spune că doar Mihai Mateiu, cu Oameni, apărut la aceeaşi editură, se mai ridică la acelaşi nivel). Scrisul autoarei te cucereşte de la primele pagini; există aici o precizie a metaforei şi un joc al cuvintelor care fac ca până şi cel mai anodin moment al zilei să se transforme într-un spectacol grandios. Sub pana scriitoarei, nicio activitate nu pare banală. Şi nu vorbesc despre vreo tentativă orgolioasă a autoarei de a “înfrumuseţa” artificial un trecut gri şi debusolant (aşa cum se întâmplă în proza marilor nostalgici, pentru care amintirea este mereu prilej de admiraţie nediferenţiată), ci de iscusinţa de a reda clipei strălucirea care a făcut-o unică. Veronica D. Niculescu reuşeşte toate acestea fie prin schimbări radicale de perspectivă narativă (în “Zei”, de exemplu, “povestitorul” nici măcar nu e o fiinţă umană), fie prin construirea unui univers arhetipal pornind de la un element oarecare (într-o altă povestire, personajul feminin e sfătuit să folosească o bucată de sfoară pentru a-şi crea, în vagon, un spaţiu al siguranţei necesare în lupta cu un mediu ostil şi sufocant), fie prin discretele accente de simbolism care construiesc metafore ale revoltei ineficiente (gospodina care găteşte un peşte cu aspect înfiorător şi pe care va fi nevoită să-l mănânce, în ciuda rezervelor) ori prin inserarea unor bucăţi de ludic şi comic amar în istorii de o tristeţe funciară (tentativa de avort folosindu-se un reşou, o cărămidă şi nişte oţet). Peste toate acestea se aşază regeşte stilul inconfundabil al autoarei: un amestec de fluenţă narativă şi frivolitate studiată, o perfectă siguranţă a creionării personajelor laolaltă cu evitarea milimetrică a melodramei facile, un apetit sănătos pentru introspecţie şi valorificarea acesteia în tablouri de o frumuseţe stranie.

Dacă vă întrebaţi de ce mai e necesară o carte care să ne povestească din nou prea-trăitul acelor ani, vă răspunde, în final, însăşi autoarea: pentru ca să nu uităm. “[…] Pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire înspre cer”.

(Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, ed. Casa de pariuri literare, 2012)

*cronici apărute în revista , nr.4/2012

Un scriitor

Un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma) e un individ incomod. În calitatea sa de personaj literar auxiliar, aşa cum îi place să se autoproclame, editor la Casa de pariuri literare şi redactor la Observator cultural, a reuşit deseori să işte mici scandaluri în la fel de mica lume scriitoricească autohtonă. „Scandaluri” e, totuşi, mult spus. Vorbim, mai degrabă, despre o insaţiabilă nevoie a lui un cristian de ordine, de fair-play şi respectarea unui minim set de reguli, legi, cutume, văzută de criticii lui ca o formă de maladivă isterie auctorială, de batere cu pumnul în piept şi de căutare a nodului în papură. Un chiţibuşar, adicătelea. Nu voi face, aici, o sinteză a tuturor conflictelor născute în jurul personalităţii lui un cristian. Spun doar că autorul romanului Morţii mă-tii nu e un tip străin de controversă.

Şocant, în aceste condiţii, este faptul că romanul său nu a fost supus, printr-un foarte facil şi ieftin (a se citi: la îndemâna oricui) transfer de vină, unor critici distructive. Dimpotrivă; cel puţin până la această dată, receptarea critică a cărţii a fost fie entuziastă, fie absentă cu desăvârşire. Nu ştiu să fi existat vreo cronică devastatoare referitoare la Morţii mă-tii. Şi asta nu pentru că defuncţii mamelor noastre n-ar merita toată atenţia, ci pentru că, probabil, şi cei mai acerbi inamici ai lui un cristian şi-au dat seama că ne găsim în faţa unei cărţi-eveniment.

