Posts Tagged ‘carte’

Cu cartea asta se încheie lungul şir al cărţilor lui Iris Murdoch (11 la număr) pe care le-am avut în casă şi pe care, fără excepţie, le-am citit. Dovadă stă lista volumelor citite, unde le puteţi găsi pe toate. Aşadar, am terminat o etapă. Ştiu că mai există în româneşte tradusă şi Prins în mreje, însă, nefiind  reeditată de Polirom, aş găsi-o doar pe la anticariate. La acelea la care am fost n-am avut sorţi de izbândă. Nu-i nimic. Probabil nici n-aş mai putea să citesc ceva scris de Dame Murdoch. Îmi place în continuare, dar m-am plictisit. E ca o relaţie între un bărbat şi-o femeie: ai fluturi în stomac la început, ţi se pare că sexul e fantastic (the best you had! ), dar după 11 cărţi (sic!) deja începi să te saturi. Lucrurile se răresc, nu mai există spontaneitate, totul e întrucâtva previzibil. Mă opresc, că deja mi se pare că vorbesc despre cu totul altceva. 🙂

Ucenicul cel bun, citită în ultima săptămână, urmează îndeaproape reţeta patentată de Iris Murdoch: un tânăr, Edward, care-şi ucide din neatenţie prietenul cel mai bun (de care-l leagă, cum altfel?, şi nişte pulsiuni homosexuale), drogându-l pe ascuns. Urmează remuşcările, încercarea de a găsi confort la tatăl lui pe care abia îl cunoaşte (Jesse Baltram, un pictor bătrân, fost mare crai). Ajunge la locuinţa acestuia (nu ştiu de ce, în romanele lui Murdoch, există mereu câte un personaj care locuieşte în nişte tărâmuri aproape mitice ori mistice, departe de civilizaţie, cu marea la picioare, cu rude care par desprinse din filmele cu bolnavi psihic), unde îl găseşte decrepit, ţinut ostatic de soţia lui, Mama May, şi cele două fiice: Bettina şi Ilona. Bătrânul n-are voie să iasă din cameră, nu pare conştient de ce se întâmplă şi totul e învăluit într-un mister lugubru. Ajutat, fireşte, şi de decorul gotic al poveştii. Asta e o parte a romanului. Îl avem apoi pe tatăl vitreg la lui Edward, Harry, care se încurcă sentimental cu Midge, nevasta psihologului Thomas. Harry mai are un fiu, Stuart, care vrea să-şi ia viaţa în mâini şi să predice religia tuturor necredincioşilor (o pasă mistică de asemenea găsibilă destul de des în romanele lui Murdoch); Meredith, fiul lui Midge şi Thomas, care-şi surprinde mama în adulter, dar nu spune o vorbă; mai sunt personaje secundare, care conferă volum romanului, fără a fi prea importante în derularea poveştii. Complicat. Structura e arborescentă: se pleacă de la o dilemă morală; se încearcă rezolvarea ei pe calea psihologic-facilă a reîntregirii familiei; lucrul eşuează, întrucât Jesse e irecuperabil, astfel încât Edward nu-şi găseşte sprijinul în figura paternă pe care a căutat-o cu disperare. Mai mult decât atât: Jesse moare înecat (probabil că într-una din desele lui escapade în jurul castelului, din neatenţie, cade în râu); îl găseşte Edward, căruia i se adaugă, deci, şi povara grea de a fi a martorul morţii propriului tată. Mama prietenului său, pe care l-a ucis din neatenţie, Mark, îi trimite o serie de scrisori furibunde, care îi cresc anxietatea şi tendinţele de autoflagelare. Conflictul extern e mocnit; cel interior, în schimb, e într-o gradaţie continuă şi sfâşietoare. Finalul romanului aduce un fel de reconciliere tardivă şi fragilă, însă suficientă pentru ca protagoniştii să-şi dorească să ia totul de la zero. Cu mâna pe inimă spun, totuşi, că n-am înţeles semnificaţia titlului. Bănuiesc că Edward ar fi ucenicul cel bun, dar al cui şi cu ce scop, ei bine, lucrul ăsta a rămas un mister total.

Stufos, scris cu o dezordine conceptuală dezarmantă, însă cu atât mai veridică, Ucenicul cel bun e un roman citibil doar pentru cei care sunt deja familiarizaţi cu stilul lui Murdoch. Pentru un neofit, cred că şocul ar fi prea mare, iar plăcerea lecturii – foarte greu truvabilă. Încercaţi, aşadar, pe proprie răspundere.

