Posts Tagged ‘brumar’

lumea_e_o_pisi[cronică publicată în logo_revista21, nr.2/2013]

Preocuparea criticii de a aşeza autorii între graniţele teoretice ale câte unei generaţii se explică, mai întâi, printr-un lung şir de considerente pur didactice şi abia pe urmă printr-o dorinţă de a sintetiza un fond cultural comun ori o miză politico-socială, filosofic-ontologică ori chiar meta-literară a scriitorilor unei epoci. De aceea, judecata obiectivă asupra unor „şcoli” ori orientări literare nu scapă de imperativul stabilirii unui numitor comun, indiferent de aparenta sau mimata sa frivolitate. Însă dacă ne vom hazarda să trasăm un contur riguros mizei culturale a celei mai recente generaţii de poeţi, mă tem că vom găsi subterfugii convenabile pentru a scuza, eventual, lipsa de coeziune, de (horribile dictu!) viziune ori de macro-orientare. Douămiismul, căci despre el vorbim, nu este, deocamdată, clasificabil. Şi, mai mult decât atât, pare doar o etapă analizabilă pe criterii ce ţin de imediatul receptării, nu de comparaţia riscantă – şi fatalmente utilă şi necesară mai târziu – între o generaţie şi alta, între un curent şi altul. În aceste condiţii, analiza câte unui volum nou de poezie poate constitui un exerciţiu critic dificil.

Am considerat necesar să fac această mică introducere pentru că, având în faţă cel mai recent volum al unui poet douămiist, am constatat că ceea ce e de remarcat în poezia gălăţeanului Andrei Velea este, diacronic spus, faptul că evoluţia valorică de la precedentele cărţi („Gimnastul fără plămâni”, „Hotel în Atlantida”) se înfăţişează acum propunând ca bază tematică şi ca tehnică lirică o întoarcere surprinzătoare la recuzita optzecistă. Cu alte cuvinte: fie poetul admite, implicit, falimentul valoric al generaţiei din care face parte (ceea ce l-ar situa pe o poziţie inconfortabilă de „disident” nemotivat), fie individualitatea sa poetică e compatibilă doar cu obsesiile generaţiei poetice care l-a precedat (lucru care l-ar transforma, inevitabil, într-un „paseist”; asta ca să nu folosesc termenul cvasi-infam de „întârziat”). Din această dilemă nu putem ieşi. Nu spun, prin asta, că un reviriment (bun) al optzecismului e anacronic; spun doar că e surprinzător că poeţi tineri găsesc de cuviinţă să propună, ca teme ale liricii lor actuale, o sumă de inocente reevaluări nostalgice.

Volumul „Lumea e o pisică jigărită” (până şi titlul are ceva din derizoriul ludic al optzeciştilor) cuprinde trei grupaje de poeme, foarte inegale valoric, însă străbătute de un sentiment al receptării detaşate. Portretele sunt precare, minimalizate până la caricatură, iar efectul estetic se mulează perfect pe acest amestec de superficial şi introspecţie plictisită. Lumea lui Andrei Velea e formată din elemente ale unei scenografii citadine prin excelenţă şi funcţionează ca pretext al livrării fanteziilor unui romantic megaloman şi orgolios. Poetul forţează exteriorul, prin tablouri încărcate metaforic, să-l urmeze într-un proiect de travestire a realităţii într-o variantă poetizată şi rescrisă la o scară diferită. Există pasaje care amintesc, prin forţa expresivă şi printr-o ironie foarte nimerită, de arhitecul lui Cărtărescu din „Nostalgia”, care-şi gestionează obsesia într-un decor de anvergură cosmică: „un individ fără ochi / şi-a conectat orga la ţevile blocului / şi repetă, posedat, fuga lui bach” („viziune în spatele parbrizului (2)”, p.23). Tot aici întâlnim o comprimare a nebuniei urbane şi, corelativ, o exacerbare nombrilistă a propriilor afecte. Se obţine, aşadar, un balans de semnificaţii între mecanicitatea tehnicistă şi sentimentul personal: „un poem sublim devastează oraşul, / apucă asfaltul şi-l scutură / ca pe o carpetă de praf // maşinile sar precum scamele / şi niciun asigurator nu mai oferă despăgubiri // […] un poem sublim devastează oraşul, / supărat: / dimineaţa l-ai găsit pe noptieră, l-ai citit, / apoi ai făcut pe marginea lui următoarea notiţă: // se putea şi mai bine! / cu dragoste, t” („un poem sublim devastează oraşul”, p.39-40). Prin intermediul unui lirism anemic, asezonat cu un strop de umor şi cu sugestia unui citadinism minor, poetul se avântă şi în creionarea sumară a unor defecte colective: „sufletul românului e un maidanez / care hămăie la miez de noapte / muşcând, înfometat, din lună, / apoi pompează antirabice în ea / cu seringi lungi, de diamant” („sufletul românului”, p.47). Nefericită mi se pare impregnarea poeziei lui Andrei Velea cu valenţe programatice ori cu mici accese de revoltă socială nefructificată îndeajuns. Poetul pare să atingă doar latura vulgară a nemulţumirii, fără a-i găsi, în fond, temeiurile şi metoda de rezolvare. Cazurile în care poetul îşi transformă lirica în manifest păcătuiesc, aici, printr-o diluare a forţei lirice: „sufletul românului construieşte o biserică lângă fiecare birt, / o biserică lângă fiecare şcoală, / o biserică lângă fiecare instituţie a statului; / sufletul românului compensează laicitatea fiecărei pietre de pe stradă / cu o cărămidă la temelia unui locaş sfânt” (p.48).