Fără să-mi propun să devin encomiastic, spun că romanul lui un crisitian poate fi considerat cartea unei generaţii. Morţii mă-tii nu retuşează, retroactiv, deriva unei generaţii literare care s-a găsit în prag de mileniu fără o dorinţă (artificială, de altfel) de închegare a unui mesaj unitar, ci prezintă diacronic crâmpeie de viaţă reală, într-o temerară încercare de creare a unui personaj emblematic. Nu lipseşte nici copilăria plină de întâmplări hazlii, de personaje pitoreşti (bunicul, de exemplu) şi de acea libertate absolută a cuvântului răcnit, a sudalmei răcoritoare exersată de adulţi, după cum nu lipsesc nici adolescenţa ori studenţia, cu accentele lor naiv-dramatice ori cu planurile semi-ridicole de ieşire din anonimat. Peste toate acestea adie vântul răzvrătirii, aşa cum îi şade bine oricărui erou de viţă nouă, coborât parcă din Salinger şi trântit cu brutalitate în praful autohton cotidian. Personajul principal al romanului traversează lumea cu îndârjire, conştient fiind de riscurile la care se supune, însă nu-şi pierde niciodată umorul şi păstrează intactă convingerea, uşor egolatră, că face mereu ceea ce trebuie. Nu e greu să recunoaştem în personajul cărţii un alter-ego al autorului însuşi, chiar dacă romanul se constituie într-un soi de semi-ficţiune ori, la limită, într-o meta-realitate, unde importante nu sunt asumările de roluri, ci morala normativă care derivă din rezolvarea impasurilor.

În ciuda titlului incitant (motiv pentru care autorul spune că romanul a fost refuzat de unele edituri – uite premisele controversei care face atât de bine pe termen lung!), romanul lui un cristian propune o metodă conceptuală de înţelegere a mecanismelor de funcţionare a unei întregi generaţii literare. Generaţie care, iată, găseşte în acest roman rădăcinile nebănuite ale propriei naşteri. Şi nu doar atât. Prin stilul liber-asumat, neprincipial şi, la rigoare, chiar extra-literar, un cristian reuşeşte să deseneze perfect momentul zero al naşterii unui fenomen. Chiar dacă fiecare din cei care se afiliază fracturiştilor, milenariştilor, douămiiştilor, mizerabiliştilor ejusdem farinae se consideră un univers în sine, străin de orice formă de mimetism, citind romanul lui un cristian îşi va da seama de liantul nevăzut care îl leagă de congeneri. Marele merit al cărţii de faţă acesta este: a reuşit să comprime şi să lege într-o manieră inteligibilă micile diferenţe care fac ca, totuşi, generaţia de după 2000 să capete un profil autonom, coerent şi vizibil. Chiar dacă lucrul acesta se rezumă, deocamdată, la originile sale şi la primii paşi în istoria literaturii. E o primă reuşită, deloc neglijabilă.

Morţii mă-tii are toate ingredientele unui roman interesant, perfect citibil şi mustind de veridic, căutând mereu să demonteze estetismul devalorizant şi metafora care ascunde, de fapt, bube străvechi. De aceea, să nu-l credeţi pe un cristian atunci când declară, neconvingător, că nu se consideră autor de literatură. E o simplă cochetărie. Autoevaluarea, în cazul de faţă, n-are niciun temei. Concluzia e simplă: un cristian e, cu siguranţă, un scriitor.

(un cristian, Morţii mă-tii, Casa de pariuri literare, 2012)

Photoshop failure

 

Nu-mi aduc aminte să fi fost mai entuziasmat vreodată de un volum de debut aşa cum am fost citind cartea lui Mihai Mateiu, intitulată, simplu, Oameni. O culegere de proză scurtă, reunind 13 povestiri incitante, chiar dacă aparent banale, într-un stil literar convingător, percutant, bine ţintit şi fermecător. Niciun cuvânt nelalocul lui, o frazare impecabilă, o siguranţă aproape maniacală în selectarea elementului inedit, a unghiului propice dindărătul căruia puteam recrea povestea – acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care consider Oameni a lui Mihai Mateiu drept cel mai puternic şi convingător debut literar din ultima vreme.