(Iris Murdoch, Ucenicul cel bun, 648 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Anca Dan)

M-am hotărât să preiau leapşa lui isuciu, pentru că în ultima vreme nu prea mai am chef de citit. Se şi poate observa destul de uşor: ultima postare datează din 1 martie. Adevărul e că citesc în paralel 3 cărţi şi nu mă rabdă inima s-o duc pe niciuna la capăt (deşi se apropie dead-line-ul, ştiu, Mircea 🙂 ). Ok, here we go.

1. Numiţi cinci titluri de cărţi capodopere din literatura română sau universală.

Hmm, să zicem aşa: 1. Război şi pace (Tolstoi); 2. Don Quijote (Cervantes); 3. Muntele vrăjit (Thomas Mann); Decameronul (Bocccaccio); Fraţii Karamazov (Dostoievski); Maestrul şi Margareta (Bulgakov).

2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi ? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.
Autor român. Iubesc literatura română, aşa minoră cum e ea. Sunt un pedofil, adicătelea.
3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia ?
Păi… e o întrebare ciudată. Povestea există ca să te emoţioneze. În lipsa poveştii (înţeleasă în sens larg, nu neapărat epic)  nu există emoţie.
4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică ?
Întrebarea asta va trebui adresată cuiva care va trăi peste vreo câteva secole bune.
5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi ?
Valoarea nu, dar îi poate influenţa forţa receptivă.
6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Stefan Agopian sau Mircea Cărtărescu ?
Pe Agopian nici nu l-am citit. Nu mă atrage deloc. Cărtărescu mi se pare un autor foarte bun. Dar nu genial.
7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi ? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi
pierdut ceva ?
Nu fac niciodată eforturi pentru citirea vreunei cărţi. Dacă nu-mi place, îmi cer scuze (în capul meu) de la autorul său şi o închid. Viaţa e prea scurtă, cărţile bune – prea multe.
8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic ?
Da, cu siguranţă.
9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor ?
Ambele. De cele mai multe ori, însă, mă ghidez după instinct. Deja pot să miros cărţile bune.
10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul ?
Da. Eugen Barbu, Ernesto Sabato, Augustin Buzura. Voiam să zic şi Nicolae Breban, însă brusc mi-am dat seama că, în cazul lui, nu mi-au plăcut nici măcar cărţile, darămite prezenţa publică narcisiacă şi megalomană a autorului.
11. Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea?
Da. Din curiozitate, de cele mai multe ori.
12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot ?
Credeţi că un autor cu platfus poate scrie poezii bune?
13. Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă,  japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?

Nu-mi place genul ăsta de clasament. Nu-l înţeleg.

P.S. trimit leapşa către Mircea, Şerban Tomşa, Mayamaria.

„Cartea Alcool” a poetului Ion Mureşan e ceea ce se cheamă o apariţie editorială îndelung aşteptată. Se cunoaşte zgârcenia cu care scriitorul livrează poeme iubitorilor genului. Nu-i bai c-a întârziat. Bine c-a sosit!

Acum vine partea mai grea, că trebuie să şi scriu ceva despre cartea asta. Mă rog, greutatea vine din faptul că nu sunt mare amator de alcooluri, aşa încât s-ar putea ca gradul meu de empatizare cu rândurile volumului să nu fie prea ridicat. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Nici vorbă de aşa ceva. Numai că mi-a fost un pic mai dificil să mă pliez pe.

