Pofta-n cui

Am mai zis-o şi cu alte ocazii: sunt masochist. Altfel nu se explică dorinţa mea de a citi, în plin regim alimentar (strict, insipid şi enervant), o carte în care 20 de intelectuali (scriitori, mostly) îşi dezvăluie preferinţele şi amintirile culinare, precum şi unele reţete inedite sau care le-au încântat papilele gustative (era să zic „privirile”, că la mine atât a mai rămas din bucuria de a mânca lucruri mişto).

În fine. Cartea e drăguţă, cuminţică, şi am aflat câteva chestii realmente interesante de la autori (foarte diverşi ca scriitură: Blandiana, Cărtărescu, Djuvara, Adriana Babeţi – care are neamuri în Petid, zona mea, este! – , Grete Tartler, Vlad Zografi, Oana Pellea – ingenuă şi ravisantă, as usual -, Antoaneta Ralian – la fel de vioaie şi cochet-excentrică -, Gabriel Liiceanu – sobru şi, încă o dată, făcând un istoric gastronomic al vieţii lui pre şi post-comunism – , Andrei Pleşu – cu dezarmanta lui sinceritate -, Monica Pillat – edenică, practicând din nou acel nemistificat cult al familiei -, Tania Radu, Marius Chivu, Dan C. Mihăilescu, Brumaru, Adriana Bittel ş.a.). Recunosc că nu m-au interesat atât de mult reţetele din carte (din motivele mai sus arătate), cât poveştile splendide care le însoţeau. Ah, da, voiam să spun ce-am învăţat: multe, de fapt, însă lucrul cel mai important vine de la Neagu Djuvara. El spune că azi lumea înţelege greşit cerinţa larg cunoscută de a bea vinul la temperatura camerei (adică chambré), şi asta pentru că originea acestei reguli nescrise a unei mese corecte provine din Evul mediu. Iar atunci, temperatura din camerele în care se servea masa nu depăşea 16 grade Celsius. Deci „vin la temperatura camerei” înseamnă vin la vreo 16-17 grade, nu la 21, cât avem în casă de obicei. De ţinut minte.

Nu am ce reclamă să facă cărţii. Vă spun doar că e o minunăţie de carte, care are darul să vă facă nu doar curioşi în legătură cu latura asta… domestică a unor oameni pe care-i stimăm din cu totul alte motive, ci şi pentru că asişti în tăcere la un schimb de experienţă, chiar dacă personajele cărţii habar n-au că volumul se poate citi şi într-o astfel de cheie. Cel mai grăitor episod este cel relatat de Vlad Zografi, care se vede pus într-o situaţie tragi-comică: fiind invitat în mod repetat la cină la nişte cunoscuţi şi hotărându-se ca, de fiecare dată, să întoarcă favoarea, e nevoit să inventeze noi şi noi reţete, într-o surdă competiţie despre care nu vorbeşte niciunul dintre meseni, dar pe care toţi o trăiesc cu voluptate. Depăşire şi autodepăşire, cum ar veni.

Am lăsat la final cea mai tare bucată din carte. Dacă vreţi să râdeţi sănătos, cu gura până la urechi, citiţi sketch-ul lui Radu Paraschivescu, Maxine, Francine, Nadine, terrine. Garantez că e o felie de un umor extraordinar, scrisă în stilul care l-a consacrat pe autor: calm, bine dozat, insidios, sugestiv, tot ce vreţi. Este, de departe, cea mai frumoasă povestire din carte. Sigur, după gustul meu. Literar, nu gastronomic.

P.S. Şi asta este cartea cu nr.200 de când am deschis blogul. Nu aplaudaţi. Trebuiau să fie mai multe.

(***, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, 288 p., ed. Humanitas, 2012)

Muzeul obsesiilor

Cred că prima carte a lui Mircea Cărtărescu pe care am citit-o a fostTravesti şi am fost uimit să constat atunci că un mare autor poate arăta aşa. Desigur, eram tânăr şi neexperimentat şi aveam o groază de clişee penibile în legătură cu felul în care trebuie să sune literatura bună. Nu neg că plăcerea pe care mi-a stârnit-o micro-romanul lui Cărtărescu (o nuvelă mai stufoasă, după capul meu) a fost aproape vinovată, întrucât aceleaşi jenante prejudecăţi despre literatură mă îndemnau oarecum să strâmb din nas. Numai că n-am mai putut. Chiar dacă receptarea critică a volumului, la momentul apariţiei, a fost slăbuţă, rămân la ideea că Travesti e o carte bună, în care imagologicul se îmbină spectaculos cu întâmplări de o colosală mediocritate. Şi tocmai asta o face interesantă.

