Posts Tagged ‘cărţi’

La mine nu există dilema din titlu, pentru că nu sunt fumător. N-am fost niciodată, ca să răspund potenţialelor întrebări.  Şi, oricum, nu despre o astfel de alegere e vorba în cartea lui Orwell, ci despre dorinţa lui aproape aritmetică de a găsi explicaţii plauzibile pentru faptul că oamenii nu mai citesc. Poate ştiţi filmuleţul ăla de pe youtube în care reporterul îi întreabă pe nişte oameni de pe stradă care e ultima carte pe care au citit-o. Răspunsurile sunte stupefiante nu doar din pricina titlurilor amintite (o femeie spune că ultima carte de care-şi aduce aminte e „Pinocchio”), ci mai ales din cauza motivelor care stau la baza acestei inactivităţi. „Nu am timp”, cică. Dar să te speli ai timp?, întreb eu. En fin, asta e o idee noiciană, care spune că aşa cum ai grijă de curăţenia fizică a trupului tău, trebuie să te preocupe şi igiena mentală, pe care n-o poţi dobândi decât prin citit. Şi că, dacă îţi faci timp pentru una dintre acţiuni, trebuie să găseşti metoda să o faci şi pe a doua.

Cartea lui Orwell e o colecţie de eseuri/articole de ziar care tratează probleme diverse, toate, însă, circumscrise condiţiilor sociale în care suntem nevoiţi (mă rog, era nevoit) să ne ducem existenţa. În Cărţi sau ţigări el face, de pildă, demonstraţia matematică a faptului că scuza „nu citim, pentru că sunt scumpe cărţile” este palidă. Şi încheie: „în cazul în care consumul nostru de carte va rămâne la fel de scăzut ca şi înainte, cel puţin haideţi să recunoaştem că asta e din cauză că lectura e un mod de petrecere a timpului liber mai puţin interesant decât luptele de câini, filmele sau crâşma şi nu deoarece cărţile, fie ele cumpărate sau împrumutate, sunt prea scumpe” (p.14).

În Confesiunile unui cronicar de carte ironia şi ilarul îşi dau mâna. E absolut delicios modul în care Orwell descrie „zbaterile” celui care trebuie să livreze texte referitoare la cărţile care se tot adună pe masa lui de lucru. Ieri m-a apucat şi pe mine exasperarea, întrucât mi-am dat seama că la capul patului meu zac cărţile care sunt „urgenţe”, adică pe care trebuie să le citesc cât mai repede şi despre care am promis unul,altuia c-o să scriu. Numărul lor m-a descurajat, însă. Am 47 de „urgenţe”! 🙂 Urmează, evident, trierea lor, la care se adaugă neplăcuta misiune de a trimite mailuri/a da telefoane cu mesajul „va mai dura”. Anyway, Orwell îl vede pe cronicar ca pe un ins banal, care îşi târăşte zilele între tomuri, pe care în secret le urăşte de moarte, dar despre care va reuşi, cumva, să scrie elogios, mai degrabă dintr-o bucurie a ducerii la capăt a lucrului, decât din convingere sinceră. Sper să nu ajung în postura asta.

De un realism percutant e povestirea Cum mor săracii, unde ni se descrie cu minuţiozitate proximitatea morţii şi chipurile pe care o ia aceasta, într-un spital franţuzesc interbelic. Sunt tablouri grele, din care nu lipseşte, totuşi, ocheada hâtră. E, totuşi, Orwell, nu Allan Poe! 🙂 Cea mai consistentă bucată a volumului este Anii bucuriei, o rememorare sinceră a anilor de adolescenţă petrecuţi în şcoli înalte britanice, unde rigoarea academică se împleteşte (periculos, aş zice eu), cu tabuurile, cu homofobia, cu un fel de dispreţ absolut pentru păcatele veniale. Ni se povesteşte cum sunt pedepsiţi băieţii care sunt prinşi masturbându-se (şi cărora li se spune că acest obicei îi va duce la nebunie), cum relaţiile dintre copii se nasc exclusiv prin raportarea la averea părinţilor, cum diferenţele de statut social se reflectă în atenţia pe care le-o acordă cadrele didactice ş.a.m.d. Peste toate acestea, Orwell aşază o privire adâncă, retrospectivă, şi nu are pic de înţelegere retroactivă pentru acele mici abuzuri inexplicabile într-o societate care se doreşte emancipată, dezinhibată, liberă. Repercusiunile pe care le poate avea stigmatizarea unui copil pentru vina de a face pe el în timpul nopţii, mult timp după ce acest lucru iese din sfera firescului, sunt, după părerea lui Orwell, foarte grave. Metafora unei societăţi care preferă să acuze nediferenţiat, în loc să găsească metode moderne de a-şi trata tarele, este mai mult decât străvezie.

