Posts Tagged ‘boeriu’

aleargaCând am văzut titlul ultimei cărți a Anei Maria Sandu, gândul mi-a fugit rapid către volumul lui Haruki Murakami, „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” (care e chiar amintit, în treacăt, în „Aleargă”). Era acolo o pledoarie oarecum cazonă pentru mișcare, o radiografie meticuloasă a evoluției grupelor de mușchi, antrenați mereu și mereu pentru a-l ajuta pe mândrul lor posesor să-și doboare recordurile obținute până atunci. Pentru un admirator al scrisului lui Murakami, cartea acestuia era o surpriză mai degrabă neplăcută: autorul poveștilor fantastice dintr-o Japonie sfâșiată între ultra-tehnologism și conservatorismul mitic al tradițiilor le apărea acum ca un individ ambițios până la suferință, un mic „satrap” al propriului corp, un om care și-a făcut din rezistența fizică un modus vivendi. Nimic din ingeniozitatea fecundă a autorului nu se mai regăsea în acel autoportret egofil și vanitos al challenger-ului.

În schimb, „Aleargă”, cel mai recent volum al Anei Maria Sandu, este o surpriză cât se poate de frumoasă a acestui sfârșit de an. Mi se întâmplă de foarte multe ori ca, atunci când citesc o carte despre care mi-am propus să scriu, să parcurg textul cu un creion în mână, pentru a sublinia eventualele pasaje demne de reținut. În cazul acestui volum, primele două capitole mi-a venit să le subliniez în întregime.

Autoarea are tendința de a împacheta imaginile în propoziții scurte, perfect aplicate pe osatura unor senzații ivite din contemplarea unui spectacol al derizoriului. Nimic din lipsa de organizare epică a „romanului” (dacă se poate numi roman) nu părea să anunțe această revărsare naivă de subînțelesuri ale banalului. Ana Maria Sandu își însoțește pseudo-meditațiile despre lume cu o inocență care doar pare fortuită, ea fiind, de fapt, rezultatul unei inadaptări voluntare la „mersul lucrurilor”. Fuga, sugestivă, nu mai este doar o relație a alergătorului cu propriul corp (în chiar debutul cărții: „Corpul e singurul meu animal de companie. Îl îngrijesc, îl hrănesc, dar încă n-am ajuns să-i vorbesc”), ci doar singura metodă care poate să atribuie rutinei un strop de nebunie eliberatoare. Personajul Anei Maria Sandu își propune, evident, să alerge sub pretextul grijii pentru sănătatea proprie, însă scopurile se rescriu pe măsură ce beneficiile acestui nou exercițiu sunt tot mai multe și tot mai diverse. Fuga devine factorul coagulant, bucățica aceea de timp propriu care dă un sens ulterior haosului cu care personajul se întâlnește în fiecare zi.

Complicitatea care se naște între alergători, pe aleile înguste ori mai largi ale parcului (în funcție de sufletele care le parcurg fantomatic), este reconfortantă doar atâta vreme cât ea rămâne la nivelul unor gesturi de simplă recunoaștere, de solidaritate subtilă, de încredere blândă: „Oriunde, în orice parc din lumea asta, niște oameni aleargă. Dimineața, la prânz și seara. Sunt o părticică din acest cârd de neliniștiți”. Cu toate acestea, asumarea identității distincte, odată comuniunea creată, ia forma izolării în propria lume sonoră, ca în spatele unui paravan self-made: „Cei mai mulți suntem prevăzuți cu iPod-uri și căști pentru că nu vrem să rămânem singuri prea mult” (p. 54).