*restul recenziei – pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(Baudoin, Travesti de Mircea Cărtărescu, ed. Humanitas & Jumătatea plină, 2011)

Magazinul de vise

Dacă s-ar întocmi un îndrumar naiv al diaristului, la loc de cinste ar sta, fără dubii, cerinţa onestităţii. De aceea, orice formă de descriere a eului – creator sau pur cotidian -, dacă nu îmbracă haina asumată a corespondenţei stricte între factual şi proiecţia literară a acestuia, devine simplă dare de seamă pe marginea unui orgoliu exacerbat. Cu toate acestea, nu adevărul absolut trebuie să constituie baza acestui tip de scriere, ci, măcar, sinceritatea responsabilă a celui care-şi pune gândurile la bătaie.

Mircea Cărtărescu face, în „Zen – jurnal 2004 – 2010”, o mărturie descumpănitoare: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor” (p.405). Altfel spus, jurnalele cărtăresciene cuprind doar umbra atent disociată a unei vieţi, incapabilă structural de a fi cuprinsă între limitele rigide ale limbajului, fie el şi literar. Autorul nu pare îngrijorat de faptul că viaţa sa evadează strategic din chingile (atât de laxe, totuşi!) ale exprimării livreşti, înlocuită fiind cu o duioasă mistificare a ei; ba chiar susţine acest lucru cu o urmă de mândrie nedisimulată. Cochetărie? Benignă laşitate auctorială? Dorinţă de a păstra intact acel nu-ştiu-ce care ascunde resorturile intime ale unui destin trăit frumos? Nu ştim. Nu reiese din paginile „Zen”-ului.

Şi, probabil, nici nu e atât de important. Acest ultim volum al jurnalului (urmând primelor două, care cuprindeau intervalele 1990-1996 şi 1997-2003) nu este diferit – nici în privinţa configuraţiei conţinutului, nici în formă – faţă de anterioarele. Nu există o structură bine articulată a ideilor, ele părând a fi receptate şi retransmise într-o ordine aleatorie, mimând cu acribie cotidianul. Totuşi, se poate lesne detecta că jurnalul a fost construit pe trei paliere distincte. În primul rând, găsim aici o importantă şi consistentă dimensiune onirică (atât de dragă lui Cărtărescu şi atât de prezentă în întreaga lui operă, de la micile reverii copilăreşti din Nostalgia la densele încrengături haotic-halucinante şi hipnotice ale Orbitorului). Autorul e atât de obsedat de persistenţa ternului în viaţa sa de zi cu zi, încât ajunge să-i coloreze cenuşiul cu aceste dese incursiuni într-o lume a libertăţii absolute, colorată şi flamboaiantă, menită să aducă, paradoxal, un adaos de sens şi consistenţă viului. Autorul are vise premonitorii, are coşmaruri teribile, are viziuni apocaliptice şi speranţe cuminţi, pe care le tratează cu o seriozitate contabilicească, adunându-le conştiincios între paginile jurnalului său: „Ai mei erau canibali, ucideau oameni ca să-i fiarbă şi să-i mănânce. […] În ciorbă pluteşte un ficat întreg de om şi alte organe. […] Vedeam toată sufrageria pastelată pe nuanţe de roz ca-ntr-un tablou impresionist. Peste masă se deschidea o fereastră largă, prin care se vedea un peisaj – Floreasca – şi un cer albastru înnebunitor de nostalgic. Mireasma de salcâm şi primăvară inundă brusc odaia” (p.324).

