Posts Tagged ‘cartier’

Nu ştiam mai nimic despre acest Philip O Ceallaigh (dau o bere/un suc/o măslină celui/celei care-mi spune cum se pronunţă). Aflu că e un irlandez care, la un anumit moment al vieţii sale, s-a stabilit la Bucureşti. Şi a muncit. Chiar şi la negru. Ridicaţi o sprânceană? Nu e cazul. Ce, vouă nu v-a trecut niciodată prin cap să mergeţi şi să trăiţi o perioadă într-o ţară exotică, să vedeţi ce şi cum, ca s-aveţi ce povesti pe urmă nepoţilor?

Aşa s-a născut volumul ăsta de povestiri. Faine. Rupte din realitatea noastră şi a celor de lângă noi. Eu recunosc, totuşi, că am cumpărat cartea din două motive: 1) m-a atras titlul (ştiţi că se spune că uneori citim dintr-o pornire egoistă de a compensa unele lipsuri din viaţa cotidiană; mnoah, eu n-am fost niciodată într-un bordel turcesc. Şi, de fapt, nici în vreun bordel whatsoever. Aşa că părea interesant.) şi 2) cartea asta face parte dintre acelea pe care Poliromul le dă acum la preţuri spectaculoase (în sens bun), adică 10 lei (da, sunt un zgârcit, hai, faceţi-mă de două parale). Şi am purces la citit.

Cum spuneam: povestiri drăguţe, oarecum facile stilistic, dar într-un mod nederanjant. O Ceallaigh are o scriitură fluidă, bine temperată, presărată şi cu elemente argotice, dar şi cu dovezi de un lirism tulburător (mă refer, în special, la „Încă o poveste de dragoste” care, deşi debutează într-un registru coroziv, se termină cu o imagine emoţionantă – cel puţin pentru mine). Descrie cu minuţiozitate viaţa într-un bloc românesc, în care fiecare apartament este o lume în sine, iar fiecare locatar – un personaj demn de toată atenţia („În cartier”). Comicul e la el acasă, fie izvorând din absurdul păţaniei (doi prieteni de la ţară ajung să mănânce un porc de guineea, neştiind, iniţial, ce e), fie dintr-un limbaj colorat. Aici mi se pare că stă punctul forte al lui O Ceallaigh (Doamne, mi-e greu până şi să-i scriu numele!): are o privire atât de scrutătoare asupra a tot ce se mişcă în jurul lui, încât felul în care-ţi descrie dialogurile dintre personaje, viaţa lor şi apucăturile fiecăruia capătă, aproape, o valoare jurnalistic-documentară. Într-atât de viu este tot ce scrie O Ceallaigh, încât paginile sale devin adevărate fotograme.

Şi încă un lucru: m-am săturat să tot citesc cărţi scrise de străini despre România, în modul ăla jenant-condescendent şi ascunzând bolnave complexe de superioritate. Nu că n-ar avea motive, însă uneori am chef să văd că şi pe noi ne iubeşte cineva, cu toate tarele noastre. Philip O Ceallaigh reuşeşte lucrul ăsta: nu găseşti pic de ură ori resentiment în ceea ce scrie despre meleagurile ăstea (sau despre americani, turci, greci etc., că nu doar noi suntem subiectul cărţii). Ne studiază cu vădit interes şi ne zugrăveşte încercând să ne înţeleagă, nu dorindu-şi cu tărie să ne pună la punct. De aceea şi stilul volumului de povestiri e agreabil: când săltăreţ şi comic, când cald şi reconfortant.

Mi-a plăcut.

(Philip O Ceallaigh, Însemnări dintr-un bordel turcesc, 440 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Ana-Maria Lişman)

Poezia lui Claudiu Komartin nu mai are nevoie de prezentări. În momentul în care am dat peste Circul domestic, am fost uluit de amestecul incredibil între acuitatea aproape străvezie a autorului şi sensibilitatea care, la acelaşi autor, nu se transformă niciodată în melodramă. A fost, pentru mine, una dintre surprizele poetice plăcute ale pepinierei de poeţi ai Cărţii româneşti.

A trecut ceva vreme până am reuşit să citesc Un anotimp în Berceni. Întârzierea nu mi se datorează mie, neapărat. N-am găsit cartea în nicio librărie în care intru (şi asta se întâmplă destul de des), aşa încât mi-a rămas doar varianta comandării ei. Am aşteptat muuult, mult prea muuuult până a sosit. Însă, aşa cum se întâmplă în cazul lucrurilor bune, această aşteptare pare să fi meritat.