Chiar dacă pare roman, „Aleargă” e, din punctul meu de vedere, un lung poem în proză. Episoadele narative nu se consumă niciodată complet, autoarea preferând să extragă din epicul lor materia primă pentru sugestia metatextuală (de exemplu, imaginea tăcerilor care se așază la masă ca niște pisici mari și blânde). Din această privință, remarc aproprierea stilistică atât de minimalismul elegant al Marianei Marin, cât și de tăietura sadică și clară a Hertei Müller: „Vom îmbătrâni pe muțește, fără să scoatem nici un zgomot. Ne vom ascunde în propriile noastre piei lăsate, care vor părea niște haine prea lungi și purtate. Cicatricele vor rămâne la locul lor, nemișcate și surâzătoare. Niște fermoare surâzătoare și vesele” (p. 94)

Întâlnirile cu prietenii, experiențele livrești, visele ciudate și opace, toate sunt legate între ele de acest flagel al dorinței de așezare liniară, de punere-în-rând, de cuprindere a lor într-un algoritm inteligibil, pe care personajul Anei Maria Sandu îl găsește reprezentat (chiar dacă metaforic) în exercițiul fugii. Ea reprezintă, deci, firul călăuzitor, mișcarea menită să imprime experiențelor mentale o anume ordine liniștitoare. Rolul ei devine, astfel, aproape „igienic”, dincolo de beneficiile fizice arhi-cunoscute și deja clișeizate până la disoluție.

Chiar dacă ultimul capitol e dezamorsant și pe alocuri confuz, reducând din forța imagologică a cărții, „Aleargă” este un volum bine scris; ușor inegal valoric, născând și mici imperfecțiuni, el rămâne totuși una dintre cele mai bune cărți de proză ale sfârșitului de an.

(Ana Maria Sandu, „Aleargă”, ed. Polirom, colecția Ego.proză, 2013)

/ text apărut în Literatura de azi /

Anunțuri

[text publicat în revista Steaua, nr.7-8/2013; răspuns la ancheta „Scriitorul – un supravieţuitor?”]

Când am văzut titlul anchetei pe care ne-o propune revista „Steaua” mi-am şi frecat degrabă mâinile a satisfacţie, mai ales că, din ceea ce pricepeam eu, eram chemat să răspund la vechea problemă legată de remuneraţia slabă (cvasi-inexistentă) a scriitorului român, drept care acesta e considerat, de multe ori şi pe drept cuvânt, un aproape muritor de foame. Nu dintr-un sadism energic mi-ar fi izvorât plăcerea de a chibiţa pe marginea acestui subiect, ci dintr-o experienţă proprie care a venit ca turnată preconcepţiei mele referitoare la statutul de azi al autorului autohton. Aş fi brodat lungi şi întortocheate fraze despre sâmburii ideologici care fac distincţia între stângismul apărătorilor orbi ai drepturilor scriitorului, indiferent de valoarea ori performanţa acestuia, şi cinismul acid al dreptei consumeriste şi avid-concurenţiale, care l-ar fi trimis pe distinsul autor la spălat borcane dacă ultimul său roman s-a vândut la fel de bine precum ceapa degerată într-un mall cu ştaif. Asta pentru că nu cu multă vreme în urmă am avut un mic conflict cu un autor, altminteri talentat, care încerca să mă convingă că activitatea scrisului e o porcărie, un supliciu colosal, un mod de a-ţi tăia, metaforic, venele în fiecare zi. Şi că, în condiţiile unei astfel de cazne, faptul că nu e plătit cum trebuie e o neruşinare, o sfidare iresponsabilă a geniului său. Românii nu-l meritau, se născuse într-o ţară greşită, era azvârlit de providenţă într-un loc al unor ipochimeni nerecunoscători şi ignari. Mi-l şi imaginam pe bietul om smulgându-şi părul din cap în faţa paginii goale, gemând neputincios şi, în ultimă instanţă, plesnindu-se zdravăn în oglindă, pradă necazului de-a se fi născut scriitor.