În al doilea rând, partea cea mai interesantă a jurnalului, aşteptată probabil cu sufletul la gură de toţi contestatarii autorului, este cea care vorbeşte (de data aceasta nefiltrat de vreo barieră a politeţii) despre angoasa creaţională a scriitorului şi despre receptarea critică a operei sale. Cărtărescu răbufneşte împotriva celor care n-au înţeles demersurile sale literare, cu o furie şi o încredere în valoarea sa remarcabile. Se referă, de exemplu, la un atac feminist, „demn de o cauză mai bună” (p.175), împotriva culegerii „De ce iubim femeile” (o recunoaştem în postura inculpatului pe Alexandra Olivotto, care a scris un teribil şi aproape ionescian „NU!” în România literară de acum câţiva ani, desfiinţând cărticica). Nici Daniel Cristea-Enache (chiar dacă nu e numit în jurnal, însă portretul făcut lui de Cărtărescu e uşor recognoscibil) nu pare a scăpa de atacurile autorului neînţeles, ignorat şi discriminat: „Când în aceeaşi săptămână îl lauzi pe Buzura şi mă umpli pe mine de expectoraţiile tale, cum să te creadă cineva? Cum să te dai drept altceva decât ce eşti cu adevărat, un Simion al doilea, mai prost?” (p.343). Receptarea ultimului volum al Orbitorului îi provoacă autorului cele mai surprinzătoare pulsiuni egolatre: „Cu Orbitor rămâne cum am stabilit: se trage în ea din toate poziţiile la adăpostul curajului critic şi-al libertăţii de exprimare. E camuflajul ideal care acoperă râci de toate felurile. Doar că O₃ este asemenea  „slavei lui Dumnezeu” coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă” (p.301). De altfel, marele merit al jurnalului pare a fi acela că e contemporan cu terminarea trilogiei Orbitor, proiectul de anvergură al scriitorului. Abia aici notaţiile zilnice capătă consistenţă şi materialitate. Mircea Cărtărescu e atât de convins că scopul lui existenţial este ducerea la bun sfârşit a acestui roman, încât momentul real al finisării lui, aşa cum e descris în „Zen”, e deopotrivă impresionant şi îngrijorător, întrucât autorul său nu crede că va mai putea atinge vreodată momente de o asemenea bucurie: „Azi, la ora 12, am terminat trilogia Orbitor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Ultimele pagini le-am scris plângând în hohote. Nu mai vedeam literele de lacrimi. Nu-mi vine să cred că am fost în stare să termin cartea asta imposibilă şi imensă, care-o să rămână justificarea mea pe pământ. Azi se-ncheie o uriaşă etapă în viaţa mea. Nu ştiu ce-o să urmeze, sper doar că nu voi fi lepădat cu totul, că mi se vor mai da clipe fericite ca asta de acum” (p.267).

În fine, cel de-al treilea etaj al confesiunilor îl constituie rarele referiri la viaţa personală, a cărei absenţă din paginile jurnalului se explică fie prin pudoare excesivă ori prin evazionism intenţionat, fie prin falsa reprezentare a propriului destin. Cărtărescu pozează într-un autor neînţeles, repudiat, ipostază perfect mulată pe imaginea unui om însingurat, cu complexe dureroase şi fără nicio perspectivă îmbucurătoare. Această camuflare ostentativă (specie a unui viguros instinct de conservare) se revarsă din belşug în conturul lamentărilor agresive care parazitează jurnalul. Autorul îşi deplânge soarta (chiar dacă, din exterior, traseul ei pare acela al unui om împlinit) şi îşi creează perpetuu premisele unui nou început, indiferent ce formă va îmbrăca acesta. Aşadar, nemulţumirea funciară a scriitorului nu-l paralizează mereu într-o poziţie refractară, ci îl instalează în postura căutătorului de sens existenţial, chiar dacă asta înseamnă regăsirea într-un trup ros de vreme: „Mă simt din ce în ce (şi din ce în ce) mai singur. Mă simt aproape la fel de singur ca la 20 de ani şi sigur la fel de singur ca la 40. Mi-e greu să mai trăiesc, să mă mai gândesc la vreun motiv pentru care aş mai respira, aş mai gândi şi-aş mai scrie. Viaţa mea se-nchide din nou, înconjurată de răceală şi nepăsare. Total justificate, de altfel. Tot ce fac acum, de dimineaţă până seara, e să mă palpez cum îşi palpează o femeie înspăimântată sânii: mai sunt eu? N-au apărut în trupul meu, sub piele, alţi bărbaţi îmbătrâniţi şi singuri?” (p.333).