Fiecare dintre cele 13 bucăţi de proză scurtă prezintă succint o întâmplare izolată în destinul unor indivizi anodini, lipsiţi de cea mai mică sclipire de geniu ori originalitate. Această nivelare a trăsăturilor de caracter a personajelor sale face ca oamenii lui Mihai Mateiu să devină, paradoxal, interesanţi. Lupta surdă cu dezamăgirea propriei vieţi , cu atât mai dureroasă cu cât este comparată cu excentricităţile unui fante bătrân („Interviul”), pierderea simţului proporţiilor („Înfrângerea”), compensarea criminală a unui eşec simbolic („Vânătorul”), caruselul halucinant al rutinei înnebunitoare („Animal”), paralela tulburătoare între traseul prestabilit, onorabil, şi captivitatea animalelor la zoo („Robotul”) sunt tot atâtea ocazii pentru ca Mihai Mateiu să-şi exerseze dexterităţile literar-psihologice şi să ofere incipitul unor concluzii care se nasc, exclusiv, în mintea cititorului. Autorul se opreşte exact în momentul în care orgoliul auctorial l-ar face pe oricare debutant să încerce o linguşire a lectorului, o complicitate cu acesta în conducerea către un final previzibil. Sketch-urile lui Mateiu se bucură de o elegantă simplitate lexicală, laolaltă cu o tăietură exactă a conflictului şi o arhitectură perfectă a emoţiei.

Autorul volumului pare să înregistreze metodic felii de viaţă pe care le reproduce ulterior într-o formă brută, fără cosmetizări inutile. În cazul lui Mateiu, aşadar, Photoshop-ul nu are niciun rost: lumea lui este atât de grăitoare de la sine, încât nu are nevoie de niciun strop de adaos pentru ca veridicitatea ei să fie păstrată intactă. Ceea ce surprinde plăcut la Mateiu este şi dorinţa de a zugrăvi portrete pornind de la un decupaj atent al unor situaţii care sunt tipice pentru eroii săi, dar care, tocmai prin ciclicitatea lor, devin emblematice. Personajele cărţii sunt rareori declamative, trăsăturile lor de caracter rezutlând mai degrabă din surprinderea reacţiilor şi a automatismelor care le complică existenţa.

Consider că Mihai Mateiu a riscat enorm când a hotărât să debuteze editorial cu un volum de proză scurtă. Obtuzitatea şi rezerva criticii când vine vorba despre receptarea unor astfel de culegeri l-ar fi îndemnat pe oricare „începător” să caute o metodă cu şanse mai bune de a se face auzit. Autorul, posedând o siguranţă a condeiului aproape neverosimilă la un debutant, a câştigat, totuşi, acest pariu. Volumul său, despre care sper că este doar primul dintr-o serie lungă de cărţi care să mă bucure cel puţin la fel de mult ca Oameni, reprezintă o surpriză de proporţii. Povestirile lui Mateiu, adevărate bijuterii literare – adoptând, pe lângă manierismul deloc epatant, mici incursiuni psihologice –, formează un volum proaspăt, revigorant, promiţător şi, din aceste motive, demn de toată atenţia.

(Mihai Mateiu, Oameni, Casa de pariuri literare, 2011)

*cronică apărută în revista , nr.8/2012.

Cititorii versurilor lui Andrei Doboş trebuie să se înzestreze, la întâlnirea cu Inevitabilul, cu o doză consistentă de empatie. Numai aşa – printr-o asumare fictivă a personalităţii mânuitorului de vorbe – vor putea ajunge la esenţa poeziei. Lucru paradoxal, câtă vreme întregul volum al poetului reprezintă o ieremiadă discretă, cu valenţe vag protestatare, la adresa unei lumi în care haosul existenţial a devenit parte componentă.