Numai că, recitind invitaţia de a participa la anchetă, mi-am dat seama că, urmându-mi impulsul de mai sus, aş fi bătut neaoş câmpii, nu fără o oarecare graţie, thank you very much. Deci: condiţia scriitorului de azi din perspectiva care mi se pare mai relevantă. Hm. Relevanţa, într-o astfel de chestiune, e cât se poate de ambiguă, după umila mea părere. Ce înseamnă, carevasăzică, „relevant”? Şi, mergând mai departe, inclusiv unele arii de manifestare a vietăţii numită „scriitor” au devenit goale de conţinut, din păcate. Mai are scriitorul prestigiu măcar în domeniul cultural? Eu zic că da, numai că, spune un clişeu din bătrâni, cultura a ajuns să desemneze o activitate ultra-selectă, şi asta nu neapărat datorită faptului că stă cu capu’-n stele, ci din cauza unei foarte mici prize a publicului larg la ea. Şi e şi deranjant, din punctul ăsta de vedere, să vezi scriitori plângându-se că lumea nu mai citeşte nimic şi că volumele lor se reîntorc la editură după ce librarii le şterg de praf înainte de a le sigila şi a scrie pe cutie „retur”. Curios în toată aceasta sarabandă a ieremiadelor este faptul că demnitatea autorului nu poate fi doborâtă de nimic. Ea este mereu direct proporţională cu eşecul editorial. Cu cât este mai prost receptat (da, critica e de vină, e plină de inşi inculţi, necitiţi, bombastic-ironici, de sentenţioşi, alunecoşi, netalentaţi, resentimentari, de proşti, curve, boşorogi expiraţi, tineri necopţi fill in the blanks), cu atât stima de sine a eroului nostru este mai erectă. Anul trecut, făcând eu parte dintr-un juriu, am asistat neputincios la ieşirea necontrolată a unui scriitor care ne reproşa faptul că nu i-am dat nicio şansă de a câştiga marele premiu, din moment ce în concurs au intrat Lucian Dan Teodorovici şi Octavian Soviany. Dumnealui dorea, mă-nţelegi, să retragem din concurs cărţile bune, ca să existe loc sub soare şi pentru scribi de mâna a paişpea, şi să instituim, pe cale de consecinţă, un soi de premiu de binefacere, pentru autorii mai puţin talentaţi, dar inimoşi şi gata oricând să coopereze pentru salvarea imaginii literaturii de la noi şi de aiurea. Când i s-a explicat că volumul lui nu suscita niciun fel de interes şi că nu avea strop de valoare literară, ne-am trezit împroşcaţi cu zoaie (eu am scăpat uşor: mi s-a spus doar că-mi lipsesc lecturile „de bază” şi că sufăr de orgolioză în fază cronică). Deci cam atât despre onoarea nereperată a scriitorului român.

Sigur că am exagerat. Cele de mai sus reprezintă, sunt convins, cazuri izolate, la limita patologicului. Cunosc o droaie de autori buni, în a căror alchimie se îmbină perfect talentul şi modestia, eficacitatea şi bunul simţ, umorul de bună calitate şi seriozitatea lucrativă. Şi sper ca ăştia să fie cei la care ne raportăm când avem în vedere (deşi nu cred că trebuie, nici măcar aici, să ne facem etichete doar pentru a ne confirma aşteptările) imaginea arhetipală a scriitorului. Ar fi bine. Pentru că un „supravieţuitor”, cum zice revista, se poate prezenta, la finalul luptei, în pantaloni rupţi şi haine ponosite, însă nu cu atitudine gen „v-am spart, boilor!”. Pentru că nu e frumos, maică.

În celelalte chestiuni pe care le sugerează întrebarea voastră, mă tem că lucrurile stau prost. Şi politic, şi social, şi etic. Intelectualul care face politică e o specie pe care o accept, dar pe care cu greu o înţeleg. Şi face obiectul unei teme pe marginea căreia au curs râuri de cerneală şi de pixeli, fără ca cineva s-o fi putut tranşa. În ceea ce mă priveşte, şi gândindu-mă strict la ce s-a întâmplat pe scena noastră în ultimii 20 de ani, am apreciat luările ferme de poziţie ale unor Pleşu, Liiceanu, Djuvara, Manolescu ori Blandiana şi am fost complet nesolidar cu ţâfna revanşardă gen Breban sau Goma. Dar asta, fireşte, nu-i face pe ultimii doi mai puţin scriitori decât sunt. Încât cred că, dincolo de pasiunile politice mistuitoare şi pe care orice scriitor are dreptul să şi le exhibe (cu mai mult sau mai puţin aplomb), rămâne în urma lor întrebarea dacă ceea ce au întreprins este în folosul unor oameni pe care pretind că-i reprezintă sau e doar rezultatul unor interogaţii individuale şi care se cer expuse în numele unor principii înalte, la care Gogu n-are acces, că termină munca la 5 şi e obosit.

