Pofta-n cui

Am mai zis-o şi cu alte ocazii: sunt masochist. Altfel nu se explică dorinţa mea de a citi, în plin regim alimentar (strict, insipid şi enervant), o carte în care 20 de intelectuali (scriitori, mostly) îşi dezvăluie preferinţele şi amintirile culinare, precum şi unele reţete inedite sau care le-au încântat papilele gustative (era să zic „privirile”, că la mine atât a mai rămas din bucuria de a mânca lucruri mişto).

În fine. Cartea e drăguţă, cuminţică, şi am aflat câteva chestii realmente interesante de la autori (foarte diverşi ca scriitură: Blandiana, Cărtărescu, Djuvara, Adriana Babeţi – care are neamuri în Petid, zona mea, este! – , Grete Tartler, Vlad Zografi, Oana Pellea – ingenuă şi ravisantă, as usual -, Antoaneta Ralian – la fel de vioaie şi cochet-excentrică -, Gabriel Liiceanu – sobru şi, încă o dată, făcând un istoric gastronomic al vieţii lui pre şi post-comunism – , Andrei Pleşu – cu dezarmanta lui sinceritate -, Monica Pillat – edenică, practicând din nou acel nemistificat cult al familiei -, Tania Radu, Marius Chivu, Dan C. Mihăilescu, Brumaru, Adriana Bittel ş.a.). Recunosc că nu m-au interesat atât de mult reţetele din carte (din motivele mai sus arătate), cât poveştile splendide care le însoţeau. Ah, da, voiam să spun ce-am învăţat: multe, de fapt, însă lucrul cel mai important vine de la Neagu Djuvara. El spune că azi lumea înţelege greşit cerinţa larg cunoscută de a bea vinul la temperatura camerei (adică chambré), şi asta pentru că originea acestei reguli nescrise a unei mese corecte provine din Evul mediu. Iar atunci, temperatura din camerele în care se servea masa nu depăşea 16 grade Celsius. Deci „vin la temperatura camerei” înseamnă vin la vreo 16-17 grade, nu la 21, cât avem în casă de obicei. De ţinut minte.

Nu am ce reclamă să facă cărţii. Vă spun doar că e o minunăţie de carte, care are darul să vă facă nu doar curioşi în legătură cu latura asta… domestică a unor oameni pe care-i stimăm din cu totul alte motive, ci şi pentru că asişti în tăcere la un schimb de experienţă, chiar dacă personajele cărţii habar n-au că volumul se poate citi şi într-o astfel de cheie. Cel mai grăitor episod este cel relatat de Vlad Zografi, care se vede pus într-o situaţie tragi-comică: fiind invitat în mod repetat la cină la nişte cunoscuţi şi hotărându-se ca, de fiecare dată, să întoarcă favoarea, e nevoit să inventeze noi şi noi reţete, într-o surdă competiţie despre care nu vorbeşte niciunul dintre meseni, dar pe care toţi o trăiesc cu voluptate. Depăşire şi autodepăşire, cum ar veni.

Am lăsat la final cea mai tare bucată din carte. Dacă vreţi să râdeţi sănătos, cu gura până la urechi, citiţi sketch-ul lui Radu Paraschivescu, Maxine, Francine, Nadine, terrine. Garantez că e o felie de un umor extraordinar, scrisă în stilul care l-a consacrat pe autor: calm, bine dozat, insidios, sugestiv, tot ce vreţi. Este, de departe, cea mai frumoasă povestire din carte. Sigur, după gustul meu. Literar, nu gastronomic.

P.S. Şi asta este cartea cu nr.200 de când am deschis blogul. Nu aplaudaţi. Trebuiau să fie mai multe.

(***, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, 288 p., ed. Humanitas, 2012)

Lauda cărţii

Prima carte pe care mi-a dat-o taică-meu s-o citesc a fost, dacă nu mă-nşel, „Aventurile lui Gordon Pym” a lui E.A. Poe. Iar maică-mea, pe când eram în clasa a doua sau a treia (cam devreme, totuşi) mi-a pus în braţe „20.000 de leghe sub mări” a lui Jules Verne. Nici Poe, nici J. Verne nu mi-au plăcut atunci. În legătură cu Jules Verne am dezvoltat o temeinică reticenţă, de care n-am scăpat nici azi. Pe Poe îl mai citesc uneori, noaptea.