Apropierea de optzecism în poezia lui Velea se întrevede şi în acele versuri care fac apologia unui lirism jovial, viril şi structurat pe baze care scapă oricărei ideologii. Poeţii detabuizează clişeele cu o tonică euforie, dând o replică inopinată aşteptărilor cuminţi şi destructuralizând, astfel, un mod anost de a regăsi emoţia: „eu te iubesc ca pe un loc de parcare, / că mulţi ar da cu pumnul şi s-ar înjunghia pentru asta! / te iubesc ca pe o creştere de salariu / sau un ajutor social, / că pentru asta se îmbrânceşte lumea pe stradă” („cum reuşesc să spun în poezie te iubesc” – p.52). În aceeaşi notă ironică, poetul încearcă o mixare a cromaticii universale, propunând peisaje apocaliptice în care inocenţa materiei vii este combustibil pentru cataclismele provocate deliberat, însă totul se finalizează cu o depresurizare somnolent-statică: „pasăre mare, albă, graţioasă, / pe-un cuib pătrat, de ciment, cu pumnale în loc de ouă // fire de trestie lungi, ca degetele naiului, / sparte cu excavatorul / ascunşi sub cupola unui ghiocel, / un pluton de soldaţi plănuieşte atacul // nuci detonate, amplificatoare montate greierilor, / libelule stropite cu kerosen / munţi etichetaţi, vânduţi la kilogram sau la bucată, / lacuri în sticle de plastic // mi-am lăsat sufletul într-un peisaj virgin, / dar l-au închis nişte turişti într-o fotografie” („eco-poem”, p.85). Dacă extincţia n-a reuşit, există întotdeauna confortul domestic al vreunui colţ de oraş, populat cu personaje incerte şi mirosind a suprarealism: „păsări de alcool pe cerul gurii unui beţiv / noaptea e-un câine de vată murdară / o maşină se-mpreunează cu un copac / din inerţia luptei împotriva poluării” („semn”, p.94).

Nereuşit, lipsit de originalitate şi neinteresant literar mi s-a părut grupajul intitulat „salonul 44”, o trecere sumară şi distantă printr-o lume a demenţei şi a înstrăinării. Instrumentarul liric este bine folosit chiar şi aici, însă tema e insuficient sondată, e fragmentată şi nu satisface nicio exigenţă poetică. E doar un mod al poetului de a-şi exersa talentul de a extrage din sordidul unui motiv social tern o fărâmă de haz. Atât şi nimic mai mult. De asemenea, o eroare conceptuală o reprezintă şi metaforizarea excesivă, care nu face altceva decât să îmbrace un tablou banal într-o ramă kitsch, cu îngeraşi din ipsos şi flori multicolore şi inexpresive: „plouă, / adică picură din sfârcuri de femei frumoase” (p.29), „redesenez geografia, / ascund o declaraţie de dragoste / într-o picătură pierdută-ntr-un tsunami / şi o regăsesc într-un iaht / aruncat pe un pat dintr-o sufragerie” (p.35) ş.a.

Cu toate acestea, „Lumea e o pisică jigărită” este, din punctul meu de vedere, un volum citibil, cu suficiente bucăţi puternice, cu o structură atent aleasă, superior valoric precedentelor cărţi ale autorului. I-aş reproşa lui Andrei Velea uşorul cabotinism al liricii, teatralitatea excesivă a interpretării şi, cel mai important, lipsa – deocamdată – a unei identităţi poetice distincte. Cu atâtea resurse la îndemână, ar fi păcat ca poetul să se mulţumească cu pastişarea (chiar şi reuşită) a unor Iaru, Coşovei ori Stratan. Deşi, s-o spunem tranşant, nici lucrul ăsta nu e chiar la îndemâna oricui.

(Andrei Velea, Lumea e o pisică jigărită, ed. Brumar, 2012)

text apărut în revista , nr.9/2012

Nu sunt prea mulţi poeţii tineri de la noi care să se încumete să construiască un volum de poezie cu un surplus de fluenţă epică. E o trăsătură pregnantă a poeziei de după 2000 să-şi refuze cu obstinaţie orice tentativă a eului liric (iată, nu mă feresc de termenii aceştia) de a-şi exhiba angoasele într-o scenografie care să depăşească un contur aflat într-o convenabilă proximitate. Şi nici măcar nu e un lucru rău, pentru că (şi asta se va vedea la judecata de apoi a poeziei milenariste, dacă aşa ceva va exista) generaţia de care vorbesc a dat câteva bucăţi valabile estetic conform oricărei exigenţe valorice.

În condiţiile acestea, volumul lui Marius Chivu, Vântureasa de plastic, reprezintă o surpriză de proporţii. Apariţia acestei cărţi este dovada cea mai clară că biografismul structurat inteligent într-un proiect liric poate produce poezie pură. Pentru că aici nu mai vorbim despre tendinţa postmodernă a egotismului ca scop în sine, ci despre experienţa dureroasă şi vie, transpusă în pagină cu delicateţe şi empatie, a unei traume. Pe nesimţite, ceea ce ar reclama un ton virulent, îndreptat cu patimă fracturistă către nedreptatea socială şi neajunsurile consumismului, se metamorfozează într-un duios şi tulburător tablou al neputinţei.