Etic? A se slăbi. Eu nu cred în rolul de instanţă morală a scriitorului. E o latură a personalităţii lui care pe mine, cititor, nu mă interesează absolut deloc. Şi nu cred nici în puterea scrisului său de a întemeia moravuri, să-mi fie cu iertare. Cred, în schimb, în puterea lui de a reflecta o stare de fapt capabilă să nască în mintea lectorului interogaţii subiective şi, eventual, căi către o posibilă rezolvare. Cred, adică, aşa cum zicea şi Cioran, în sensul terapeutic al mărturisirii. Şi, dacă mărturia asta se poate aşeza pe scheletul afectiv al celui care o citeşte, completându-l şi întărindu-l, cu atât mai bine. Nu-mi pasă, deci, dacă scriitorul e supravieţuitor; dar îl respect dacă reuşeşte, prin scrisul lui, să-i facă pe alţii să se creadă învingători. În asta constă, de fapt, toată puterea lui.

Trebuie să fiu foarte atent şi să-mi structurez bine mesajul, pentru că aş avea o mie de lucruri de spus despre concursul care tocmai s-a încheiat, cu victoria romanului Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici. Mă bucur mult că a câştigat Lucian, pentru că eu am crezut de la bun început în romanul său şi bănuiam că şansele cele mai mari la câştigarea acestui premiu le are el.

S-o iau cu începutul: în momentul în care am primit invitaţia de a face parte din juriul care acordă un premiu literar am fost, în primă fază, măgulit. Entuziast din fire (şi, poate, uşor naiv), răspund afirmativ de cele mai multe ori când mi se cere o părere ori vreo colaborare. Mai ales că, în munca asta de cronicar literar la care m-am înhămat în ultimii doi ani, încerc să-mi fac „meseria” în cel mai onest mod cu putinţă. Nu aparţin niciunei găşti literare, nu fac jocurile nimănui, nu mă interesează euforia receptoare a unor cronicari ori elanul demolator al altora. Pe scurt spus: încerc să filtrez cărţile care-mi cad în mâini prin propriul set de valori şi prin propria exigenţă estetică. Bună ori rea, asta e.

Entuziasmul meu iniţial a pălit totuşi ulterior când mi-am dat seama că eu (iertată-mi fie vanitatea inevitabilă) contam, în ecuaţia acestui juriu, ca „blogger”, termen care-mi e profund antipatic şi în care nu mă regăsesc deloc. O spun răspicat: eu nu sunt blogger. Nu fac bani din blogging, nu postez zilnic, nu mă interesează clasamentele de gen, nu particip la concursuri blogosferice şi, în genere, n-am nimic în comun cu lumea bloggerilor. Blogul meu s-a născut dintr-o hachiţă şi o comoditate: hachiţa e aceea că doream ca oamenii care vor să-mi citească online cronicile publicate în revistele pe hârtie s-o poate face cu un simplu clic; comoditatea derivă din aceea că tot ce nu e publicat în reviste de specialitate şi se referă, pe blogul meu, la cărţi reprezintă doar note fulgurante de lectură, pe care le făceam şi înainte de a exista bloggingul, doar că pe nişte fişe de care, între timp, am scăpat. Am făcut curăţenie, carevasăzică. Refuz, în continuare, să fiu considerat blogger.

