Posts Tagged ‘boia’

de-ce-este-romania-altfel_Lucian_Boia-194x300Toată lumea are în jur câte un exemplu de copil-minune, care nu se mulţumeşte niciodată cu răspunsuri clare şi care transformă orice inechivoc într-o problemă nouă. Cunoaşteţi genul: copilul ăla care, întrebând cine a făcut lumea şi răspunzându-i-se că Dumnezeu e Cel responsabil de lucrul ăsta, va întreba: „ok, dar pe Dumnezeu cine L-a făcut?”.

 

Ei, cam aşa stau lucrurile şi cu cea mai recentă carte a lui Lucian Boia, De ce este România altfel? Îmi plac volumele lui Boia, pentru că au acel curaj intelectual de a sparge tiparele care-mi face mereu cu ochiul (cam din aceleaşi raţiuni îl iubesc şi pe Alexandru Paleologu, care era capabil să ia în răspăr orice truism gospodăresc şi să-l transforme în subiect fierbinte de meditaţie). Volumul cel mai recent al lui Boia doar dă senzaţia că răspunde la întrebarea din titlu, lăsându-ţi aşteptările nesatisfăcute. Dacă e să fiu maliţios, aş zice că trebuia să-mi dau seama că nu se va putea răspounde într-o cărticică de 128 de pagini la o întrebare care ne macină de ceva vreme.

Ce se desprinde din această carte: că România e altfel, acum, dintr-un motiv cât se poate de simplu – pentru că întotdeauna a fost aşa. Când ăilalţi construiau catedrale, noi stăteam în colibe; când ăilalţi erau alfabetizaţi, noi abia învăţam să scurmăm cu bâta-n praf; când ăilalţi aveau Universitate deja în secolul al XIV-lea, noi n-aveam ş.a.m.d. Nu ducem lipsă de explicaţii de natură geopolitică. România s-a aflat mereu într-o periferie, într-o margine de lume (la  capăt de imperiu, la capăt de Europă etc.) şi, din aceste motive, inclusiv modul nostru colectiv de a gândi a suferit nişte modificări (inapetenţa pentru schimbare, refuzul băţos de a deveni congruenţi cu civilizaţia şi cultura occidentale; chiar şi când acestea, într-un târziu, se produc, le facem într-un mod inautentic – vezi teoria formelor fără fond a lui Maiorescu).

Lucian Boia mai spune că percepţia românească asupra trecutului este atât de confuză tocmai pentru că niciuna dintre posibilităţile de optare la momentul istoric respectiv n-a fost tratată ferm. N-am avut, cum s-ar spune, tăria opiniunii şi, drept consecinţă, toate evenimentele istorice la care am luat parte ca popor par decupate şi regizate de altcineva în locul nostru. Şi asta se vede cel mai clar chiar gândindu-ne la episoade din istoria recentă. Părerile sunt şi acum împărţite cu privire la existenţa ori inexistenţa Holocaustului în România ori la natura politică a căderii comunismului în 1989 (revoltă populară?, revoluţie?, lovitură de stat?).

Chiar dacă nu ni se răspunde tranşant, cu un „de aceea” mulţumitor, cartea lui Lucian Boia naşte alte întrebări, la care merită să reflectaţi şi singuri. Vedeţi? Tot acolo ajungem!

(Lucian Boia, De ce este România altfel?, 128 p., ed. Humanitas, 2012)

Celor care, din nou, se aşteaptă să fiu deştept pe blog, le spun să lase orice speranţă. Încerc, pe cât posibil, să fiu smart în textele de cronică literară de prin reviste; aici, în spaţiul ăsta, daţi-mi voie să scriu despre cărţi exact în maniera în care aş face-o dacă aţi veni la mine şi am sta în bucătărie în jurul unui bol cu fistic şi cu nişte ceai pe lângă. Relaxat, adică, fără morgă auctorială, fără limbaje elevate.