Poetul imaginează universul banal-cotidian ca un imens muşuroi, ca un conglomerat sintetic de imagini suprapuse, toate având o trăsătură care le uneşte: kinetica individuală, necontrolabilă şi pluridimensională: „Plimbare. / Auzul sperios. / Fata cu rotweiller. / Cearta ciorilor. / Codobatură – vapor de mâl. / Alergătură – / oameni apar de nicăieri / în iarbă. / Băieţii cu fier vechi. / Maşini în alpha wave / toate – câte una / şi deodată” (p.10). Singura modalitate de percepţie cognitivă a tainelor de pretutindeni şi de nicăieri e recurgerea la simţurile proprii, aflate într-o legătură surprinzătoare cu semnificaţia nedetectabilă a panoramei imagistice: „Seară limpede / dimineaţă limpede / Mâna face / gura vorbeşte / urechea aude – / Biciclete în stradă. / Întuneric în lume – / Bondari şi tăuni. / Persistent: continuu: continuu şi tăcut” (p.12). Această constatare a mersului haotic al lumii nu are darul de a-l face pe poet să se sperie, ci îl plasează într-o postură a liniştii neprevăzutului inevitabil. Prin simpla raportare la un prezent în continuă schimbare, poetul găseşte resurse de a-şi configura o nişă proprie a siguranţei, aidoma unui embrion aşteptând, în culcuşul său ferit, evoluţia lucrurilor.

Lucrul cel mai interesant al poeziei din Inevitabil este pretextul scenografic care o precede. Autorul pare că stă deoparte, într-o postură de calmă instalare în confortul căminului, şi că urmăreşte viaţa de dincolo de fereastră, confecţionând cu ajutorul acesteia tablouri mişcătoare ale unei post-agitaţii ininteligibile. Poetul nu-şi pune întrebări cu privire la rostul tuturor lucrurilor, la originea lor cvasi-romantică, ci caută să-şi integreze obsesiile într-un mega-decor al dezordinii. Această sigurătate neintrospectivă îl determină să privească exteriorul ca pe o formă nesperată de compensare a vidului existenţial propriu, transformând sketch-urile citadine în adevărate elemente ontologice. Decorul, aşadar, este cel care întemeiază viaţa; kinetica nearticulată a imensului muşuroi se confundă cu circulaţia sângelui, cu bătaia inimii, cu respiraţia solitară a camerei. Transferul de suflu viu e, aşadar, asigurat: „Multe badoage pe masa căminului – cutii cu sare, conserve desfăcute. / Ulei. Peste tot ulei. / Prinsese floare. / Azi eu prind floare. În fotoliul închiriat / stau nemişcat şi lumea-mi stă la picioare; / Mucegaiul creşte verzului, alb şi opac” (p.43) sau „Aici unde eşti. / Spune-i mamei tale că ai ajuns. / Chiar pe scaun, în cameră; / cerul înnorat, fereastra” (p.46).

Identificarea poetului cu rolul domestic al căutătorului de sens reiese din modul în care poezia se condimentează cu ipostaze ale unui înăuntru de dincoace de lume. Masca preferată a observatorului cuminte e aceea a unui ins protejat de o căldură liniştitoare, rezultantă a prezenţei unor obiecte apropriabile, recognoscibile şi personale: „Îmbufnat în linişte sub lumina stelelor / pe acoperiş – / zumzăie uşor aparatul de aer condiţionat, / scara se termină într-o grădină puţin neglijată. // Spre vest, neted, şi zidul lanţului muntos în depărtare. // Sunt sobru când stelele se ivesc. / Crucea Sudului – / aerul ăsta proaspăt” (p.23). Mai mult decât atât, încercarea poetului de a-şi crea oaze de siguranţă dincolo de spaţiul privat (o ambiţie sănătoasă, am zice) primeşte un răspuns mulţumitor tot într-un element de scenografie urbană, ca şi cum împestriţarea panoramei iniţiale cu noi obiecte reprezintă un răspuns cosmic la neliniştile poetului: „S-a făcut târziu, / maşinile au aprins / farurile, un bărbat / înalt cu o plasă / în mână s-a săturat de aşteptat / tramvaiul, / o fată în urma / celeilalte. Una / dintre ele tunsă scurt / cu fâş subţire. Sunetul; / camionul / cu fier vechi – gresie faianţă / sanitare. Dintr-odată / pe cer / avioane cu reacţie – / poliţişti ce-şi fac tura de seară” (p.18).