Narcisiac în doze suportabile, ambiţios în proiectele literare, resentimentar când vine vorba despre aprecierile pe care cărţile sale le stârnesc contemporanilor, vag îngrijorat în legătură cu viitorul său (şi numai al său, într-o ignorare deliberată a destinului colectiv), Mircea Cărtărescu dă, în acest „Zen” (ironică interpretare a propriului zbucium), măsura exactă a preocupărilor unui mare autor. Un scriitor care-şi găseşte fericirea mai degrabă în vizitarea propriilor magazine cu vise liniştitoare (văzute ca refugiu ultim, accesibil cu fiecare lăsare a nopţii), decât în înfruntarea dureroasă cu o realitate ostilă şi niciodată perfectă.

*text publicat în , nr.6/2011

(Mircea Cărtărescu, Zen – jurnal 2004-2010, 620 p., ed. Humanitas, 2011)

Atipic

„Atipic”, zic. Din o mie de motive. Vă dau doar câteva. Unele cărţi nu pot fi narate. Da’ deloc. Numai că simţi că respectiva carte te însoţeşte peste tot. Şi nu vorbesc aici de faptul că o ţin în geantă, alături de tot felul de hârtii oficiale, portmoneu, cheile casei şi ale maşinii, laptop, pixuri, scrisori, schiţe de poeme şi alte mizerii mici şi lucitoare. Ci de faptul că nu ţi-o poţi scoate din cap.

Am umblat cu ei în cap. Cam cum face Nora Iuga cu tot felul de imagini care-i vin şi pe care nu le poate stăvili. Că ea e cea care zicea, la un moment dat, că scrie gânduri. Adică nu le triază. Ce-i vine, aia iese. Am umblat şi eu cu cei patru în minte: Cărtărescu, Coşovei, Iaru, Stratan. Vorbeau aceeaşi limbă, deloc învechită. Mă enervam doar că, din maşina pe care o conduceam printre picăturile de ploaie, nu vedeam nicăieri aerul cu diamante. Mă străduiam să văd în betoane frumuseţi de genul celor pe care le vedeau cei patru optzecişti. Şi n-am reuşit. Şi m-am gândit c-o fi fost mai prielnic comunismul. Da’ nu pentru multă vreme. Că mi-a trecut.

Ăştia au un stil al lor. Au o sensibilitate a lor. Au un ritm al lor. Şi au o foarte mişto iscusinţă de a face astfel încât cele mai banale obiecte să devină imagini poetice. Chiuveta, de pildă! Şi mai ştiu să scoată emoţii din poveşti fără nimic. Din zile încremenite. Din tăceri nasoale. Voi puteţi? Nu!

Şi nici nu mai am chef să scriu despre cartea asta. „Aer cu diamante” nu se poate expedia în câteva rânduri. Trebuie citită cu creionul în mână (de către cei care vor să înveţe ceva) sau cu gura căscată (de aceia care mai au organ pentru poezie). Că nu degeaba e piatra de temelie a optzecismului poetic. Şi nu degeaba reeditarea ei m-a făcut să întreb de 4 ori la librărie dacă au primit-o. A venit, într-un final, dar vă jur că afară nu era niciun diamant. Fugiseră toate între pagini.

Transcriu aici un fragment din poezia care mi-a plăcut cel mai mult, „Sunt şi eu un june” a lui Traian T. Coşovei: „Eu aici sunt un june. O balenă albă într-un estuar de linişte. / Un superstar – / un crucifiat al ideii sfinte de Coca-Cola. Şi de Blue-Jeans. / Un misionar al spaţiilor verzi, democratice. / Un obiect survolabil… / Un individ / adică nimic. O zecimală în cifra ta de afaceri. / Unul căruia i se recomandă întoarcerea la natură. / Şi motociclismul / autostopul / şi budismul Zen. Adică nimic… // Sunt şi eu un june. / hei, fraţilor, – uitaţi-vă şi la mine!…” (p.47)

(Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Aer cu diamante, 96 p., ed. Humanitas, 2010)

La recitire

Nici nu vă puteţi închipui ce plăcere mi-a provocat această carte a lui Mircea Cărtărescu. O citisem cu câţiva ani în urmă şi n-aş fi recitit-o (nu prea-mi place să mai trec o dată prin cărţile deja mestecate) dacă Humanitas-ul n-ar fi venit cu ideea aceasta drăguţă de a o oferi publicului sub forma unei mini-book.