Booon. Cu toate acestea, am zis că merg mai departe, pentru că refuzul meu ar fi părut, după ce deja spusesem „da”, o dovadă de infatuare. Nu voiam să dau senzaţia asta, mai ales că ea este, deja, întipărită în mintea multora, care mă cunosc, e drept, doar în ipostaza mea internautică. Nu detaliez. Tot în naivitatea mea, credeam că juriul „bloggerilor” va fi format din indivizi care se „ocupă” cu literatura, măcar ca pasiune, dacă nu ca exerciţiu cotidian. Bănuiam, în sinea mea, că vor fi pe listă Dragoş Butuzea, Constantin Piştea, Wilkins Micawber, mă gândeam chiar şi la Luciat şi alţii de gen. Dar când am văzut că sunt „coleg” de juriu cu persoane care declară cu nonşalanţă că „nu citesc literatură română”, m-am pleoştit. Asta cu atât mai mult cu cât premiul îşi propunea să fie cel mai cel.

Şi ajungem la punctul sensibil: nu mi-a plăcut din start felul în care organizatorii au încercat să „ia faţa”, modul abrupt şi aproape sfidător în care au înţeles să promoveze proiectul lor, care putea avea o altă coregrafie. În literatură şi în artă, în genere, „cel mai mare” nu este neapărat sinonim cu „cel mai prestigios”. Încât să anunţi pe toate gardurile că acorzi „cel mai mare premiu literar” şi, de fapt, să te referi la recompensa pecuniară cuvenită câştigătorului mi se pare nedelicat. „Augustin Frăţilă” poate deveni un premiu important, dar ideea că ar fi „cel mai mare” nu face decât să-i atribuie un vag accent opulent. Pot să accept ideea că toate acestea s-au făcut din raţiuni publicitare. Numai că eu, paseist şi păşunist, cred că literatura se poate promova şi altfel. Am şi exemple la îndemână, dar nu vreau să lungesc peste măsură postul acesta.

Am fost oarecum liniştit ştiind că, totuşi, în juriul principal există 3 critici literari profesionişti, în a căror judecată estetică am, în general, încredere. Unul dintre ei mi-e chiar amic, aşa că aveam garanţia că, între cele 5 finaliste, nu voi găsi volume proaste. Dar uite că m-am înşelat. Nu ştiu ce strategii au fost în spatele verdictului a cel puţin doi dintre juraţi de au considerat că „Emoţia” Mirelei Stănciulescu e un roman bun, câtă vreme printre cele 59 de romane înscrise iniţial mai erau un Dan Lungu, un Galaicu-Păun, un Ţurlea, un Iulian Tănase ş.a. Fie, mi-am zis, măcar am cui acorda un punct.

Contestările, venite din toate părţile, mi s-au părut legitime, în mare parte. Still, nu mi s-a părut elegant refuzul încăpăţânat al Martei Petreu de a-şi înscrie romanul („Acasă, pe câmpia Armaghedonului”) în concurs, pentru că lucrul ăsta spune multe despre respectul pe care autoarea îl poartă cititorilor, fie ei şi „extra-literari”. E un lucru uimitor pentru mine să aflu că autoarea celui mai bun roman al anului 2011 (în cronica mea din Poesis internaţional spuneam că e, din punctul meu de vedere, un roman fără niciun cusur) socoteşte că anumite categorii de cititori sunt neglijabile. E o formă de vanitate suspectă, incredibilă la o autoare de proză de o asemenea forţă. Mă rog, fiecare cu agenda lui. Articolul lui Nicolae Manolescu despre concurs nu-l voi comenta, pentru că-mi cunosc lungul nasului. Nu mă trag de şireturi cu autorul Istoriei critice…, iar aceia care au făcut-o au profitat, cred, de momentul lor de glorie şi nimic mai mult.

Despre colegii de juriu nu pot spune prea multe, decât că, şi în cazul unora dintre ei, mi se pare regratabil că au considerat că Ploile amare, romanul lui Alexandru Vlad, e inferior valoric Emoţiei stănciulesciene. Şi tind să-i dau dreptate lui un cristian când spune că mare parte dintre cei care au acceptat să facă parte din acest juriu sunt doar aflători-în-treabă. Nu acuz pe nimeni, nu vreau ca prin asta să mă situez pe o poziţie privilegiată, sunt la fel de (ne)vinovat ca şi ceilalţi, însă ştiu cu siguranţă că dacă mie mi s-ar fi propus să fac parte dintr-un juriu care să premieze cea mai impresionantă clădire, de pildă, aş fi zis pas, pentru că nu sunt arhitect şi nici nu am o asemenea pasiune.