Comunicarea deficitară cu exteriorul ajunge într-un punct critic, în care se pune la îndoială inclusiv autenticitatea unor legături vizibile sau detectabile. Claustrat în propria capcană a viziunii despre lume, poetul se miră cu o naivitate slab mimată atunci când semnalele de afară pătrund pe nesimţite în habitaclul atât de bine configurat: „dar pe jaluzele prin praful subţire / soare cenuşiu ninsoare molcomă / o oarecare nostalgie / oameni care tastează grijuliu / vorbesc între ei şi cu mine / ŞI CU MINE? / Sigur, şi cu mine / dar asta nu face nici o diferenţă” (p.33). Ca să găsească, totuşi, o lege funcţională pentru acest ocean de incertitudini, autorul recurge la cea mai la îndemână modalitate de creionare a unor răspunsuri: universul complotează după un foarte bine pus la punct sistem compensatoriu, nelăsând nicăieri jumătăţi de măsură ori lucruri neduse până la capăt. Salvarea nu e altceva decât instalarea graţioasă în yang, în reversul poveştii, la care asistă, evident, poetul: „Cineva stă liniştit / pentru că altcineva e agitat. / Cineva e deştept pentru că altul e prost. / Şi tot aşa. Până la urmă / o bătrânică schimbă bani la chioşc. / Prin parcuri e plin. Răcoarea / şi siguranţa că ei sunt bătrâni. / Bătrâni şi tineri. Toţi vociferează. / O cioară cârâie din înalturi. / Musca munceşte pe frunza de arţar / În prezenţa mea” (p.24). Riscul acestei detaşări superioare e privit cu superficialitate, întrucât poetul nu crede cu adevărat în alienare, câtă vreme toate pârghiile funcţionează impecabil, chiar dacă după reguli încă neştiute. Însă, chiar şi aşa, poetul ştie că deprinderea unui anumit mimetism poate crea angoase. Datorită calităţii de martor pe care şi-a asumat-o, autorul trăieşte cu o simulată (şi, din această cauză, ludică) spaimă a unei topiri a individualităţii într-o anonimitate sumbră şi tragi-comică: „Când mă întâlnesc cu oameni trebuie să fiu atent / să nu le preiau râsul, gesturile şi dispoziţia. / Rar mă pot abţine. Mi-e teamă că într-o zi / o să răspund la numele Petru” (p.53).

Ultimul poem al volumului, intitulat Jurnal, aduce un plus de coerenţă ansamblului cărţii, sintetizând, în manieră postfactuală, concluzia inevitabilă: ciclicitatea ameţitoare a timpului suprimă efortul izbăvitor de transcendere, condamnând cutezanţa la resemnare şi speranţa de mântuire colectivă la o izolată aspiraţie solitară. Inevitabilă nu e, aşadar, ieşirea din matricea universală, ci – dimpotrivă – însăşi recăderea fastuoasă şi ironică în timpul care ţi s-a dat: „E mişcarea continuă şi munca / din moment în moment şi de la zi la zi. / De aici tot mai adânc, până la nivelurile subtile. / Apoi din nou aici. Dimineţile devreme / zmeul zboară pe cale. Şi e numai apă, / numai păsări, scoarţă şi tufiş: las doar / mişcarea continuă şi munca / din moment în moment şi de la zi la zi” (p.56).

