Posts Tagged ‘breban’

gabriel-andreescu_141991_1_1357653989

naratiunea-robert-serban-189975

Alte două cărţi: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Gabriel Andreescu) şi Naraţiunea de a fi, volumul de convorbiri dintre Şerban Foarţă şi Robert Şerban.

*

Nu prea ştiu ce să spun despre prima carte. Mă miră dorinţa unor autori de a face încă lumină în nebuloasa comunismului românesc. Mă miră în sens bun. Că majoritatea oamenilor cu care discut se arată foarte neinteresaţi de aspectele ăstea. Că să lăsăm trecutul, că să ne vedem de ale noastre, că morţii cu morţii şi viii cu viii. Numai că tocmai aci e buba: de multe ori, viii nu se pot simţi prea bine din cauza altor vii, care în trecut s-au arătat foarte dispuşi să le arate celorlalţi calea dreaptă către comunismul victorios şi luminos.

Despre Gabriel Andreescu nu am o părere bine conturată. Sunt realmente suprins să constat cum un om care are disponibilitatea de a căuta asiduu şi de a fi atât de meticulos în a-şi susţine punctele de vedere în volumul de faţă a putut fi atât de lejer când l-a acuzat, fără probe, pe Andrei Pleşu de colaboraţionism. Pun lucrul acesta doar pe seama unei antipatii personale a lui Andreescu pentru Pleşu. Cartea despre care vorbesc e foarte bine documentată, cu trimiteri multiple şi utile, bazată pe o cercetare minuţioasă. Aşa că, din acest punct de vedere, bravo autorului.

Cărturarii pe care-i are în vedere G. Andreescu sunt din sfera creatorilor care, la un moment dat, au colaborat cu Securitatea. Demersul lui Andreescu e lăudabil: el nu face altceva decât fie să nuanţeze luările de poziţie prea tranşante, fie, dimpotrivă, să stabilească net o anume direcţie, în locurile în care percepţia publică părea să se mulţumească cu o vagă „scăldare” a lucrurilor. Sunt sigur că va stârni pasiuni şi replici, mai ales că se ocupă şi de nume al căror destin antedecembrist e delicat.

Lucrul cel mai greu este, aici, să poţi face abstracţie de personalitatea scriitorului avut în discuţie. Uneori, acest lucru e imposibil. Andreescu susţine, de pildă, că Breban nu poate fi aşezat în „galeria” colaboratorilor, pentru că, în cazul acestuia, amprenta personală inconfundabilă şi megalomania sa creatoare erau atât de ieşite din comun, încât până şi relaţia lui cu Securitatea poate fi pusă între paranteze. Discuţiile lui cu Pleşiţă nu au, conform literei legii de deconspirare, caracterul unor delaţiuni. Rămâne, totuşi, întrebarea cum a fost posibil ca un Breban să fie în relaţii atât de cordiale cu un nefrecventabil ca Pleşiţă.

Încercări de „spălare” a păcatelor mai face Andreescu şi în legătură cu Adrian Marino. În ceea ce-i priveşte pe Nicolae Balotă şi pe Alexandru Paleologu, autorul pune faţă în faţă distorsiunile de receptare a vinovăţiei lor. Dacă despre Balotă se scriu azi lucruri „grele” (deşi, după cum arată Andreescu, lucrurile nu sunt, nici aici, foarte clare), în cazul lui Paleologu avem parte de o ciudată imaculare, pe care G. Andreescu o pune mai întâi pe seama recunoaşterii de către acesta a colaborării cu Securitatea iar, mai apoi, pe seama unor motivaţii politice şi culturale. Deşi au avut un traseu similar, susţine G.A., balotă a fost privit după revoluţie ca un turnător ordinar, iar Paleologu – ca o victimă. Asta ca să nu uităm detaliul foarte important că Paleologu a fost plătit de Securitate pentru notele sale. Oarecum apropiată este părerea autorului referitoare la Noica, un om care, după descrierea din volum, a fost de o indulgenţă nefirească faţă de ororile comunismului şi faţă de instituţia care l-a servit. Poveste lungă. Sunt sigur că-l poate apăra mult mai bine (şi a şi făcut-o, în câteva rânduri) Gabriel Liiceanu.