De ce i-am zis „Sorbitor”? O să ziceţi că vorbesc tâmpenii, dar mie volumul ăsta mi-a adus aminte pe alocuri de „Orbitorul” lui Cărtărescu. Pentru că sub ţeasta fiecărui beţivan căzut cu fruntea pe scândura subţire a mesei din crâşmă se ţese o întreagă lume nouă, care o cuprinde pe asta, mizerabilă, în care trăim, dar care-i aduce şi… „plusvaloare” (n-am găsit alt termen, iertare!), sub forma unor ingenioase metamorfoze ale simbolurilor prezente: „…chelneriţele sunt / ca patru-cinci mii de păsări ce ouă pe masa lui, aşa că nu-i de mirare / că el, Guleratul, nu vede că toate au un neg mic pe inelar şi tot aşa /un neg, unul singur, ca o lampă stinsă, pe nas” („Guleratul”, p.44). Imaginile vii din cârciumă dobândesc un colorit nou, printr-o transgresare a semnificaţiei actuale: „… tâmplarul ia cuie din gură în mână, ridică ciocanul, / dar el, Guleratul, uită atâta de repede, încât cuiele se topesc şi se-nroşeşte ciocanul şi se face potcoavă şi ar bate-o-n copită / de cal, dar tâmplaru-i bătrân şi nu-ncape în burta iepei ca să prindă mânzul dormind, / şi-apoi, omul bătrân nu intră cu fier înroşit sub burtă de cal” (p.45). Dacă aici găsim evoluţia augmentativ-estetică a unor banale chipuri din jurul sticlei de băutură, în poemul „Bătaia” întâlnim ritmul fin, dar ferm, al escaladării unui conflict, în jurul aceluiaşi obicei etilic. Răfuiala se naşte din cuvinte simple, din gesturile teatrale ale participanţilor, din invectiva suculentă („Ţi-am fost ca un frate, mă, porcule…” – p.32), într-un crescendo tot mai accentuat, însă străbătut de un abia perceptibil fior liric: „Acum nu mai stă nimeni pe scaune, / căci scaunele zboară din perete-n perete, / şi sticle dulci şi firave pahare ca pulpa de adolescentă zboară / în stoluri lungi şi ciripesc, şi pleoscăie ca peştii, / şi gemete şi bufnituri şi oftaturi se-aud de parcă / un zeu şi o zeiţă ar face dragoste-n grădini îndepărtate” (p.35). Este, cred, cel mai frumos poem din volum.

Am găsit, tot în volumul acesta, o poezie care mie îmi pare scrisă în cel mai pur stil dinescian. Dacă n-aş fi ştiut că autorul ei e Ion Mureşan, aş fi putut jura că Mircea Dinescu a zămislit-o: „Inimă n-are-n ea, ci-n coş de pai /i-o plimbă un copil ca pe-o pisică, / ce toarce leneşă pe-o pernă mică, / pe când căruţe trase de opt cai // la ea, ca la guvern, descarcă plângeri / şi poezii cu miile. Căci, vai, / ea patronează o contrabandă fină: / când vine noaptea, ca dintr-o uzină, / (zvârlind spre ceruri argintii răsfrângeri), / din sânu-i stâng, cisterne lungi spre rai / duc lapte şi suzete pentru îngeri.” („Poem de dragoste”, p.23). Ba chiar şi influenţe din Brumaru detectat-am, cel puţin în”Poem ocazional” (p.11), pe care ar trebui să-l transcriu integral ca să vă conving. Da’ mi-e lene. Şi poate nici nu-i adevărat. Mai ales că mereu l-am considerat pe Ion Mureşan un poet original. Am zis!

„Cartea Alcool” e o mică beţie literară, numai bună de dat gata lângă un pahar de vin. Dar numai unul! Că, dacă-s mai multe, tindeţi să deveniţi eroi ai cărţii. Şi asta n-ar fi bine decât într-o lume dirijată cu mână de maestru de infatigabilul coregraf care e Ion Mureşan. Pentru că numai el reuşeşte să ţi-i facă simpatici pe noptangiii rataţi care-şi petrec vremea sprijinind zidurile: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici, / cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! / Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se / pe lângă ziduri / şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere / scrise de un şcolar stângaci” („Poemul alcoolicilor”, p.5).

Ar merge, totuşi, un 50 de vodcă…

(Ion Mureşan, Cartea Alcool, 80 p., ed. Charmides, 2010)

Prima carte pe care mi-a dat-o taică-meu s-o citesc a fost, dacă nu mă-nşel, „Aventurile lui Gordon Pym” a lui E.A. Poe. Iar maică-mea, pe când eram în clasa a doua sau a treia (cam devreme, totuşi) mi-a pus în braţe „20.000 de leghe sub mări” a lui Jules Verne. Nici Poe, nici J. Verne nu mi-au plăcut atunci. În legătură cu Jules Verne am dezvoltat o temeinică reticenţă, de care n-am scăpat nici azi. Pe Poe îl mai citesc uneori, noaptea.