Concluzie? Un volum consistent (chiar dacă păcătuieşte, pe alocuri, prin redundanţă şi o uşoară monotonie), cu adâncime şi cu multiple resorturi interpretative, al unui poet care face ca lupta cu poezia să devină palpitantă. Autorul transgresează locurile comune şi le aduce într-un registru al meditaţiei, fără ca prin asta să piardă contactul cu originea, rostul şi fiinţarea lor iniţială. Sunt curios, mai mult decât în cazul altor tineri poeţi, care va fi următoarea destinaţie în drumul pe care ni-l deschide în faţă Andrei Doboş.

(Andrei Doboş, Inevitabil, Casa de pariuri literare, 2011)

Poate părea ciudată recenzarea unei cărţi de poezie în paginile unei reviste de suspans, mystery, thriller, sf ş.a.m.d. Numai că volumul lui George Chiriac, Frica circulă prin subteran, pare construit ca o sumă de clişee fotografice (n-o spun în cheie peiorativă) smulse din atmosfera terifiantă a filmelor de gen şi transpuse cu atenţie în pagină.

Versurile lui Chiriac zugrăvesc o lume în care pericolul nevăzutului e atât de pregnant, încât luciditatea se topeşte sub greutatea acestuia. Atmosfera sumbră pare să coboare peste oraşe, peste cimitire (există mai multe „vizite” la Bellu), într-o tăcere înfricoşătoare. Fotogramele izbucnesc în pagină pe neaşteptate, creând senzaţia de nou, de macabru subtil controlat .

*continuarea recenziei, pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(George Chiriac, Frica circulă prin subteran, 80 p., ed. Casa de pariuri literare, 2011)

Spuneţi şi voi: câţi oameni pot spune zice lucrul de mai sus fără să pară ipocriţi, deplasaţi, nelalocul lor? Foarte puţini. Nora Iuga e una dintre persoanele pe care eu le îndrăgesc enorm nu doar pentru că fiecare carte a ei este, pentru mine, prilej de jubilaţie estetică, ci şi pentru că sinceritatea ei absolută (şi, uneori, dezarmantă) reprezintă lucrul cel mai de preţ al unei personalităţi frumoase (vă las pe voi să descoperiţi, în carte, la ce se referă autoarea când spune că se topeşte după kitsch).

M-am îndrăgostit de Nora Iuga citindu-i Sexagenara şi tânărul, apoi Săpunul lui Leopold Bloom, apoi Fetiţa cu o mie de riduri, apoi Berlinul meu e un monolog, apoi Dactilografa de noapte. De fiecare dată am găsit în cărţile ei lucrul pe care-l caut cel mai des: firescul brut, refuzul oricărei cenzuri (estetice ori ideologice), plăcerea fantastică a amănuntului, adulmecarea asiduă a viului, a nemaipomenitului, a bucuriei de-a descoperi lucruri noi la fiecare pas. Iar Blogstory, cel mai recent volum al autoarei (care mi-a parvenit prin bunăvoinţa şi promptitudinea celor de la Casa de pariuri literare, cărora le mulţumesc), nu face rabat de la marca autoarei, această Alice-în-ţara-minunilor a literaturii române ultra-contemporane.