Şi-am zis că nu mă lungesc. Volumul e realmente pasionant. Scris cu vervă, cu atenţie, cu acribie, e un adevărat eveniment editorial. Cel puţin mie aşa îmi pare. Mă despart, însă, de autor atunci când minimalizează aportul colaboratorilor în mecanismul uriaş al terorii. Ni se sugerează că ar trebui blamat şi miliţianul, nu doar cel care-l informează. De acord, cu o singură remarcă: miliţianul îşi făcea, să zicem, datoria, la locul de muncă, pe când un informator odios cum a fost Alex Mihai Stoenescu („marele” istoric de azi) informa de bunăvoie. Se şi dă în carte exemplul acestuia care, văzând că un ins fotografiază celebrele cozi ceauşiste de pe vremuri, dă fuguţa la primul miliţian, cu pâra. Un astfel de individ a ocupat, după 90, ce ironie!, poziţia de secretar de redacţie la Viitorul românesc, revista Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici! Sau Rodica Stănoiu, „Sanda”, celebra turnătoare care a fost vicepreşedintă a Ligii pentru Drepturile Omului. Şi ministru al Justiţiei. Dar astea-s detalii.

Uf! M-am enervat. 🙂 Vreau să spun doar atât: cartea asta nu face lumină, aşa cum ne-am aştepta; detaliile pe care le aduce sunt de natură să-ţi nască încă şi mai multe întrebări. Iar ăsta e un lucru pozitiv, dacă însă mai ai răbdarea să asculţi, în astfel de chestiuni, şi nuanţările necesare. Eu nu credeam c-o mai am. M-am înşelat.

(Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, 304 p., ed. Polirom, 2013)

*

Şi-un volum mai uşurel. Aşa ziceam eu! L-am citit de cum mi-a ajuns în mâini, pentru că ştiam c-o să-mi placă. Robert Şerban este unul dintre poeţii mei contemporani preferaţi, iar Foarţă are deja statutul unui poet care nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Acuma, în treacăt fie spus, vă zic un secret: eu apreciez la Foarţă mai ales geometria extraordinară a versurilor sale, ingeniozităţile lingvistice, şotronul amuzant al combinaţiilor lexicale, însă nu detectez aici, neapărat, o poezie mare. Să-mi fie cu iertare. Rimează! Apreciez valoarea literară a textelor sale şi sunt de acord că e unul dintre cei mai importanţi poeţi pe care-i avem, însă nu se numără printre primii 3 ai mei, ca să zic aşa. Ăsta e, recunosc, un defect personal, poate, şi o chestiune de gust. Dar să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului.

Şi avem ce-i da, nu glumă! Cele 8 interviuri pe care Robert i le-a luat de-a lungul anilor sunt adevărate spectacole de inteligenţă, umor şi erudiţie. Foarţă are o oralitate drăcească, o „şmecherie” a replicii cu care întoarce, mereu, discuţia către zone care-i sunt confortabile. Numai că nici Robert nu e de ici, de colea: iscodirea poetului se face insidios, în paşi mărunţi, fără insistenţe incomode. Poveştile lui Foarţă sunt, întotdeauna, creionate minimalist, avându-se în vedere un context care, oricât ar părea de arid, capătă o aură ludică, graţie maestrului. Foarţă povesteşte despre cum a ajuns să scrie versurile pentru Phoenix (la început, nici măcar nu ştia cum e linia melodică, i se dădea o hârtie pe care erau trecute silabele şi notate accentele din interiorul cuvintelor. În acest stil cvasi-rebusistic a reuşit să scrie el celebrele versuri, la îndemnul şi rugămintea lui Andrei Ujică, prieten cu membrii formaţiei), despre soţia lui, Ildiko, cu care traduce cărţi, despre modul în care i s-a părut mereu că nu are ce căuta în funcţii publice (şi-a dat demisia din funcţia de director al teatrului, după ce se insistase multă vreme s-o accepte) , despre pasiunea pentru pictat, pentru pian, despre felul în care-şi scrie cărţile, despre recunoaşterea publică ş.a.m.d.

O carte agreabilă. Un dialog amical şi empatic.

(Robert Şerban, Şerban Foarţă, Naraţiunea de a fi, 168 p., ed. Humanitas, 2013)

Reclame

M-a cuprins subit patriotismul local! Am intrat în librărie cu gândul să cumpăr o carte de o frivolitate uriaşă (nu vă voi spune despre ce volum e vorba, că m-am înspăimântat şi eu de ce intenţii livreşti aveam), pentru că încercam să-mi ostoiesc lehamitea prin scufundarea într-un volum fără prea mari pretenţii. Numai că, la mine, NICIODATĂ socoteala de-acasă nu coincide cu aia din târg. Aşa că nu mi-am mai luat cartea aceea, ci Franny şi Zooey a lui Salinger şi Dresură de lei, cartea de interviuri a orădencei Ioana Revnic.