Pretextul dramatic al poeziei lui Chivu este postura imposibilă a fiului pus în faţa faptului împlinit: îmbolnăvirea gravă a mamei şi, inevitabil, evoluţia către finalul previzibil. Poetul construieşte cu atenţie un muzeu al obiectelor, un edificiu afectiv, care face posibilă comunicarea chiar şi în momentele în care calea clasică a vorbei pare insignifiantă şi castratoare de sens: „învelit într-o bucăţică de hârtie / în portofelul ei / am găsit un petic textil / cât unghia // pentru ce-l păstra? / şi cum se numea materialul fustelor / din anii ’70 / sau cântecul acela al lui gianni morandi / cum făcuse pasiunea pentru laurence olivier… // (îmi vin în cap numai lucruri pe care nu le mai ştie) // atâtea vor rămâne nespuse între noi / atâtea au rămas / nerostite în ea / dar acum ştim că două braţe / sunt oricum prea multe pentru / o îmbrăţişare” (p.28). Cuvintele rostite într-un trecut confortabil apar acum într-o altă lumină: preocupările materne care păreau, iniţial, a vorbi despre lucruri pe care orice tânăr furios le repudiază capătă acum o culoare caldă, dând un sens mai grav adevărurilor celor mai banale: „eşti băiat cuminte şi sufletist / însoară-te / e vremea, aşa e bine / ştii că am dreptate, când n-am avut / fă doi copii şi unul după altul / mai târziu nu vei avea drag să-i creşti / cât mai trăiesc vă voi ajuta / doar ştii cum e la noi / bunicii cresc nepoţii şi copiii au grijă de părinţi / nu râde de mine, treaba ta / faci cum ştii / dar aşa sunt mamele…” (p.29). Decăderea trupească este privită cu o detaşare morbidă, care însă, paradoxal, este expresia cea mai înaltă a unei sensibilităţi profunde; fiul neputincios de la căpătâiul mamei nu poate decât să întregistreze, cu conştiinciozitate, transformările la care este supus trupul ros de boală al mamei, iar procedeul aproape rece al acestei sumare inventarieri devine emblema refuzului de a pricepe rostul cosmic al acestei distrugeri lente: „mâna de cauciuc / umărul ieşind ca un nod / braţul subţiat / cravată de carne şifonată / atârnând într-o parte // degete chircite / încheietura strânsă peste noapte / în chingi / gura strâmbă / pleoape ermetice… // închisă în globul etanş al muţeniei / ca un om de zăpadă / peste care ninge doar când / îl zgâlţâi” (p.30).

Coabitarea cu durerea dă naştere nu doar unei noi metode de interpretare a amintirilor, ca ultim liant între cei de acum şi cei de atunci, ci şi unor vagi meditaţii existenţiale care, fără a avea pretenţia de a desluşi marile mistere, aduc cu sine o înţelegere matură a întregului, a prea-totului. Dacă moartea iminentă a cuiva apropiat nu ne face mai buni ori mai înţelepţi, ne poate face, totuşi, să înţelegem că supravieţuirea solitară capătă sens prin însăşi existenţa ei egoistă, prin triumful egocentric al instinctului de conservare; în lumea aceasta a contrastelor, legea compensaţiei universale traduce în concept stupoarea în faţa banalităţii morţii: „deznădejdea mila speranţa / duioşia dragostea fricile / amintirile mele împletite coroană / pentru fiecare zi în care / am ignorat certitudinea că / în echilibrul precar al lumii / unul dintre noi / oricum va muri / înaintea / celuilalt” (p.35). Ba chiar mai mult decât atât: martorul acestor transformări în scenografia generală ajunge la o concluzie tulburătoare, şi anume că amestecarea durerilor personale într-o suferinţă globală şi acceptată de toţi participanţii ar avea darul de a dizolva tragismul, făcându-l suportabil. E vorba, aici, după cum o spune chiar poetul, despre un folos nebănuit al nenorocirii, capabil oarecum să panseze rănile. Emoţia personală, puternică şi imună la orice fel de tratament, face din fiul care îşi îngrijeşte mama suferindă un căutător de izbăviri universale: „cât îi iubesc acum / (deşi nu le-am dorit-o în acest fel) / le-aş scrie / le-aş vorbi / despre nebănuitele foloase ale nenorocirii / ne-am împărţi frica /suferinţele noastre s-ar alina una pe alta, / dar nefericiţi suntem / şi nefolositori unii altora / cu stupoare suportăm / flirtul fiecăruia cu sfârşitul” (p.47).