Cam despre asta e vorba în cartea de faţă. Dan C. Mihăilescu adună o seamă de oameni de diverse profesii (actori, pictori, scriitori, filosofi, politicieni, medici ş.a.m.d.) care vorbesc despre cărţile care i-au făcut oameni. Sunt câteva titluri care se repetă (cum ar fi „Insula misterioasă” a lui Jules Verne) şi altele care, spre surprinderea mea, lipsesc cu desăvârşire („Don Quijote”, de pildă). Măcar am mai scăpat de grija că n-am citit tot ce ar fi trebuit… Dacă şi la case mai mari se întâmplă asta, eu de ce să nu fiu scutit? 🙂

Semnatarii din carte vorbesc despre lecturile care le-au îndrumat paşii, care le-au educat sentimentele şi care le-au ghidat gândirea. Unele mărturii sunt emoţionante (Ana Blandiana vorbeşte despre ezitarea cu care a deschis acele camere interzise, pline cu cărţi, aflate în vecinătatea casei lor de la Oradea), altele vorbesc despre o duioasă disperare a neîmplinirii cerinţelor unui cititor adevărat (Gabriel Liiceanu, uimit de lista lungă de opuri obligatorii pe care Noica i le dă de citit pe parcursul unei singure veri), altele surprind prin mesajul eliptic (Victor Rebengiuc ne spune, cu un ton amar, că, până acum câţiva ani, mai citea şi ziare, pe lângă Llosa, Hemingway ori Marquez).

Ce e de reţinut: în special ideea că nu există lecturi care, eo ipso, să fie obligatorii; că fiecare carte trece prin alte mâini, care o primesc atunci când mintea care le pune în mişcare e deschisă pentru nou; că a recomanda o lectură cuiva e un act de maximă responsabilitate, gest care trebuie să ţină cont de temperamentul, vârsta, preocupările şi structura sufletească ale destinatarului.

Dintre micro-eseurile celora care au contribuit la realizarea acestui volum (Manolescu, Alex. Ştefănescu, Neagu Djuvara, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Andrei Cornea, Livius Ciocârlie ş.a.) mi-au plăcut în special textele lui Mihai Măniuţiu şi Ioana Pârvulescu.

Două lucruri mi s-au părut importante aici: 1) ideea, de o frumuseţe poetică rară, că speranţa ultimă a oricărui muritor iubitor de lectură e aceea de a se metamorfoza într-o carte, expresie a comprimării simbolice şi definitive a viului: „… dar cum aş putea să încetez a mă gândi la cărţi ca la nişte fiinţe vii când eu însămi nu-mi doresc altceva, în timp, decât să devin nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât o carte?” (Ana Blandiana, p.20). 2) extirparea fricii că nu ai citit tot ceea ce trebuia citit, bazată pe ideea că fiecare cuvânt poate însemna lucruri diferite pentru fiecare om, la fiecare vârstă a acestuia: „Nu trebuie să-ţi fie ruşine că n-ai citit la timp cărţi esenţiale, că n-ai citit „tot” ce trebuie citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, cosanguin cu evoluţia sa interioară, cu nevoile şi întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri şi devansări specifice” (Andrei Pleşu, p.112).

O carte frumoasă, un util îndrumar de lectură sau prilej de rememorare a unor poveşti despre care credeai că ţi-au ieşit complet din minte.

(Dan C. Mihăilescu – editor -, Cărţile care ne-au făcut oameni, 144 p., ed. Humanitas, 2010)

Patria fără Dumnezeu

Cunoscuţii mei ştiu că sunt îndrăgostit iremediabil de Ana Blandiana. Declicul s-a produs în momentul în care am terminat de citit romanul „Sertarul cu aplauze”, care în continuare mi se pare unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române din a doua jumătate a secolului trecut. Asta în ciuda criticii de specialitate care, cel puţin prin Nicolae Manolescu, a clasat cartea ca fiind cel mult „neinteresantă”. În fine, nu mă războiesc cu ei. Dacă o să mă credeţi pe cuvânt, vă spun cu inima deschisă că e o carte fascinantă.

Am descoperit, ulterior, volumele de poezie ale autoarei, precum şi cărţile de eseuri. De fiecare dată, o prezenţă proaspătă, în privinţa căreia lirismul n-a făcut rabat de la rostirea pe şleau a unor adevăruri mai mult sau mai puţin dureroase. La fel ca în cazul Doinei Cornea, stilul Anei Blandiana nu-şi refuză luxul de a şoca, folosind cele mai curate şi inocente cuvinte.