Despre Ioana Revnic am aflat citindu-l pe Alex Ştefănescu. Criticul părea entuziasmat de femeia „blondă, frumoasă şi inteligentă”. Mi-am zis că o astfel de ofertă nu se refuză niciodată şi astfel am ajuns să cumpăr volumul despre care vă vorbesc.

Câteva remarci: apreciez stilul elegant, serios-ludic şi subtil iscoditor pe care-l foloseşte autoarea în intervievarea scriitorilor. Ioana Revnic nu se dă bătută prea uşor, chiar dacă mimează candoarea şi se aşază în postura intervievatorului umil, care se mulţumeşte şi cu fărâmituri. Ingeniozitatea de a scoate din persoana intervievată esenţa – fără a-i da acesteia impresia că i s-a dezgolit, indecent, trecutul – este de o rară precizie şi acurateţe. Ioana Revnic ştie  cum să jongleze cu obsesiile autorilor, ce butoane merită apăsate şi cum să continue, interogativ, un răspuns ce părea definitiv. Iar lucrurile astea se pot realiza doar printr-o temeinică ante-documentare şi printr-o înaltă conştiinţă (nu spun vorbe mari) a lucrului bine făcut. N-am niciun dubiu, de altfel, că Ioana Revnic face această meserie cu pasiune adevărată.

Dincolo de întrebarea inteligentă vine, evident, şi răspunsul de dincolo de masă. Scriitorii interogaţi au, fiecare, culoarea lui, parfumul lui şi, îndrăznesc să spun, infatuarea lui. Pentru mine, unele interviuri n-au constituit nicio surpriză: ştiam, de pildă, că Alex Ştefănescu e cordial, deschis şi uşor frivol; ştiam, de asemenea, că rareori inteligenţa, intransigenţa morală şi bunul simţ au făcut casă mai bună decât în modul exemplar în care Ana Blandiana îşi organizează viaţa şi îşi structurează profilul intelectual; ştiam, din păcate, despre orgoliul uriaş (şi penibil, după mintea mea) al unui Nicolae Breban, scriitor orbit de misiunea sa şi exersând un greţos cult al propriei personalităţi; mi-au plăcut, de altfel, şi bonomia oarecum stânjenită a lui Buzura, eleganţa oratorică a lui Emil Hurezeanu şi a Ioanei Pârvulescu, ingeniozitatea bine temperată (sic!) a lui Mircea Horia Simionescu. Nu mi-au plăcut rigoarea sterilă a lui Eugen Simion (care pare să-şi ascundă preferinţele personale folosind camuflajul uşor ipocrit al „autonomiei esteticului”) şi nici, repet, aroganţa juvenilă a lui Breban. Dar astea-s chestiuni de gust personal. Mi le asum.

Aş mai spune că (şi nu vreau să fiu înţeles greşit) n-am priceput rostul părţii finale a volumului, unde Ioana Revnic prezintă patru autori cărora fie n-a mai apucat, fie n-a reuşit să le smulgă răspunsurile aşteptate. Autoarea ne împărtăşeşte, darnică, întrebările care urmau să fie puse lui Valeriu Anania, Mircea Dinescu, Grigore Vieru şi Eugen Negrici. Inteligente, ingenioase, empatice. Dar nu le-am priceput rostul. Ce voiau să arate? Iscusinţa autoarei de a interoga personalităţi publice? Asta o ştiam din paginile anterioare. Voiau să sugereze „neseriozitatea” unor scriitori (Eugen Negrici nu-i răspunde mailului cu întrebări)? Beats me…

Şi pentru că partea asta finală n-am înţeles-o, mă opresc aici. Vă zic, aşadar, că Ioana Revnic a croit o carte frumoasă, demnă de luat în seamă, care poate deveni un reper în creionarea unui stil al jurnalismului cultural. Ioana Revnic nu e doar o fată cu reportofon. Îţi trebuie curaj, talent, o cultură solidă, răbdare şi o imensă dragoste de literatură ca să poţi face ce a făcut ea cu această dresură de lei. După ce le-a îmblânzit, felinele s-au retras, docile, în culcuşurile lor, lăsându-ne pe noi să privim, în toată desfăşurarea lui de forţe,  spectacolul literaturii.  Sub bagheta inconfundabilă a maestrei de ceremonii, fireşte.

(Ioana Revnic, Dresură de lei, 328 p., ed. Curtea Veche, 2011)