De vină sunt doar eu pentru că nu sunt suficient de selectiv. Nu, nu-mi pare rău că am participat, am avut ocazia să cunosc şi oameni mişto şi chiar să polemizez eficient cu alţii, însă senzaţia de artificialitate de care vorbea Cristi a fost prezentă în mod continuu. Cred că ea e, totuşi, inerentă oricărui început. Mă bucur mult că premiul cel mare a mers către Lucian, şi mi-aş dori ca pe viitor să existe o şi mai mare responsabilitate a celor care fac selecţiile. Şi de carte, şi de oameni. Că, până la urmă, vorbim despre literatură, nu despre un joc de noroc. Să zicem „bogdaproste” că premiantă e o carte foarte bună. Măcar atât. Despre premiul de popularitate râdeam amar cu Cristi şi-i spuneam că e probabil pentru prima oară în ultimii ani când un roman ia online mai multe voturi decât exemplare vândute. În fine, e treaba celor de la Europa FM şi a serverului lor buclucaş, care l-a determinat pe Lucian chiar să-şi retragă romanul din concursul postului de radio. Şi bine a făcut.

În concluzie, deocamdată: felicitări lui Lucian Dan Teodorovici şi mulţumesc oamenilor care mi-au luat apărarea sau au avut câte un gând bun atunci când mi se părea că mă găsesc într-o dilemă sâcâitoare şi dătătoare de nervi. Le mulţumesc lui Un cristian şi Ioanei Revnic, care m-au susţinut în scris şi care au înţeles că inadecvarea mea nu avea la bază un orgoliu inflamat, ci simpla nedumerire în faţa eterogenităţii unui juriu care dorea să acorde un premiu literar. Last but not least, îi mulţumesc şi lui Daniel Cristea-Enache (aflat la cuţite cu Un cristian – afirmaţie exagerată şi, evident, incorectă, drept care a fost „tăiată”). Ce să fac: sunt adorabil pentru ambele părţi 🙂 ). Ştie el de ce. Tschuss! 😉

p.s. în imagine, câştigătorul. Cele 5 puncte ale mele au avut, şi ele, un rost. 🙂

Poesis Internaţional nr.5

Posted: 2011/06/29 in Uncategorized
Etichete:, ,

A apărut numărul al cincilea al revistei Poesis Internaţional, în cuprinsul căreia apare şi cronica mea la cartea lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau. Ca s-o citiţi, clic aici şi pe urmă daţi-i bice la scroll. 🙂

Reamintesc că revista se găseşte în librăriile Cărtureşti, Humanitas şi la punctele de difuzare Inmedio.

Enjoy!

Un fel de bilanţ

Posted: 2011/01/12 in Uncategorized
Etichete:, , , ,

Eu sunt mereu cu un pas în urmă. Că-s ardelean, nu de alta. Aşa că atunci când am văzut că mai toată lumea deţinătoare de blog şi-a făcut un fel de dare de seamă cu privire la 2010, an care a plecat dintre noi, m-am scărpinat în creştet şi m-am gândit că aş putea comite ceva similar. Şi uite că încerc acuma. Deşi tre’ să spun că bilanţul meu se referă şi la cele 2-3 luni de dinainte de 2010, de când am deschis blogul. Deci un bilanţ octombrie 2009 – 2010.

Ce vreau eu să zic: bilanţul ăsta se referă la postările mele cu cei mai mulţi, respectiv cei mai puţini cititori. Ştiu că asta nu înseamnă mare lucru, dar mi-am spus că ar fi interesant de văzut ce anume caută persoanele care-şi petrec o parte din timp scotocind prin blogurile de cărţi. Adică ce cărţi i-au mânat în luptă şi i-au determinat să apuce mausul cu o brâncă, tastatura cu ailaltă şi să dea sărci. Şi uite ce mi-a ieşit.