Paginile din Blogstory reconstruiesc mesajele Norei Iuga destinate blogului personal (creat cu susţinerea lui un cristian): inserţii diaristice, mirări fructuoase, rememorări dureroase (dar duios-compensatorii) ale întâlnirilor cu oameni din alte timpuri (merge chiar să scriu şi „din alt veac”!), notaţii referitoare la activitatea literară a autoarei (mult mai vie şi mai apreciată în Germania decât pe tărâmul unde poveştile respective s-au născut), bucuria de a te înconjura de oameni tineri, de suflul nou, de tirania mobilităţii şi imperativul agitaţiei cotidiene. Nora Iuga dă dovadă de aceeaşi acuitate ieşită din comun ca şi în momentele în care scria Berlinul meu e un monolog, carte în care simbioza dintre mintea care concepe realitatea şi fantasticul unei lumi într-o permanentă transformare este desăvârşit. Nora Iuga nu cunoaşte tristeţea. Chiar şi atunci când aceasta iese la suprafaţă obraznic, dintre rândurile frumos aranjate, nu e decât pretext pentru o paradoxală reaşezare în matca fericirii; acea fericire de a şti că universul e o parte din tine, că şi tu contribui permanent la tainicul său mers. Autoarea îşi priveşte viaţa ca pe un dar nesperat, evacuând sistematic orice tentativă a ei de a trăda speranţa.

Blogstory-ul este, de altfel, un proiect livresc nemaiîntâlnit până acum în literatura română, întrucât face saltul invers, dinspre electronic şi virtual către existenţa materială, palpabilă. Marele câştig al acestei tentative ste faptul că, în cazul Norei Iuga, ea nu-şi modifică mesajul în funcţie de suportul său ori de destinatarul imediat al gândurilor. Nora Iuga e aceeaşi: lirică, ermetică doar cât să nu fie acuzată de exhibiţionism, elegantă, delicată, îndrăgostită perpetuu de viaţă şi de oameni. Această vitalitate a scriitoarei este cea care face ca fiecare carte a ei să se constituie într-un eveniment literar. Salut, aşadar, apariţia Blogstory-ului!

Redau mai jos un fragment emoţionant al cărţii, care îmbină exemplar fiorul memoriei cu simbolistica târzie a gesturilor împăciuitoare. Un tablou de o rară frumuseţe: „Cartea cu poza lui Nino sprijinită de vaza de lemn moştenire de la mama mare, pe masa rotundă cu placă de sticlă. O candelă roşie cu flacăra pâlpâind lângă ea. O farfurie cu felii de cozonac cu nuci şi cu mac. Două pahare cu vin roşu. Iau într-o mână un pahar, în cealaltă un pahar. Le ciocnesc. La mulţi ani, Nino. Beau o gură dintr-unul, beau o gură dintr-altul. Îmi şterg buzele cu dosul palmei. Sărut fruntea alb-negru a fotografiei.” (p.87)

Bravo, Nora Iuga!

(Nora Iuga, Blogstory, 124 p., ed. Casa de pariuri literare, 2011)

Dacă nu era deja clar pentru toată lumea, sper că odată cu postarea asta se va vedea fără putinţă de tăgadă că m-am damblagit. În sensul bun. Adică în ultima vreme am aşa o poftă nebună de poezie proaspătă, încât mă apuc să citesc cam tot ce-mi pică în mână. Cu condiţia să fie apariţii noi (sau, măcar, relativ noi), care să mă surprindă (plăcut sau neplăcut, după caz).

O sută cincizeci de mii la peluze, volumul de poezii al Dianei Iepure, reprezintă, în primă fază („cosăuţi.md”), o incursiune duioasă într-o lume a naivităţii, a inocenţei, a noului. Aşa mi s-a părut, cel puţin după primele poeme care compun cartea. De acolo m-am şi inspirat când am ales titlul acestei mici recenzii. Mi s-a părut că personajul creat de Diana Iepure recreează, cu o viguroasă voluptate a detaliului, imagini ale unei copilării considerată idilică doar prin rememorare. Ştiţi voi: după ce timpurile trec, nostalgia trăirii lor are darul nesperat de a îndulci eventualele imperfecţiuni, transformând lumea de demult în prilej de bucurie retroactivă.