Cu toate acestea, volumul „Patria mea A4” e niţel mai cuminte. Înverşunarea molcomă de odinioară (care putea zămisli imaginea poporului român ca fiind „vegetal”) se topeşte într-o blândă încercare de coabitare cu desacralizarea, cu pierderea sensurilor iniţiale, cu luciditatea. Volumul cuprinde „poeme noi”, după cum ne anunţă subtitlul, însă pliabile perfect pe vechile „obsesii” ale autoarei. Ana Blandiana are în continuare talentul martorului mut, care-ţi arată din priviri cât de superficială şi lipsită de spirit e lumea înconjurătoare. Deficitul de orizonturi, pe care autoarea îl detectează la contemporani, nu e redat cu disperare, ci cu maturitatea unui om aflat într-un colţ al peisajului, şi din care pare să nici nu facă parte: „ei trec pe role / cu căştile bubuind la urechi, / cu ochii fixaţi pe monitoare, / fără să observe frunzele care cad, / păsările care pleacă, / ei trec pe role / şi peste ei trec rulând anotimpurile / vieţilor lor / şi anii, şi veacurile / fără să înţeleagă despre ce este vorba. / ei trec pe role / printre umbre ale realităţii / despre care cred că există / şi printre personaje care li se par oameni, / mecanisme / create de alte mecanisme / după chipul şi asemănarea acestora, / în timp ce dumnezeu / coboară printre ei / şi învaţă să meargă pe role / ca să îi poată salva” („pe role”, p.35).

La Ana Blandiana se găseşte un viguros şi nedisimulat respect simetric pentru viaţă şi pentru ceea ce urmează acesteia. Cu origini în educaţia religioasă pe care a primit-o de la tatăl ei, această concepţie merge dincolo de beneficiile vieţii trăite frumos. Cu alte cuvinte, scriitoarea crede într-o continuitate sferică atât a frumuseţii traseului exemplar, cât şi a singurătăţii fără ieşire: „mă uit la ei şi mă mir / cât sunt de singuri. / şi cât de vinovaţi sunt / că sunt singuri. / mă uit la ei îndelung / şi mă întreb – / câtă singurătate / este în stare să îndure fiecare, / înainte să moară de singurătate? / dar după?” (s.m., „singuri”, p.89).

Poeta vorbeşte şi despre posibilitatea creării unei patrii personale, născută din dorinţa de a îmbrăca neliniştile proprii în hainele unei noi orânduiri. Sătuli de modul în care ne sunt conduse destinele, avem capacitatea de a ne proiecta, în mic, o felie de viaţă care să ne mântuiască: „aici este patria neliniştii, / gata să se răzgândească / din clipă în clipă / şi, totuşi, nerenunţând să aştepte / ceva nedefinit. […] / aici este patria neliniştii: / voi reuşi vreodată / să descifrez urmele care nu se văd, / dar eu ştiu că există şi aşteaptă / să le trec pe curat / în patria mea a4?” („patria neliniştii”, p.145).

Într-o patrie din care Dumnezeu a fugit, lucrurile continuă să se mişte inerţial. Ana Blandiana nu se înfurie, nu trage semnale de alarmă, nu se jeleşte şi nu judecă. Odată paradisul pierdut, singura reacţie inteligentă e redarea sumbră a unui decor din care lipseşte suflul, din care spiritul s-a retras, înspăimântat de goliciunea obscenă a timpurilor. Patria fără Dumnezeu şi-a închis până şi bisericile, într-o melancolică şi splendidă inconştienţă: „biserici închise / ca nişte case cu proprietarul plecat / fără să spună pe cât timp, / fără să lase adresa. / în jurul lor oraşul / roteşte tramvaie şi biciclete, / claxoane, reclame, / locuitorii grăbiţi / vând şi cumpără, vând şi cumpără, / mănâncă în mers / şi, din când în când, obosiţi, / se opresc să bea o cafea / la o măsuţă pe trotuarul / de lângă o catedrală din secolul XI, / pe care o privesc fără să o vadă, / pentru că vorbesc la telefon / şi fără să se întrebe / cine este cel ce a locuit cândva / într-o casă atât de mare” („biserici închise”, p.25).

În concluzie, un volum de poezie excepţional; un must-have pentru orice iubitor de versuri în acest trist noiembrie târziu.

(Ana Blandiana, Patria mea A4, 153 p., ed. Humanitas, 2010)