Imaginile cele mai şocante sunt acelea ale mamei care, treptat, pierde contactul cu realitatea cunoscută. Marius Chivu are un spirit de observaţie ascuţit şi iscoditor, iar această calitate este exersată pornind de la tablourile atât de vii imaginate de femeia care i-a dat viaţă. Poetul doar notează, pe o bucată de hârtie, elementele esenţiale ale acestui spectacol halucinant, compus şi recompus după capriciile de neînţeles ale celei mai dragi fiinţe din lume. Nepriceperea în a pătrunde gândurile obscure ale mamei nu ştirbeşte cu nimic plasticitatea poetică a unor tablouri de o rară splendoare naivă: „spune că e vântureasa de plastic / îmi şopteşte că are rochii de kiwi / pulovere din lemn parfumat / o grădină de macaroane / şi plaje cu nisipuri cuvântătoare […] e vântureasa de plastic / şi înfulecă vigilenţă / vrea să mângâie păsări gravide / ceva e nelalocul lui îmi şopteşte / nedumerită / când îi tai unghiile pentru a nu se răni / muşcă din flori în loc să le miroasă / şi plânge când o-ntreb / oare tu mai visezi?” (p.49). Efectul acestei evadări din firescul cotidian este influenţarea celor de pe margine de a proceda similar. Cel care asistă la o asemenea înfrumuseţare involuntară şi ingenuă a concretului ajunge, printr-o discretă contaminare empatică, să-şi dorească un mod identic de a privi lumea. Prin comparaţie cu universul de basm zămislit de mintea tot mai inocentă a celui suferind, cenuşiul de fiecare zi devine sinistru şi greu de suportat. Iar apropierea mută din spatele zidurilor spitalului devine mai umană şi mai caldă decât orice formalism arid al lumii înconjurătoare şi „sănătoase”: „lumea de afară e tot mai greu de-nţeles / priorităţi frivole / nefericiri gratuite / privilegii ignorate / apropierea vătămată din salon / e mai bună / decât singurătatea aseptică / de pe străzi şi din blocuri” (p.53).

Aproape ireproşabil stilistic, volumul lui Marius Chivu reprezintă, după mine, un pariu câştigat. E necesară o doză incredibilă de curaj ca să poţi scrie despre un subiect încărcat de un asemenea bagaj emoţional în maniera elegantă, sfioasă, concesiv-estetică în care a făcut-o autorul. Vântureasa de plastic este un volum cutremurător, bine structurat, cu un treptat şi  abia perceptibil dozaj al durerii şi al disperării, cu pagini în care se întrepătrund elemente de realism magic şi tablouri de un lirism trepidant şi sfâşietor. Fără dubii, unul dintre cele mai bune volume de poezie ale ultimilor ani.

(Marius Chivu, Vântureasa de plastic, ed. Brumar, 2012)

Am dat acest titlu pentru că volumul despre care scriu acum exact asta reprezintă: un mic jurnal cultural al unui autor despre care am mai scris (aici şi aici). Ciprian Măceşaru reuneşte, în Focul din tâmplă, mici fulguraţii trecătoare, flash-uri inteligente, dovezi clare ale unor acumulări deseori haotice, însă care prind un cheag consistent în mintea celui care îşi doreşte să fie pătruns de mister. Pentru că, trebuie spus din capul locului, nicăieri în volumul acesta nu se simte nici intenţia moralizatoare, nici epatarea corozivă şi trufaşă. Autorul pare genul omului tânăr entuziasmat de ceea ce descoperă pe parcurs şi care are o extraordinară disponibilitate (aproape ludică, uneori) de a le „şopti” şi celorlalţi ce minunăţii a întâlnit în cale.

Cartea reuneşte gândurile răzleţe a 10 ani din viaţa autorului (2000 – 2009), într-o perioadă în care, tânăr fiind, găseşte refugii consolatoare în literatură, muzică, pictură. Acestea nu au rolul de a îmbogăţi haotic mintea unui căutător de sens (ca să preiau un clişeu ce desemnează omul avid de cunoaştere), ci de a se aşeza, firesc şi pe tăcute, în experienţa cotidiană a celui care le caută asiduu.  Ciprian Măceşaru trăieşte aceste lucruri, nu le colecţionează în buzunarul hainei, pentru ca să le scoată, snob, la vreo întâlnire simandicoasă.

Referirile la literatură sunt scurte, surprinzând exact nuanţa care l-a făcut pe autor să iubească sau să dezaprobe o carte sau alta (spre pildă, vorbeşte despre Colecţionarul lui Fowles, care – fie vorba între noi – mie nu mi-a provocat entuziasm, spunând că tensiunea e „gradată extraordinar”). Alteori îmi regăsesc perfect propriile impresii („Grădina de ciment” a lui McEwan e „de-un umor negru magistral”. I agree).

Delicioase sunt şi micile accese de frivolitate studiată, care contrabalansează întrucâtva „greutatea” unor verdicte culturale îndreptăţite, dar care ar fi putut sufoca volumul: „Azi am văzut un film de Bertolucci, The Dreamers, din care cel mai adesea îmi voi aminti de superbii sâni ai Evei Green”, p.43). Deh, tinereţea! 🙂 Viziuni original-paradoxale mai are autorul şi asupra instituţiei căsătoriei, pe care o consideră o expresie a egoismului: „Căsătoria, o altă dovadă a laşităţii noastre. Teama de singurătate, gelozia, plăcerea de a-l „sechestra” şi folosi pe celălalt, astea sunt motivele care duc la căsătorie” (p.125).

Discernământul critic al lui Măceşaru nu suferă de miopie decât în acele ocazii în care, tributar unui mod corect şi tranşant de a pune etichete lucrurilor, greşeşte minimalizând reuşitele unor oameni pe care, în secret, îi iubeşte. Aici e vorba despre o chestiune vag psihologică, pe care am încercat-o şi eu, deseori: tinzi să fii mult mai critic cu cei de la care ai aşteptări, decât cu cei care, dintr-o ineficientă putere de convingere sau din inaderenţă intelectuală, nu-ţi spun nimic: „Am defectul de a lovi în puţinele puncte slabe ale autorilor pe care îi admir, uitând să-i laud pentru restul” (p.55).