Şi dacă în 1984 distopia era pretextul pentru tragerea unor semnale de alarmă, în eseurile din cartea asta adevărul istoric şi social este cel care ne face să ne punem întrebări şi să ne regândim strategiile pe termen lung. Iată cum ficţiunea e, încă o dată, întrecută de realitate. Şi dacă ne-o spune Orwell, ar trebui să băgăm la bostan.

(George Orwell, , 204 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Ciprian Şiulea)

Un fel de bilanţ

Posted: 2011/01/12 in Uncategorized
Etichete:, , , ,

Eu sunt mereu cu un pas în urmă. Că-s ardelean, nu de alta. Aşa că atunci când am văzut că mai toată lumea deţinătoare de blog şi-a făcut un fel de dare de seamă cu privire la 2010, an care a plecat dintre noi, m-am scărpinat în creştet şi m-am gândit că aş putea comite ceva similar. Şi uite că încerc acuma. Deşi tre’ să spun că bilanţul meu se referă şi la cele 2-3 luni de dinainte de 2010, de când am deschis blogul. Deci un bilanţ octombrie 2009 – 2010.

Ce vreau eu să zic: bilanţul ăsta se referă la postările mele cu cei mai mulţi, respectiv cei mai puţini cititori. Ştiu că asta nu înseamnă mare lucru, dar mi-am spus că ar fi interesant de văzut ce anume caută persoanele care-şi petrec o parte din timp scotocind prin blogurile de cărţi. Adică ce cărţi i-au mânat în luptă şi i-au determinat să apuce mausul cu o brâncă, tastatura cu ailaltă şi să dea sărci. Şi uite ce mi-a ieşit.

Top 5 al celor mai accesate pagini/cărţi din blogul meu, până la 31 decembrie 2010.

1) Miruna VladaPauza dintre vene (surprinzător sau nu, cea mai citită recenzie de pe blogul meu a fost asta, la maaaare distanţă ca număr de accesări de ocupanta locului al doilea).

2) Constanţa BuzeaCreştetul gheţarului (nu e greu de ghicit de ce, plus că am recenzat-o şi pentru al doilea nr. din Poesis Internaţional).

3) Stoian G. BogdanChipurile (cea mai nervoasă carte românească de poezie a anului trecut, care a reuşit să îmbine entuziasmul cititorilor cu acela al criticii)

4) Claudiu KomartinCircul domestic (repet: după capul meu, cel mai talentat poet tânăr pe care-l avem. Punct.)

5) Octavian PalerDeşertul pentru totdeauna (probabil pentru că e o carte foarte frumoasă şi atât).

 

Şi acum, ladies and gentlemen, zmeura de aur! Adică top 5 al celor mai nefrecventate pagini/cărţi din blogul ăsta, până la 31 decembrie 2010.

1) Ismail KadareUmbra (habar n-am de ce a fost atât de ignorată, jur!).

2) Nina BerberovaAcompaniatoarea (aici pot înţelege – e o carte groaznică).

3) Nicolae PrelipceanuUn teatru de altă natură (mirare idem 1).

4) Ioana BogdanAnumite femei (mda…)

5) Iris MurdochDiscipolul (pe-asta chiar că n-o înţeleg, la câtă reclamă i-am făcut femeii. Poate se săturase lumea să tot afle c-o iubesc pe Iris şi, din bun-simţ, şi-a zis să mă lase doar cu ea o perioadă… 🙂 )

Concluzii? Trageţi-le singuri. Io n-am chef.

P.S. needless to say, cred, dar tot o fac: numele autorului, acolo unde este cazul, conţine un link către blogul său. Linkurile pe care le conţin titlurile cărţilor vă direcţionează către postările mele referitoare la ele. Clear as the blue spring sky.