E atât de micuţ formatul nou al Nostalgiei, încât o poţi purta cu tine oriunde. Şi, cu ocazia asta, am descoperit un lucru nou: n-aş fi bănuit ever că pot fi sedus de astfel de manevre simple de marketing. Uite că s-a putut! Nici n-am stat pe gânduri când am văzut bijuteria asta de volumaş (la propriu şi la figurat), aşteptând smerit pe tejgheaua librăriei. Am cumpărat-o imediat şi, cum trebuia mai întâi să onorez alte cărţi deja începute, am purtat-o în buzunarul din spate al blugilor. Da, atât de mică e! Am încercat să pun şi „Duma Key” în buzunarul pantalonilor, dar, nu ştiu de ce, n-am reuşit…

Şi acum, despre carte. Mi-e destul de greu să scriu despre o carte pe care am citit-o, iată, a doua oară. Am înţeles ideea conform căreia citim aceeaşi carte diferit, în funcţie de vârsta la care o facem. Că, vorba aia, în fiecare zi eşti alt om. Ce n-aş da să fie adevărat… 🙂  Prima mea întâlnire cu Nostalgia a fost prin 2004, dacă nu mă înşel, şi ţin minte că am fost uluit de curajul autorului. Nu e puţin lucru să scrii cu dezinvoltură despre vise (pe care le atribui, fireşte, altor personaje), despre uşoare forme de hermafroditism (accentuate în Travesti, un roman excepţional, după părerea mea), să inventezi lumi feerice din nimic (o Dacie nenorocită şi o orgă banală, în Arhitectul), să încerci să creezi suspans neabătându-te de la stilul care te-a consacrat (Ruletistul are pasaje care-ţi taie respiraţia) ş.a.m.d. Nostalgia este, din acest punct de vedere, un tur de forţă.

Dacă, totuşi, la prima citire a cărţii mi-au plăcut mai mult povestirile în care se reconstruieşte, într-o viziune fantastică, o copilărie trăită în perimetrul anost al Bucureştiului (REM, Mendebilul) sau în care ne întâlnim cu tinereţea la fel de surprinzătoare (surprinsă în contrast cu cenuşiul decorului unui oraş comunist – Gemenii) a unor tineri în căutare de identităţi, de data asta am fost mai impresionat de Arhitectul şi Ruletistul. Ambiţia maladivă a arhitectului Emil Popescu de a-şi transforma Dacia într-un adevărat studio cosmic şi nesăbuinţa strălucitoare a ruletistului de a-şi pune viaţa în joc în fiecare seară, contra unei sume de bani, mi-au plăcut extraordinar de mult. Le-aş reciti oricând, cu aceeaşi plăcere.

Aş putea spune, cu maximă sinceritate, că deseori pe parcursul lecturii mi s-a părut că Nostalgia bate Orbitorul. Evident că nu prin dimensiuni, ci, dimpotrivă, prin puterea de concentrare a miracolului. Dacă Orbitor e desfăşurarea unei obsesii pe o pânză imensă, de o valoare inestimabilă, Nostalgia e strălucirea puternică a fantasticului într-o simplă mărgea…   

(Mircea Cărtărescu, Nostalgia – minibook, 574 p., ed Humanitas, 2009)

So cute!

Cred că tuturor pasionaţilor de lectură li se mai întâmplă să ia o carte din raft şi să se aşeze pe canapea doar ca s-o răsfoiască, între două drumuri pe care trebuie să le facă în ziua respectivă. Numai că nu întotdeauna socoteala din picioare e aceeaşi cu cea de pe canapea. Şi nu mă gândesc la vreo chestie kinky, Doamne fereşte!, ci la faptul că, luând „Frumoasele străine” din bibliotecă, o carte pe care am cumpărat-o cu vreo 3 zile în urmă, şi scufundându-mă în fotoliul de sub geamul meu, am rămas neclintit aproape 4 ore, până am terminat-o.

Sigur că, în momentul în care am deschis-o şi am văzut cuvântul de întâmpinare, în care Mircea Cărtărescu ne avertizează că urmează o serie de povestiri care au apărut în revista „7 seri”, m-am simţit olecuţă trădat. Nu mai voiam încă un „De ce iubim femeile”, nu pentru că acesta nu mi-ar fi plăcut, la vremea lui, ci pentru că m-am săturat ca marii autori să mai scoată câte-un volumaş de povestiuţe doar când simt iminenţa unui târg de carte. Oricum, pentru mine povestirile erau noi, pentru că nu citesc „7 seri”. Aşa că m-am lăsat absorbit de cele trei poveşti. Şi mi-au plăcut, culmea!