Nu pot să închei aceste scurte consideraţii fără a transcrie un pasaj pe care l-am recitit de mai multe ori şi cu care, pe măsură ce-l digeram, tindeam să fiu tot mai solidar: „Prietenia nu poate exista decât între oameni buni, spunea Cicero. Îmi ling rănile cu vorba asta. Mă dăruiesc total prietenilor, dar atitudinea mea, în loc să-i bucure, îi sperie. Să păstrăm o oarecare distanţă, o anumită rezervă, caută să-mi spună, dar eu nu pot accepta asta şi atunci ei se retrag, ca şi cum nimic nu ne-ar fi legat” (p.73).

Sensibil, curios şi introspectiv, Ciprian Măceşaru reuşeşte aici să producă un mic manual al căutării, o coregrafie proaspătă şi scânteietoare a exemplului personal, demn de urmat de către orice om care simte, uneori, că realitatea cenuşie îl strânge în chingi, nelăsându-l să respire. Focul din tâmplă are acest dar: de a-ţi oferi, când te aştepţi mai puţin, o gură de aer proaspăt.

(Ciprian Măceşaru, Focul din tâmplă, ed. Brumar, 2010)

*cronică în revista , nr.7-8/2012, pe care o puteţi citi integral aici

Poezia lui Ciprian Măceşaru, chiar dacă pierde printr-o diluare involuntară (cred!) a reflexivităţii cu tentă globală, câştigă prin tendinţa de survolare conştiincioasă a gândurilor proprii. Poetul pare un introvertit resemnat, un personaj aflat într-o continuă degradare metafizică, însă gata oricând să dea socoteală pentru fiecare gest de supunere faţă de marele necunoscut. Toate bucăţile volumului Străzi interioare reflectă această scăldare în gol, laolaltă cu un refuz matur de a coabita cu schimbarea bruscă a peisajului.

Încă de la primul grupaj (Rămăşiţele nopţii) se vădeşte concepţia egoistă a celui chemat să constate, la rece, panorama tristă a lumii înconjurătoare, şi care, pe cale de consecinţă, recurge la metode autoreferenţiale de a-şi „încălzi” viaţa. Până şi iubirea apare aici într-o ipostază glacială, ca un rest ineficace al unor emoţii de dincolo de suportabilul actual, de dincolo de palpabilul anost al decorului de azi: „noaptea lipită de spinarea mea / haina udă lipită de sufletul meu / un trup gol de femeie ce se-ntinde în mine // trec calea ferată / şinele lucesc mângâiate de lună / şi apa din gropi / şi petice căzute din cer / şi melancolia // călătoria asta va fi o nouă femeie / şi modul meu de-a obţine ceva // alerg spre casa de cărămidă // în camera ta rece mă voi gândi la ochiul meu fierbinte” (p.9).

Evadarea este imposibilă. Poetul joacă rolul unui exilat perpetuu, care nu-şi găseşte alinarea nici măcar în metodele facile pe care le-ar putea încerca pentru a scăpa, temporar, de angoase. Inutilitatea oricărui demers are la bază convingerea puternică a poetului că opunerea unei minime rezistenţe n-ar face altceva decât să prelungească agonia supravieţuirii. De aceea, scufundarea în tenebre reprezintă o soluţie lentă, dar sigură, iar fuga de realitate îşi găseşte justificarea în frica de neprevăzut: „mă ascund / după fustele vieţii / sângele scoate timid capul / dintre buzele rănii / nimic nu ţâşneşte / din trupul meu alb // beau ca un şarpe / alcoolul îmi intră în sânge / punând tot mai mult / tot mai des / stăpânire pe mine // trupul meu alb / o geamandură fără rost / se afundă în mal” (p.13). Portretul static al spectatorului face parte din acelaşi registru al încremenirii într-o poziţie refractară şi abulică, unde siguranţa concretului nemulţumitor consolează, totuşi, o expectativă asocială şi, din această cauză, dureroasă. Ideea ratării unor contacte cu semenii nu mai e înspăimântătoare dacă o privim cu uşurarea celui care a reuşit să scape de povara înregimentării într-un sistem pe care nu şi l-a dorit niciodată: „dintre palme uriaşe de aer tramvaiele ţâşnesc // faţa mea se dilată / privesc lung după cei care o clipă / au părut că vor să îmi spună ceva // indecis ruginesc în asfalt / aşteptând ca lumea să devină mai lentă” (p.14).