Shopping 4

Posted: 2010/01/19 in Uncategorized
Etichete:, , , ,

că nu e mai plăcută zăbavă ştiu treaba asta mai ştiu şi că „arunc” o groază de bani pe cărţi ştiu şi că o anume persoană nu spui cine mi-a spus că sunt bibliofil ceea ce la prima vedere părea o boală (din categoria zoofil pedofil necrofil şi alte nenorociri) dar dup-aia mi-am dat seama că dacă am o astfel de disease mă pot lăuda că totuşi n-are efecte secundare ştiu şi că aceeaşi persoană mi-ar contrazice drastic această ultimă aserţiune

ba cum să nu existe efecte secundare ar trebui să afli că viaţa e în altă parte că în primul rând frumuseţile lumii sunt în exteriorul tău abia mai apoi în cărţi autorii chiar dacă nu-şi dau seama de la început inserează în propriile cărţi experienţe poate nu directe poate nu palpabile dar în orice caz măcar de nivel fantasmagoric da’ tot experienţe se cheamă or tu năclăieşti în propriul fotoliu pierdut cu câte o bucată de hârtie între degete o cărămidă mai mult sau mai puţin grea din care ieşi din păcate la fel cauţi răspunsuri zici ei asta pe mine mă sperie pentru că credeam că eşti suficient de puternic încât să găseşti în tine resurse nu te mai plânge n-ai de ce ce-ţi lipseşte ce-ţi doreşti ce vrei mai mult eşti binecuvântat hai să mâncăm un pui chinezesc hai să facem dragoste hai să mă ajuţi la o chestie

şi mai ştiu că orice alte cuvinte sunt de prisos mă ridic imediat din scaunul ăsta blestemat de unde scriu lucrurile ăstea dar nu înainte de a vă spune ce-am cumpărat cu ce o să-mi irosesc vremea unde voi căuta în continuare răspunsuri

  • Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul
  • Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49
  • Sylvia Plath, Clopotul de sticlă
  • Iris Murdoch, Discipolul
  • Iris Murdoch, Clopotul
  • Iris Murdoch, Dilema lui Jackson
  • Iris Murdoch, Marea, marea 

M-am gândit îndelung ce titlu să dau postării mele despre cea mai recentă carte a lui Nicolae Manolescu, „Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă”. Primul termen e la locul lui, pentru că, într-adevăr, unele lucruri din carte sunt emoţionante. Nu ştiu dacă al doilea cuvânt ales nu e prea dur, însă dezamăgirea provocată de unele cuvinte scrise aici n-o pot ascunde.

Ce e emoţionant? Pasajele în care Manolescu vorbeşte despre întâlnirile pe care le-a avut, de-a lungul timpului, cu Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii. Există o sensibilitate a mărturisirii pe care n-o bănuiam la criticul din cale-afară de exigent când vine vorba despre cumpănirea valorică a contemporanilor (şi nu numai). Iar cele mai reuşite momente ale cărţii sunt, după părerea mea, acelea în care N.M. rememorează, rezugrăveşte şi, parcă, retrăieşte prietenia pe care a avut-o cu Alexandru Ivasiuc. Mărturia modului în care Manolescu merge să-i identifice cadavrul, printre alte zeci, în urma cutremurului din ’77, e zguduitoare. Pagini de literatură pură, coborâtă din absurdul cotidianului ceauşist.