Cam despre asta e vorba în cartea de faţă. Dan C. Mihăilescu adună o seamă de oameni de diverse profesii (actori, pictori, scriitori, filosofi, politicieni, medici ş.a.m.d.) care vorbesc despre cărţile care i-au făcut oameni. Sunt câteva titluri care se repetă (cum ar fi „Insula misterioasă” a lui Jules Verne) şi altele care, spre surprinderea mea, lipsesc cu desăvârşire („Don Quijote”, de pildă). Măcar am mai scăpat de grija că n-am citit tot ce ar fi trebuit… Dacă şi la case mai mari se întâmplă asta, eu de ce să nu fiu scutit? 🙂

Semnatarii din carte vorbesc despre lecturile care le-au îndrumat paşii, care le-au educat sentimentele şi care le-au ghidat gândirea. Unele mărturii sunt emoţionante (Ana Blandiana vorbeşte despre ezitarea cu care a deschis acele camere interzise, pline cu cărţi, aflate în vecinătatea casei lor de la Oradea), altele vorbesc despre o duioasă disperare a neîmplinirii cerinţelor unui cititor adevărat (Gabriel Liiceanu, uimit de lista lungă de opuri obligatorii pe care Noica i le dă de citit pe parcursul unei singure veri), altele surprind prin mesajul eliptic (Victor Rebengiuc ne spune, cu un ton amar, că, până acum câţiva ani, mai citea şi ziare, pe lângă Llosa, Hemingway ori Marquez).

Ce e de reţinut: în special ideea că nu există lecturi care, eo ipso, să fie obligatorii; că fiecare carte trece prin alte mâini, care o primesc atunci când mintea care le pune în mişcare e deschisă pentru nou; că a recomanda o lectură cuiva e un act de maximă responsabilitate, gest care trebuie să ţină cont de temperamentul, vârsta, preocupările şi structura sufletească ale destinatarului.

Dintre micro-eseurile celora care au contribuit la realizarea acestui volum (Manolescu, Alex. Ştefănescu, Neagu Djuvara, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Andrei Cornea, Livius Ciocârlie ş.a.) mi-au plăcut în special textele lui Mihai Măniuţiu şi Ioana Pârvulescu.

Două lucruri mi s-au părut importante aici: 1) ideea, de o frumuseţe poetică rară, că speranţa ultimă a oricărui muritor iubitor de lectură e aceea de a se metamorfoza într-o carte, expresie a comprimării simbolice şi definitive a viului: „… dar cum aş putea să încetez a mă gândi la cărţi ca la nişte fiinţe vii când eu însămi nu-mi doresc altceva, în timp, decât să devin nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât o carte?” (Ana Blandiana, p.20). 2) extirparea fricii că nu ai citit tot ceea ce trebuia citit, bazată pe ideea că fiecare cuvânt poate însemna lucruri diferite pentru fiecare om, la fiecare vârstă a acestuia: „Nu trebuie să-ţi fie ruşine că n-ai citit la timp cărţi esenţiale, că n-ai citit „tot” ce trebuie citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, cosanguin cu evoluţia sa interioară, cu nevoile şi întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri şi devansări specifice” (Andrei Pleşu, p.112).

O carte frumoasă, un util îndrumar de lectură sau prilej de rememorare a unor poveşti despre care credeai că ţi-au ieşit complet din minte.

(Dan C. Mihăilescu – editor -, Cărţile care ne-au făcut oameni, 144 p., ed. Humanitas, 2010)

Dan-Liviu Boeriu

(dan.boeriu@gmail.com)

Nu am abandonat, aşa cum s-ar crede, vechiul meu blog (danboeriu.romblog.ro), însă mi-am dat seama că însemnările care îl populau nu veneau cu frecvenţa cu care ar fi trebuit onorat un spaţiu cum e acesta, în care ne tăvălim, zilnic, existenţa. Cu alte cuvinte, virtualul (nesuferit cuvânt, başca prost folosit când vine vorba despre cyber-lume) reclamă o cvasi-permanenţă; altfel, e doar simulare a preocupării.

Şi, pentru că la mine cititul s-a metamorfozat din plăcere în viciu, m-am gândit să ofer spre lectură (tuturor acelora care vor fi interesaţi mai degrabă de schimbul de percepţii decât de idei seci) reacţiile mele la autorii/volumele care-mi cad în mâini. Spun de la bun început că nu vreau s-o copiez pe celebra, de-acum, luciat, „terorista” cărţilor, pentru că eu nu sunt un cititor exclusiv al lucrurilor noi sau al apariţiilor promoţionale. Pot foarte bine să alternez Eugen Simion cu Svetlana Cârstean, ori Goethe cu Florina Ilis.

Pentru că pornesc singur în această aventură, îmi auto-urez „Drum bun!”.