Pe urmă, treptat, tonalitatea volumului se schimbă. Se trece, pe nesimţite, de la o nostalgie rezervată la un gram de fericire obligatorie. Diana Iepure trasează contururile unei vieţi din care perpetua nemulţumire trebuie evacuată. La fel de mult cum trebuie extirpate şi ostentaţia, prostul-gust sau epatarea. Se simte aerul discret al dorinţei de adecvare la context, la necesitatea integării în peisaj. Nu e vorba despre o renunţare laşă ci, mai degrabă, de găsirea confortului de a aparţine, în sfârşit, la ceva. Comuniunea este un beneficiu mult mai important decât solitudinea arogantă, detaşată şi agresivă: „mi-am zis să nu mai enervăm pe nimeni / cu fericirea noastră / fericirea e lipsită de bun-simţ / merge doar cu cine vrea ea / cu ochii ca două pete de vin negru”. Fie ne aflăm în faţa unei subtile şi bine dresate ironii, fie asistăm la capitularea matură în faţa discrepanţelor umilitoare. Luaţi-o cum vreţi. 🙂

„Tobogan” vorbeşte, într-o limbă limpede şi lipsită de echivoc, despre alienarea post-modernă a individului, aflat în chingile dureros de dulci ale tehnologiei. E, aici, un clişeu mai vechi şi destul de răsuflat, însă redesenat de Diana Iepure într-o cheie proaspătă: „un utilizator / vrea să-mi fie prieten / mă anunţă emailul / aşa spun şi cei de trei ani / câd ies la tobogan / […] pare atât de simplu / te-ai dat cu cineva pe tobogan / şi gata / îi eşti prieten”. Metafora e facilă, însă cu nimic mai puţin grăitoare pentru reliefarea superficialităţii relaţiilor sociale de-acum, bazate într-o mare măsură pe confortul gratuit al virtualului, într-o lume din care afectele se retrag, având tatuate pe frunte stigmatul ieşirii brutale din modă.

Ultima parte a volumului („Fanfara”), întunecată şi concisă, aduce în prim-plan o scenografie tandră a morţii. Recuzita care însoţeşte momentul despărţirii de prezent apare în lumina rece a unor tradiţii corelative, în decorul apocaliptic al finalului: „muzicanţii / cântau din mers / puţin înclinaţi pe spate”, „voi aduna de pe pieptul ei / buruienile moarte / şi voi curăţa de uitare verde / crucea colţuroasă”, „sunt mândră de morţii mei / crucile lor sculptate / au loc de cinste în cimitir / ca altădată casele cu prispa înaltă / de-un metru / aproape de biserică”. Îngroparea păpuşii, păstrând aceleaşi tradiţii, vine ca o completare – ludică şi cutremurătoare deopotrivă – a unui tablou în care ciclul repetitiv al morţii s-a banalizat, devenind, în conştiinţa oamenilor, un element lipsit complet de vreo relevanţă ontologică. Dar astea-s deja filosofii.

Recunosc că mi-a plăcut cartea Dianei Iepure. Mi-a plăcut disponibilitatea acesteia pentru frivolitate, dar şi, în egală măsură, subtextul grav şi verva discursivă pe care a îmbrăcat-o această dorinţă aprinsă de a nu uita nimic, niciodată.  Cartea Dianei Iepure este, aşadar, o invitaţie la aducere-aminte, însă nu cu ochiul întors spre un interior individual şi sărac în conţinut, ci cu treaza conştiinţă a unui vechi timp comun, din care ar trebui să se nască toate năzuinţele celor care ne plimbăm pe-aici. Mi-a plăcut mult. Fie şi pentru următorul poem, care condesează uluitor de frumos toată drama postumă a iubirii care nu se mai întoarce: „mama face feţe de pernă / din cămăşile vechi ale tatei / scoate gulerul mânecile lasă doar / nasturii la mijloc / sidefaţi / toată copilăria am dormit pe pernă / ca pe pieptul lui tata”.

Frumos, deci.

(Diana Iepure, O sută cincizeci de mii la peluze, 80 p., Casa de pariuri literare, 2011)