Grupajul de poeme numit Manechine trasează chiar mai apăsat contururile acestei rupturi, construind teritorii imaginare (chiar dacă regăsibile cotidian) în care eul debusolat şi greu încercat nu poate avea acces. Numai că, în cazul de faţă, nu vorbim despre un refuz al integării acestuia, ci despre o imposibilitate funciară de realizare a congruenţei cu elementele înconjurătoare. Manechinele sunt, iniţial, simple artefacte ale lumii, piese de decor într-o simfonie a absurdului terestru, ca pe urmă ele să fuzioneze cu detaliile coşmareşti care populează mintea poetului. Această contopire de dincoace de pleoape sugerează modul în care falsul se inserează în real, traducând în abstract versiunile banale ale zilelor: „păşesc peste umbră / şi umbra se mută un pic mai departe // n-am ştiut niciodată cum să smulg / ca pe nişte măsele stricate / amintirile negre // soarele arde până în creier / până în suflet // oraşul străluceşte orbitor / manechinele adună umbra / o închid în muzeu” (p.30). Reconcilierea cu aceste năluci insistente poate avea loc doar după o teribilă autoflagelare şi o recunoaştere implicită a înfrângerii. În lumea presărată cu atâtea bucăţi neprietenoase de puzzle, readucerea în liniştea proprie a eului vine abia după un proces de ineficientă revoltă, însă validă din punctul de vedere al mulţumirii de sine. Pentru că – şi lucrul acesta trebuie subliniat – se simte şi un mic puseu de cabotinism în tot acest scenariu: poetul dă senzaţia că respinge cu tărie acest univers al decăderii absolute, însă modalitatea prin care această nemulţumire izvorăşte printre rânduri trădează şi un soi de timiditate agresivă, atât de specifică insomniacilor post-romantici. Reîntoarcerea acasă nu e doar refugiul ultim, ci şi o autoasumată izbândă egoistă: „spintec burţile cablurilor // maţele lor mincinoase / colorate / se revarsă pe trotuar // nu mă leagă de lume nimic // pun deget lângă deget / privire lângă privire // mă strecor pe lângă ziduri // manechinele adulmecă / inima mea plină de sânge / creierul meu gras şi gustos // mă apropii de calea ferată // mai e atât de puţin” (p.31).

La Ciprian Măceşaru, erosul nu e niciodată un scop în sine. Afectivitatea trăită în proximitatea iubitei este doar un mijloc de a capta misterele de nepătruns ale imaginarului, fără de care viaţa cuminte a căutătorului de sensuri primare nu ar fi completă. Nu există plenaritate în actul erotic, nu există profunzime a implicării, decât cu preţul unei pierderi incomensurabile a rostului. Iar poetul face parte din categoria celor care nu-şi asumă acest risc. De aceea, orice încercare de regăsire a intimităţii e privită cu detaşarea celui care întrevede în această întâlnire un nou prilej de racordare la absolut: „între sânii mari ai iubitei / căpăţâna mea visează oceane / şi insule paradisiace // de o mie de ani / aştept palma care mă va trezi // „răsfăţatule!” îmi spune iubita / sânii ei calzi îmi vorbesc despre moarte” (p.36).

Străzi interioare nu e un volum care să nască entuziasm critic. Păcatele de construcţie a ansamblului nu derivă dintr-o inegalitate valorică (pentru că ea nu există; volumul e destul de omogen, chiar şi din punctul de vedere stilistic), ci mai degrabă dintr-o stângace aşezare în concret a conceptelor cu care jonglează poetul. Lumea lui Măceşaru nu duce lipsă de un anume dramatism palid sugerat, însă digerarea continuă şi redundantă, tenace-obsesivă a câtorva idei de fond slăbeşte din forţa de seducţie. Poetul are o grijă pedantă în alegerea simbolisticii celei mai grăitoare, însă de foarte multe ori aceasta alunecă în facil, conferind unui mesaj poetic puternic masca unei oboseli precoce. Alteori, excesul liric transformă un tablou altminteri reuşit într-o succesiune ininteligibilă de imagini gratuite: „o revoluţie înăbuşită / de sus au căzut pistoalele îngerilor // dacă nici ei!… îmi spuneam // norii de sticlă vibrau / loviţi de un freamăt de lanţuri // m-am abandonat valului / ce-n larg mă purta”. Maxima concizie face, aşadar, ca un mesaj vag politic şi valid poetic să devină o succesiune anemică de metafore neconvingătoare.

Să nu se înţeleagă, din cele relatate mai sus, că ne aflăm în faţa unui volum ratat. Poezia lui Ciprian Măceşaru îşi extrage frumuseţea din priceperea autorului de a abstractiza şi a conferi concizie unor generalităţi ambigue, dar care, îmbrăcate în haina adevărului trăit personal, devin apropriabile. Şi, astfel, înţelegerea, în cea mai simplă formă a ei, este asigurată. Numai că poezia înseamnă mai mult decât atât. Reducerea ei la funcţionalitatea primară nu o îmbogăţeşte, ci îi smulge irevocabil puterea plurivalenţei şi a creării subsecvente a emoţiei. Iar Străzile interioare ale lui Ciprian Măceşaru păcătuiesc tocmai prin acest fapt: de cele mai multe ori, sunt nişte drumuri cu sens unic.

(Ciprian Măceşaru, Străzi interioare, ed. Brumar, 2011)

Volumul lui Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, e greu de definit dpdv al mesajului liric transmis. Poate chiar sună pompos să vorbeşti în termenii ăştia despre o cărticică de poezie care, în afara faptului că te face să zâmbeşti la fiecare 2-3 pagini, nu-ţi spune mare lucru. Pe de altă parte, eu, unul, m-am plictisit să practic ceea ce Andrei Pleşu ar numi „lectura suspectă”, adică genul ăla de lectură care te aşază de la început într-o stare de maximă vigilenţă faţă de intenţiile autorului („oare ce-a vrut ăsta să spună?”). Genul ăla de lectură care-şi propune să nu lase receptorul rândurilor să fie „păcălit” ori tras pe sfoară. Slavă Domnului, eu nu citesc aşa. Dacă un volum îmi place, îmi place şi gata. Nu trebuie să fac hermeneutică doar ca să demontez elementele sale structurale şi să demonstrez, pe cale de consecinţă, de ce mi-a plăcut.