„Antrax” descrie, cu un umor de care nu l-am crezut în stare pe Cărtărescu, nebunia iscată de primirea unui plic ce părea a conţine un praf de provenienţă necunoscută, în plină eră a isteriei terorismului cu antrax. Birocraţia ucigaşă, tâmpenia funcţionărească, panica paranoidă, toate astea sunt privite ca la microscop, cu o autoironie inegalabilă.

Povestirea care dă titlul volumului, „Frumoasele străine”, induce în eroare. Nu e vorba despre nişte „bunăciuni” în sensul brut al termenului; asta doar dacă nu aveţi spiritul suficient de darnic (şi simţul estetic suficient de atrofiat) încât să-i consideraţi pe Dan Lungu, Ion Mureşan ori Ştefan Agopian nişte frumuseţi ravisante. „Les Belles Etrangeres”, programul cultural francez care a cooptat 12 scriitori români (Cărtărescu printre ei) pentru a-i prezenta publicului din Hexagon, îi prilejuieşte autorului întâlnirea cu 11 colegi de suferinţă, cu care va străbate Franţa cu scopul de a face accesibilă literatura română altei naţii. Povestirea are, şi de data asta, umor, păţanii inedite, mici invidii auctoriale şi, din nou, autoironie cu carul. Cărtărescu e, de altfel, printre puţinii autori români care nu se sfiesc să-şi dezvăluie, aproape cu voluptate, defectele şi josniciile, oricât de nevinovate ar fi ele.

În fine, a treia povestire din volum, „Bacoviană”, face un salt în timp, în vremea când scriitorul se afla în primii ani ai succesului literar (1984) şi este invitat la Bacău pentru a împărtăşi, unei Case de Cultură sordide, din propria creaţie. Ridicolul este la el acasă în această istorisire, care atinge şi subiecte picante (de pildă, gazda acestui pseudo-micro-cenaclu îl duce pe invitatul de la Bucureşti la curve, într-un decor ce aminteşte de filmele lui Kusturica).

Cartea e foarte drăguţă, aşa cum am spus încă din titlu, însă eu tot aştept de ceva vreme o CARTE de-a lui Cărtărescu. Nu, nu m-aştept la un nou „Orbitor” (un autor poate da aşa ceva o singură dată în viaţa sa creatoare), însă mi-ar plăcea, măcar, o nouă „Nostalgie”. E păcat, după capul meu, că un autor de talia lui Cărtărescu se iroseşte în proiecte menite să aibă viaţă scurtă, chiar dacă, nu am niciun dubiu, această culegere de povestiri va deveni în scurt timp best-seller.

Am două obiecţii de făcut, una să-i zicem obiectivă, iar a doua – pur subiectivă. Prima: se simte că povestirile au fost publicate în seriale; există o uşoară discontinuitate în firul poveştii, cu dese repetiţii (asemănătoare fragmentelor din episodul anterior cu care începe un episod nou într-un serial de televiziune). Era, poate, bine ca unele pasaje să fie rescrise sau chiar să se renunţe la împărţirea pe capitolaşe a unor povestiri care, s-o spunem pe-aia dreaptă, nu sunt foarte consistente. A doua obiecţie, foarte personală, pentru că am o slăbiciune pentru Ana Blandiana: Cărtărescu o ironizează gros la primirea de către aceasta a premiului Giuseppe Acerbi pentru poezie, în 2005. Nu-i spune numele, însă despre ea e vorba; se poate lesne desluşi cu o simplă căutare pe net dacă nu eşti fan al poetei (cum sunt eu, care ştiam de acest premiu încă de atunci). Mircea Cărtărescu o numeşte „diva poeziei mioritice”. Sună ca dracu’, nu? Se simte şi o inaderenţă faţă de Blandiana, pe care o aminteşte foarte rar în povestirea care îi are protagonişti pe cei 12 scriitori… N-are-a face. Nu în asta constă voioşia şi ritmul drăcesc aproape copilăreşti ale cărţii.

În ciuda acestor două mici rezerve, cred că această carte va deveni vedetă. Ca o frumoasă străină, care vă poate însenina o după-amiază ploioasă de mai. Aveţi doar grijă să aveţi ceva de băut prin preajmă în timp ce o citiţi. După 4 ore de stat într-un singur loc, eram deshidratat şi înţepenit ca un mecanism ruginit.

(Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, 300 p., ed. Humanitas, 2010)

Diamante pe Calea Moşilor

la alţi poeţi / pasul domnişoarelor / cobora dintr-un bolovan / mircea cărtărescu / n-are astfel de / obiecte prin preajmă / fetele lui / cad / „pe o scară de pinioane ambreiaje şi tablă de fier / pe trepte de mercedesuri buikuri cd şi tc” / de parcă / ăsta ar fi cel mai / firesc lucru / din lume

bucureştiul lui / deşi despicat / în două imagini / ante post 89 / are aceleaşi lumini / tramvaie faruri vitrine fotografii (pour les connaisseurs) / străzi murdare / femei reci / în apartamente calde / ori invers

le iubeşte pe toate / deşi / îmi vine să strig / who the fuck is corina (recent măritată achimescu) / printre ce / ziduri îţi colorezi / zilele urâte / de toamnă iarnă sau ce-o fi în sufletu’ lu’ matale / de întâlneşti / numai femei cosmice / care nici măcar / n-au habar că / sub hainele lor / şi parfumurile lor de firmă / sub dior şi givenchy / omul ăsta cu / figură de adolescent / întârziat / famelic şi mustăcios / ghiceşte / din tainele universului / enigmele stelelor / sau plăcerea unui nenorocit de orgasm / musai pe la o artistă / sau dacă nu / măcar o femeie / în ţigara căreia / în fumul ţigării adicătelea / să vezi dragoni idile orientale kabale alte minuni

şi ce dacă / huruie tramvaiele / câtă vreme / roţile lor argintii / c-o fi în staţie la 21 scala casa scânteii /poartă în cârcă puzderie de / femei / cu piele roză / chiloţei rozalii / alte artificii care / te înnebunesc te / scot din minţi / îţi fac viaţa un chin / noroc cu bob marley beatles metroul şi / strada ştefan cel mare

ce discuri de vinil / ascultam / proasto  diseuzo  sexoaso / şi-mi plăcea / să te privesc cum / dormi / departe de zgomotul străzii / cu capul pe perna / în care acum câteva minute / îmi şopteai numele / şi eu nu ştiam dacă / de plăcere / sau ca să-mi reaminteşti / că sunt acolo / prizonier al / faldurilor dumitale / al cărnii dumitale / al freamătului tău neîncetat / al pulpelor tale / dezvelite fără pudoare / ah proasto / e toamnă cu lună anii 60 / şi tu nici nu ştii ce departe ne sună / povestea

proasto / povestea noastră / va ajunge / printre altele / printre magnetofoane comuniste / şi blugii cu talie / joasă / de după 90 / cu buricele / la vedere / într-o carte / dublă / care se cheamă / dublu album / va apărea în anii / când se zice că vom călători numai cu zepelinul / între piaţa romană şi constituţiei / şi nu vom mai avea timp / să vedem / că paşii vin / dintr-un asfalt / prăfuit / cu gust de cretă / de pe străzile / unde poetul / tânăr şi-a găsit / acu ceva vreme / un rost / un ţel / un ceva acolo

în bucureştiul ăla / s-a născut versul / din nebunia lui / s-a hrănit / cu femeile lui / şi-a împreunat ritmul

proasto diseuzo futeşo

 (Mircea Cărtărescu, Dublu album – antologie de poezie,  vol.I şi II, 240 p., ed. Humanitas, 2009)

Shopping 5

constanţa buzea creştetul gheţarului / adrian marino viaţa unui om singur / ismail kadare umbra /radu aldulescu mirii nemuririi / cehov livada de vişini unchiul vania pescăruşul / nicolae prelipceanu un teatru de altă natură /octavian soviany dilecta / dino buzzati monstrul colombre / eugen barbu groapa / lev tolstoi moartea lui ivan ilici / mircea cărtărescu dublu album

ştiţi ce grea se / făcu geanta / mă simţeam urmărit / de parcă în locul / cărţilor / purtam aproape de şold / cadavre de prunci / tranşate în subsolul unui bloc / construit când părinţii mei / erau la rândul lor copii /

gâfâiam / pe corso / sub un februarie / care e mai timid / decât de obicei / rafalele enervante de / vânt / erau ca nişte cărţi / de vizită / expirate / de prin octombrie noiembrie / niciun pic de zăpadă sub / tălpi / niciun pic de soare pe / creştet / dar ce bucurie / în hoiturile mici / pe care le purtam / pe umăr /