Îndrăznesc să spun că, pentru iubitorii liricii lui Komartin, volumul de faţă poate constitui un mic şoc. Atitudinea autorului pendulează, aici, între două extreme: fie duce empatia până la contopirea totală cu obiectul/fiinţa la care se raportează, transformându-şi reacţiile corpului în nişte replici fireşti la zbuciumul de dincolo („carnea mea s-a împletit pe cadrul metalic al patului / în structuri torsionate, formând o reţea / coastele mi-au ieşit prin piele mă privesc în oglindă / mă privesc rânjind prosteşte cu gândul / că semăn puţin cu un cal răstignit” – alien redemption, p.31), fie e o expresie a dezimplicării totale, într-un peisaj în care numai privirea analitică se integrează discret: („[…] înţeleg că, aici, viaţa mea are legătură / mai mult cu ritmurile animalelor mărunte / pe care ţăranii le urăsc sau le tratează cu dispreţ. // Printre ei, mama mea decepţionată / şi tatăl meu îmblânzit – deşi sunt în sfârşit / acasă! – par uneori nişte figuri tragice sub cerul sângeriu / şi nici o scăpare / şi nici o consolare nu le va invada inimile / decât într-un târziu” – Tornando al pases, p.54). Altfel spus, Un anotimp în Berceni nu admite jumătăţile de măsură: o maturitate scrutătoare îi conferă autorului privilegiul de a discerne între acele trăiri care reclamă contopirea sentimentelor şi a afectelor emiţătorului şi ale receptorului şi acelea care, datorită rupturii agresive între realitatea brută şi anticiparea ficţională a minţii autorului, nu necesită decât o fugară privire şi o (minuţioasă, totuşi!) dare de seamă. Dezimplicarea nu e, aşadar, o specie a nepăsării juvenile, ci o asumată poziţie a celui care cunoaşte potenţialul afectiv al peisajului, însă nu-l mai detectează.

Ciclul Poemelor cu tătuca, constituind o importantă parte a volumului, înregistrează aproape cinematografic involuţia degradantă a trupului şi instalarea treptată a morţii celui apropiat. Stilistic vorbind, această parte a volumului e încărcată de o simbolistică neiertătoare, creată nu pentru a separa triumfător viul de aproape-viu, ci din dorinţa autorului de a surprinde neechivoc chipuri ale unei existenţe în descompunere: „Tata-i bolnav, degeaba îi mai aduce mama ligheanul. / Burta-i bolboroseşte şi suspină în graiul ei umed-cleios: / tătuca e-o damigeană în care cineva suflă printr-un furtun / de plastic la 5 dimineaţa” – p.10. Interogările, fără substraturi mistice, au rolul de a face comprehensibilă participarea celui măcinat de boală la spectacolul uimitor al sfârşitului: „Cine se zvârcoleşte mai tare ca tine? / Cine suferă, / cine se dă de ceasul morţii, / cine e mai orb decât tine, mai vanitos, mai smintit? / Stricăciunea îţi lucrează în oase şi nu-i nimeni pe lume / să te poată-ajuta” – p.15.

Poemele din Black butterfly sunt cele mai apropiate, ca ton, de acelea care au format Circul domestic. Claudiu Komartin se întoarce cu duioşie la stilul poemelor de acum 6 ani, revizitând, cu aceeaşi intensitate, vechile „locuri comune”: indiscreţia, amorul scurt, poezia gesturilor şi sensibilitatea corespondenţelor între afect şi efect: „Se deschide o poartă: cu mers potrivit, o tânără / păşeşte în stradă. O priveşti încântat de la geam, / iar ea îţi zâmbeşte. Dispare într-o arcadă, / apoi se arată din nou. // Un dans matinal. Un capriciu. O joacă. // I-ai pune pe frunte frunze de laur. / Foarte încet, prin părul fetei trece o boare de vânt, / ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur.” – Un dans matinal, p.34-35.

Prozaismul unora dintre poemele din La debarcader pierde din ariditate tocmai prin pictarea banalului şi înzestrarea acestuia cu subtilităţi (fatalmente subiective, evident), izvorâte din apetenţa crescută a autorului de a da un plus de sens oricărui eveniment anodin: „îmi pierd mâna prin părul tău / cum se pierde un liliac / în liniile de înaltă tensiune” – Laura, p.60. Dacă erotismului îi scade, aici, forţa plenarităţii, el câştigă, totuşi, mult mai mult prin paralelismul pe care autorul îl stabileşte între gestul îndrăgostitului şi imaginea electrică a firelor de înaltă tensiune. Nu e mai puţin, e mult mai mult. Pentru că poetul, înzestrat cu un curaj exemplar, zugrăveşte aparent necenzurat trăirea în proximitatea imediată a sentimentului. E o scânteie surprinzătoare, nu un foc aşezat.

N-aş fi crezut, iniţial, că un volum de o asemenea densitate, cu o puternică structură eterogenă şi polifonic până la diluţie, m-ar mai putea impresiona. Totuşi, modul în care argumentarea poetică se naşte în fiecare vers şi în fiecare poem, traversând volumul ca un fir nevăzut, dar rezistent, au făcut ca Un anotimp în Berceni să fie, după părerea mea, o culegere de poeme de ţinut aproape, în momentele în care vi se face dor de sunetul poeziei bune. Just in case.

(Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, 72 p., ed. Cartier, 2009)

Mi se întâmplă uneori să întrerup lectura unei cărţi mari (ca dimensiune, nu neapărat ca valoare) pentru a citi o altă carte, mai uşurică, mai accesibilă. De existenţa cărţii despre care scriu acum nici nu ştiam până joia trecută, când am intrat în librărie. Mi s-a părut interesantă, provocatoare şi am cumpărat-o.

Volumul de interviuri al lui Ovidiu Şimonca (Pot să vă mai enervez cu ceva?), redactor-şef adjunct al Observatorului cultural, conţine 25 de dialoguri cu personalităţi ale lumii culturale româneşti, chestionate în perioada 2005-2009, cu excepţia discuţiei inedite cu Al. Paleologu, care datează, ni se arată, din 1999.  Trebuie să spun că nu mă dau în vânt după revista Observator cultural, în paginile căreia au fost publicate aceste interviuri. Publicaţia mi se pare vag superficială, subţirică intelectualmente şi ultra-vocală în probleme care mie-mi par minore. Nefiind un cititor asiduu al ei, e firesc că pentru mine majoritatea interviurilor cuprinse în volumul lui Şimonca au fost noi.

Ineditul e dezvăluit tocmai din titlu. Întrebarea Pot să vă mai enervez cu ceva?, adresată (cui altcuiva decât) lui Gabriel Liiceanu (un vechi amic al revistei la care Şimonca scrie), dezvăluie o impură raportare a autorului la scopul oricărui interviu cultural. În definitiv, de ce să vrei să-l enervezi pe interlocutor? Această mentalitate, de hărţuitor popular, nu mi se pare compatibilă cu spiritul unei dezbateri culturale, indiferent cât de antipatic îţi este preopinentul. Interviul central al cărţii a şi stârnit, la vremea lui, reacţii pătimaşe din partea prietenilor lui Liiceanu, îl numesc de pildă pe A. Pleşu, care a scris un editorial dilematic având exact acest titlu („Pot să vă mai enervez cu ceva?”), cu referire directă la stilul (sau non-stilul) lui O. Şimonca. E adevărat că interviul cu Liiceanu pare făcut cu maxilarul încleştat. Iar subiectele alese (cum stă editura Humanitas cu plata datoriilor către stat, de exemplu) sunt din categoria soft-tabloidă a unui anumit gen de presă culturală. Păcat, putea ieşi un interviu mai acătării…

Există şi surprize în carte. Nu ştiam, de pildă, că Neagu Djuvara aprecia, în 2005, strategia politicii externe a lui Băsescu (celebra axă Washington-Londra-Bucureşti); nu ştiam nici despre relaţia (amicală? mai-mult-decât-amicală?) dintre Gabriela Melinescu şi Nichita Stănescu; nu ştiam că Livius Ciocârlie suferă de modestie cronică; nici că Antoanetei Ralian, cea care l-a tradus pe Henry Miller în româneşte, îi e jenă până şi astăzi să rostească unele cuvinte pe care le-a folosit în traducerea lui Sexus şi Plexus; sau că tot A. Ralian a cunoscut-o bine pe (şi a avut o corespondenţă de 25 de ani cu) Iris Murdoch…; nu ştiam că Nora Iuga, traducătoarea Elfriedei Jelinek în româneşte, n-a putut să se întâlnească niciodată cu autoarea nobelizată, pentru că aceasta ar fi o persoană extrem de respingătoare şi dificlă şi pentru că a refuzat cu încăpăţânare să-şi cunoască traducătorii… ş.a.m.d. Interviuri interesante mai sunt cele cu Dumitru Ţepeneag (supărat că Liiceanu i-ar fi cerut în 1990 suma de 1000 de dolari ca să-i publice o carte), Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian (înţepându-l once again pe Alex Ştefănescu), Victor Rebengiuc.

Interviurile cuprinse în volumul de faţă nu sunt cursive. Deseori se ghiceşte fie stânjeneala celui care întreabă, fie greutatea trecerii de la un subiect la altul. N-aş spune că e vorba despre amatorism, pentru că nu sunt expert în materie. E o simplă opinie de cititor. Duetele acestea, dirijate şi orchestrate de Ovidiu Şimonca, par pe alocuri murmurate de un personaj aproape afon, care nu ştie sau nu înţelege că dialogul e un regal al confesiunii benevole, nu o încercare de pătrundere sub fusta interlocutoarei. Vi se pare în regulă ca, fie şi într-un interviu mai liber, Ovidiu Şimonca s-o întrebe pe Nora Iuga (o autoare aflată nu chiar în floarea vârstei) ce rol a avut şi are sexul în viaţa ei? Click! şi Cancan, Şimonca o să vă ia pâinea de la gură!  

(Ovidiu Şimonca, Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie, 424 p, ed. Cartier, 2009)