Acestea fiind zise, o să continuu aşa: volumul de faţă nu e o bijuterie literară, însă e genul de carte care nici nu dă semne că ar avea pretenţii de acest gen. E relaxa(n)t, ludic, licenţios într-un mod deloc subtil, proaspăt şi generos. Toate semnele care anunţă ceva în realitatea imediată sunt pigmentate cu trimiteri lubrice, ca şi cum conştientizarea statutului de fiinţe reproducătoare ar fi singurul capabil să ne trezească din amorţeală. Erecţia nu e, aşadar, doar preambulul unui futai sănătos, ci mai degrabă dovada de necontestat a „atenţiei” noastre vitale: „spre seară e posibil / să plouă // slab // e posibil să vii la mine / să facem dragoste // spre seară e posibil / să mă alătur / ploii // să scutur câteva picături / din norul meu / purpuriu / şi să stârnesc // câteva fulgere” (p.23). Lecţiile de anatomie, scurte şi concise, se împletesc cu pilde de străbătut viaţa în ritm voios. Poetul nostru are convingerea că nu reprezentăm altceva decât proiecţia gonadelor în cotidian. Nu e reducţionism, e întoarcerea fiinţei la resorturile ei primordiale, capabile să explice peste timp până şi discriminările sociale ori nedreptăţile politice: „aşa arată un penis / şi o păsărică arată cam aşa / ca şi cum cineva ar fi / dinamitat / o halcă de carne // copii / organele astea genitale / te bagă / şi te scot / dintr-o grămadă / de încurcături // dacă te naşti cu puţulică / şi eşti deştept / poţi să fuţi tot ce-ţi trece / prin cap / dacă te naşti cu păsărică  / şi eşti înţeleaptă / poţi să ţi-o botezi / şi să speri că într-o / zi / o să ajungă celebră // ele te mai ajută să faci / bebeluşi / şi pipi” (p.27).

Nu vă speriaţi, totuşi. Ce spun eu aici e doar impresia mea legată de cartea asta. Nu e neapărată nevoie ca pizdele ori pulile din volum să aibă un sens mai înalt. Cu atât mai mult cu cât autorul nu e străin de un lirism pătrunzător, deşi discret şi flu: „femeile sunt ca nişte / giuvaere scumpe / şi strălucitoare // ca nişte pietre mici / şi preţioase / pe care te temi să nu le / pierzi // pe care le pierzi” (p.10).

Alteori, însă, ludicul lubric câştigă teren în faţa emoţiei. Şi asta nu e un lucru rău, pentru că aduce cu sine o destructurare eficientă a unei, de altfel plictisitoare, încremeniri în peisagistica erosului. Adrian Chivu face din poezie bici, ca să fiu foarte în temă. Şi n-o face cu jemanfişism golănesc ori cu un teribilism juvenil, ci cu un umor salvator, chiar dacă aflat la limita vulgarităţii: „îmi place să mă cuibăresc / în braţele femeilor // ca un ou // cu două ouă” (p.31). Touché!

Pe lângă poeme care vorbesc pe şleau despre inapetenţa pentru jocuri de alcov (nu pisicuţă / nu azi // hai să o lăsăm / pe mâine // mă doare capul / şi spatele / şi în cur // de pula ta sculată” – p.44), avem şi o foarte explicită elegie a felaţiei. Suptul pulii e un exerciţiu iniţiatic, îndelung aşteptat şi exersat, acum, cu o beatitudine aproape mistică: „frumoaso nu te ruşina / şi gustă-l / mare păcat ar fi să nu / te-nfrupţi din el // şi gura ei de mură şi / fierbinte s-a ruşinat // dar s-a deschis / şi m-a-nghiţit haaa // aaap // pe toţi zeii / bătrâni sau tineri / morţi sau vii // azi // cu mădularul meu / frumoasa s-a iubit” (p.62).

Deci, fain. În sensul strict în care e o carte care te scoate din lâncezeală. Râzi, te minunezi de îmbinarea erosului timid cu şarja groasă a sugestiei sexuale, te gândeşti la curajul autorului şi la perfecta stăpânire de către acesta a tensiunii. Adrian Chivu nu cade niciodată în ridicol în acest volum, chiar dacă şansele ar fi fost foarte mari. E şi năduf aici, şi meditaţie corelativă despre rostul lucrurilor, şi acceptarea resemnată a femeii ca rău necesar (fără niciun strop de masochism, totuşi): „femeia / dăunează grav somnului // dacă faci greşeala / să te îndrăgosteşti // o să stai toată / noaptea / cu ochii pe pereţi / ascultând muzică / şi spunând tavanului: // te iubesc // şi // aş vrea să te fut” (p.64). Poate cineva să-l contrazică?

(Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, 84 p., ed. Brumar, 2012)

*îi mulţumesc lui Robert Şerban pentru poza cu coperta cărţii.