Am făcut introducerea asta pentru că prea des mi se spune mai nou (mai ales de când am acceptat, pentru prima oară în viaţa mea, să fac parte dintr-un juriu care acordă un premiu literar pentru cel mai bun roman; e vorba, desigur, despre contestatul „Augustin Frăţilă„) că nu tot ce scriu pe blog e suficient documentat sau elaborat; băi, fraţilor, evident că nu e! Asta o fac, eventual (şi atât cât mă duce mintea şi… tastatura), repet, doar în paginile publicaţiilor care, din inconştienţa redactorilor-şefi (:)) ), mă găzduiesc în paginile lor. În rest, blogul e doar pentru RELUAREA acelor texte (pentru cei care nu pot procura revistele în format print, din varii motive) şi pentru nişte note fulgurante de lectură, referitoare la cărţi care-mi cad în mâini. Şi-mi cam cad, ce să fac.

Bun. Sper că lecţia s-a înţeles. Pentru că azi vin cu o altă lecţie. Este lecţia despre Lucian Boia, care, mie, mi s-a părut mereu un personaj extrem de enigmatic. Cărţile lui sunt, aproape toate, prilej de meditaţie ştiinţifică, nu mă îndoiesc, însă prezenţa lui este foarte discretă în peisajul media autohton. După mintea mea, asta e o dovadă de maturitate. Adică, ce să facă omu’, să meargă la Gâdea care să-l înveţe lecţii de naţionalism de sorginte securistică? Nu. Stă acasă şi scrie. Meditează. Potriveşte cuvinte. Rescrie istoria.

Nu vreau să reduc însă totul la această faţetă a personajului. Mult mai mult decât dialogurile despre cariera sa profesională (destul de liniară, ca să zic aşa, fără salturi spectaculoase ori fapte providenţiale) mi-au plăcut momentele în care istoricul serios dă jos masca şi vorbeşte, timid, despre propria persoană. De aceea îmi plac atât de mult volumele de convorbiri; pentru că, inevitabil, la un moment dat se declanşează acel declic care-l face pe om, iscodit deja binişor, să mai „lase” de la el. Aflăm, din cartea aceasta, despre faptul că niciodată nu l-au preocupat funcţiile, găsind mereu înlocuitori pentru posturi care-i fuseseră oferite lui (unul dintre ele, chiar de Zoe Petre), că nu poate lucra decât solitar, fidel propriului traseu şi că e reticent la orice inovaţie care-l scoate din ritmul propriu (mi-a plăcut, recunosc, pentru că mă regăsesc perfect în descrierile ăstea).

De cealaltă parte, frumos e şi modul dezinvolt în care Lucian Boia vorbeşte despre istorie. Se simte că-şi iubeşte profesia atât de mult, încât i se pare o impietate să-i atribuie contururi clare şi uşor definibile. La un moment dat, chiar o spune: „Dacă istoria ne învaţă ceva, atunci ne învaţă că din trecut nu învăţăm nimic!”. E trist, ştiu, dar e purul adevăr. Uitaţi-vă doar în jur, ca să vedeţi câţi oameni consideră, de pildă, că unele metode de exterminare a unor etnii ar fi necesare, la 60 de ani de la Holocaust. Nu dezvolt.

Tot de la Lucian Boia am aflat că nu trebuie să ne ferim să folosim cuvântul „mituri” atunci când ne referim la personaje istorice care au existat cu adevărat. „Mitul”, în acest caz, nu înseamnă o mistificare a trecutului, ci asumarea faptului că tot ceea ce cunoaştem din el este o formă continuă de reinterpretare a unor fapte cu care niciunii dintre noi nu am fost contemporani. Mihai Viteazul e un mit istoric; dar asta nu înseamnă că e o legendă şi că a fost inventat de o istoriografie generoasă cu trecutul luminos, ci că „realitatea” epocii lui ne ajunge nouă într-un mod mediat, rezultat al filtrării prin sute şi sute de ochi, de urechi, de minţi. Prindeţi voi ideea, că sunteţi isteţi.

Aşadar, un volum de convorbiri foarte plăcut cetitului. Merită digerat integral într-o după-amiază senină, când vecinii se hotărăsc să-şi schimbe geamurile şi ai nevoie de ceva care să-ţi ia gândul de la sunetele aferente acestei operaţiuni necesare (zic ei, încercând să te convingă să faci la fel).

(Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia, Istoriile mele, 216 p., ed. Humanitas, 2012)