Top 5 al celor mai accesate pagini/cărţi din blogul meu, până la 31 decembrie 2010.

1) Miruna VladaPauza dintre vene (surprinzător sau nu, cea mai citită recenzie de pe blogul meu a fost asta, la maaaare distanţă ca număr de accesări de ocupanta locului al doilea).

2) Constanţa BuzeaCreştetul gheţarului (nu e greu de ghicit de ce, plus că am recenzat-o şi pentru al doilea nr. din Poesis Internaţional).

3) Stoian G. BogdanChipurile (cea mai nervoasă carte românească de poezie a anului trecut, care a reuşit să îmbine entuziasmul cititorilor cu acela al criticii)

4) Claudiu KomartinCircul domestic (repet: după capul meu, cel mai talentat poet tânăr pe care-l avem. Punct.)

5) Octavian PalerDeşertul pentru totdeauna (probabil pentru că e o carte foarte frumoasă şi atât).

 

Şi acum, ladies and gentlemen, zmeura de aur! Adică top 5 al celor mai nefrecventate pagini/cărţi din blogul ăsta, până la 31 decembrie 2010.

1) Ismail KadareUmbra (habar n-am de ce a fost atât de ignorată, jur!).

2) Nina BerberovaAcompaniatoarea (aici pot înţelege – e o carte groaznică).

3) Nicolae PrelipceanuUn teatru de altă natură (mirare idem 1).

4) Ioana BogdanAnumite femei (mda…)

5) Iris MurdochDiscipolul (pe-asta chiar că n-o înţeleg, la câtă reclamă i-am făcut femeii. Poate se săturase lumea să tot afle c-o iubesc pe Iris şi, din bun-simţ, şi-a zis să mă lase doar cu ea o perioadă… 🙂 )

Concluzii? Trageţi-le singuri. Io n-am chef.

P.S. needless to say, cred, dar tot o fac: numele autorului, acolo unde este cazul, conţine un link către blogul său. Linkurile pe care le conţin titlurile cărţilor vă direcţionează către postările mele referitoare la ele. Clear as the blue spring sky.

Atelierul meu

Posted: 2011/01/06 in Uncategorized
Etichete:, ,

Am spus că nu am stare, deocamdată, să scriu despre cărţi. Nu pentru că n-aş citi nimic chiar acum, ci pentru că mood-u’ nu e la locul lui. De fapt, citesc în paralel vreo 4 cărţi, foarte diferite, despre care voi lăsa impresii cât de curând. Asta, evident, dacă între timp nu-mi vor face cu ochiul alte volume. Există mereu tentaţia asta de a abandona o lectură pentru o alta, după care să revin la prima dintre ele, cu remuşcarea cu care te întorci la nevasta înşelată. Deci.

Iată poze cu spaţiile în care „muncesc” pentru blogul ăsta.

Pentru început, o poză cu locul în care citesc:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi, o ilustrare fotografică (ha, v-am spart!) cu micul meu loc de unde livrez textele.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu vă lăsaţi păcăliţi nici de gps-ul de pe măsuţă (salvarea mea când ies din apartament), nici de unghiera roz (care habar n-am ce caută acolo)! 🙂

Înainte de toate, vă doresc tuturor (era să scriu „tutulor”) un 2011 aşa cum vi l-aţi visat.

În al doilea rând, semnalez aici ieşirea în lume a celui de-al treilea număr al revistei la care scriu, Poesis Internaţional, unde apare o recenzie de-a mea („Ciobul de sticlă colorată”) la cartea Hertei Müller – Călătorie într-un picior. Daţi clic pe linkul de mai sus şi „scrolaţi” (există verbul ăsta?) până la pagina 93, dacă sunteţi interesaţi.

În al treilea rând, revista se găseşte la (sau urmează să ajungă în) toate punctele de difuzare inmedio. Adică în  hipermarketuri. Băgaţi mare!

În al patrulea rând, nu vă aşteptaţi să găsiţi prea repede un text nou pe blog. Mi-e lene de mor… O să-mi revin, dar va mai dura câteva zile. 🙂