„Noaptea pisicilor lungi” e un roman al lui Sorin Delaskela pe care amicul Robert Şerban mi l-a dat acum câteva săptămâni (alături de multe alte cărţi, pentru care-i mulţumesc încă o dată), într-o întâlnire fugară pe care am avut-o cu el în oraşul meu. Mi-au trebuit, aşa cum ziceam, câteva săptămâni bune să mă apuc de ea (aveam în plan alte cărţi, precum şi o mică depresie 🙂 ), deşi Robert mi-o recomandase entuziast. Acum, după ce am citit-o, am înţeles şi de ce.

Cartea aceasta e, pentru mine, cea mai plăcută surpriză livrescă a sfârşitului ăstuia de an. Nu o pot încadra nicăieri ca gen, deşi mi-ar plăcea să cred că a trecut cu brio faza experimentului literar cu mize mărunte. Construcţia romanului e polifonică; corespondenţele între capitole sunt vagi, însă detectabile, aidoma pânzelor de păianjeni care unesc colţurile camerelor, deşi la o privire superficială nu le-ai observa. Ce face, de fapt, Sorin Delaskela? Descrie, cu o perfect asumată tehnică a comprimării, arheologia unor stări sufleteşti marginale, aflate într-o perfectă concordanţă cu mediul social în care se nasc. Nu pot să spun că e un roman al periferiei, pentru că ar însemna să-i atribui valenţe total străine de sunetul de ansamblu al cărţii. Dar pot să spun că, deşi citadin în aparenţă, romanul lui Delaskela cuprinde, în mic, o întreagă paletă de umori, nemulţumiri, frustrări şi neîmpliniri specifice unui individ care şi-a pus în geanta de pe umăr toate întrebările referitoare la lumea în care se târăşte, şi care caută, cu o febrilă nepăsare, răspunsuri.

Personajul lui Delaskela are timp de introspecţii, iar modul în care le exprimă are frumuseţea tonică a vorbei rostite atunci când trebuie, cu exact tonalitatea necesară. Dilemele micului funcţionar, angoasele existenţiale, tăvălirea ocazională prin patul câte unei femei abordabile, fără a constitui subiecte în sine, formează scheletul unei personalităţi gata să ceară vremurilor socoteală. Numai că personajul nostru n-are dorinţe de acest gen. Rolul lui nu e neapărat al răzvrătitului care încearcă să toarne lumea în forme convenabile, ci a aceluia care observă totul cu avidă curiozitate, redându-l într-un contur care să spună mai multe despre emiţător decât despre lucrul reprezentat. Aşa aflăm, de pildă, despre concepţiile despre moarte, despre evoluţia timpurilor, despre băutul ca formă de evadare, despre inutilitatea muncii mărunte, despre visuri, despre relaţiile complicate dintre femei şi bărbaţi etc. De fapt, cred că autorul n-a făcut altceva decât să dea o formă citibilă propriilor preocupări care, până în momentul naşterii cărţii, putea să-i pară chiar şi lui inefabile. Iar acest exerciţiu de smulgere a semnificaţiilor din cele mai banale întâmplări şi de a le reda cititorilor sub forma unui roman care te acaparează (şi pe care ţi se pare că l-ai scris chiar tu) nu e puţin lucru.

Nu are niciun rost să mă apuc să vă povestesc conţinutul cărţii. Pentru că nu e o carte uşor narabilă, ci mai degrabă un complex de stări sufleteşti care se dezvăluie într-o limbă literară de o prospeţime rar întâlnită la autorii tineri. Toate micile episoade ale romanului strălucesc prin iscusinţa autorului de a îmbrăca esteticeşte până şi cele mai non-lirice experienţe: „În întuneric, în spatele unui bloc, mi-am scos-o şi ea a început să mi-o sugă cumva umil şi trist, fără entuziasm, fără să ridice capul din pământ. Dar tot nu am reuşit să ajung undeva. Pur şi simplu. Ca şi cum sperma venea din inimă, iar inima mea împietrise. Aveam în gură un gust de cenuşă, de pizdă şi singurătate” (p.36). Până şi tabloul anost al „taclagiilor” (cei care stau la taclale, dacă-mi permiteţi această inovaţie lexicală) e înconjurat de o aură a frumuseţii cuminţi, graţie talentului lui Delaskela de a colora cenuşiul: „Dar îmi plac şi cei ce doar ştiu să spună poveşti. Marii povestitori anonimi. Marii palavragii adunaţi în jurul paharelor ordinare de vodcă din cârciumi în care intră doar lumina neagră a dispreţului. Îmi plac şi cei care ştiu, în liniştea inimii lor de lapte, să asculte poveşti.” (p.55)

Aşa cum am spus din titlu, pentru mine Sorin Delaskela este una dintre cele mai plăcute surprize recente. Aşa că nu pot să adaug decât atât: mai vreeeeaaaaau! Mai ales că, aşa cum ne asigură autorul însuşi, „viitorul e un poster uriaş aşezat pe peretele de nord al camerei tale” (p.141). Trebuie să-l privesc atent, pentru că cine ştie ce surprize îmi mai rezervă bucata aia de hârtie spânzurată pe zidul din faţa mea…

Un fragment din întâlnirea Komartin – Delaskela, cu ocazia unei ediţii a Institutului Blecher din acest an:

(Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, ed. Brumar, 2010, 164 p.)