Ce nu mi-a plăcut? În primul rând, o benignă malonestitate auctorială. Manolescu se autoplagiază „la greu”. Am găsit, în această carte, capitole întregi din cărţi anterioare pe care i le citisem („Lectura pe înţelesul tuturor”, „Andersen cel crud şi alte teme”), nemodificate nici măcar cu o virgulă (chiţibuşar cum sunt, am verificat!). Referirea la „baba lui Călinescu”, prototipul omului simplu care-l compătimeşte pe tânărul intelectual pentru corvoada de a fi nevoit să citească zilnic („Tot mai citeşti, maică?”) nu e nouă, ea apare şi în volumele citate mai sus. La fel cu unele pasaje introspective (deşi autorul e mai zgârcit cu auto-dezvăluirea)… În al doilea rând, dar ăsta e un criteriu pur subiectiv, pe care mi-l asum în întregime, nu mi-a plăcut inaderenţa cu care Manolescu îi priveşte pe unii dintre cei mai importanţi actori literar-politici în piesa postdecembristă. Criticul literar vorbeşte în termeni nu foarte apreciativi despre Corneliu Coposu, pe care îl blamează pentru că, chipurile!, ar pune interesul de partid mai presus de orice interes naţional, despre Doina Cornea („… exemplu de moralitate intransigentă înainte de 1989, personaj demn de compătimire (?!? – n.m.), după aceea”, p.329), despre Ana Blandiana, pe care o acuză, nici mai mult, nici mai puţin, de… invidie, deşi nu e convins, iniţial, dacă e vorba despre invidie în ceea ce priveşte ascensiunea politică ori reuşitele literare etc. Cu siguranţă că Nicolae Manolescu i-a cunoscut pe toţi de mai sus mult mai bine decât aş putea-o eu face vreodată, dar referirea în termeni atât de condescendenţi şi aproape descalificanţi la câteva dintre simbolurile postrevoluţionare, care au schimbat, poate, cândva, cursul istoriei, mi se pare un lucru izvorât dintr-un orgoliu care nu-şi justifică pe de-a-ntregul „rotunjimile”.

Ca să nu mai pomenesc că, la pagina 222, am vrut să mă opresc din citit şi să abandonez, de nervi, lectura întregii cărţi. Eu, care sunt un grammar freak, am dat, la Manolescu, peste următoarea exprimare, pe care mi-e greu s-o includ la categoria greşelilor de redactare (deşi mi-ar fi plăcut s-o pot face): „În sinea mea, mă despărţisem deja de revista la care debutasem ca şi (sic!) cronicar”. No comment.

Am avut în permanenţă senzaţia că această carte trebuie citită cu creionul în mână. Într-atât de plină de evenimente, impresii, lecturi şi interpretări este, încât îţi vine să-ţi asumi cu seriozitate postura de învăţăcel. Şi o spun fără nicio urmă de ironie. Pedagogul Manolescu este, deseori, mai pregnant decât povestitorul cu acelaşi nume. Nu cred nici măcar în cochetăria uşor ipocrită a autorului atunci când afirmă că nu se crede scriitor. Ba să vă credeţi!

În final, vă spun că mi-au reţinut în mod deosebit atenţia următoarele cuvinte: „Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea (şi nu mă laud cu asta)” – p.407. Curios. La mine este exact invers. Şi nici eu nu mă laud cu asta.

(Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă, ed. Paralela 45, 2009)

Shopping 3

Posted: 2010/01/04 in Uncategorized
Etichete:, , , , ,

Revelionul mi l-am petrecut undeva pe lângă Cluj, aşa că în data de 2 ianuarie, dimineaţa, am tras o fugă până la cel mai apropiat Mall (deşi urăsc Mall-urile până la sânge), ca să dau buzna într-o librărie, de unde am fost scos (cu forţa!) după vreo oră jumate. Drept e că, dacă mai stăteam prea mult, riscam să-mi dau toţi banii pe cărţi. Am cheltuit, în total, 137 lei. Poate părea mult, însă, având în vedere că eu cheltuiesc, în medie, cam 100 lei pe lună pe cărţi, nu e cine ştie ce. Tocmai se terminase luna cadourilor, nu?

Ce-am cumpărat? Iată (n-o să mai ataşez şi imaginea cărţii, pentru că ea va apărea, oricum, în momentul în care voi scrie despre ea):

  • Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă – deja sunt pe la jumătatea cărţii; impresiile, cât de curând.
  • Jose Saramago, Omul duplicat – presimt ceva, nu spui ce, deocamdată…
  • Adrian Schiop, Zero grade Kelvin – şi aici presimt ceva, exact inversul „simţirii” de mai sus…
  • Vaclav Havel, Scrisori către Olga – ard de nerăbdare s-o citesc şi pe asta.

Dacă credeţi că Iris Murdoch s-ar putea simţi trădată, vă spun eu că n-are de ce. Încă nu mi-am încheiat socotelile cu ea, fiţi siguri. 🙂