Posts Tagged ‘bernic’

la-inceput-a-fost-dialogul-grupul-de-actiune-banat-si-prietenii-poezii-proza-polemici_1_fullsize[text publicat în revista logo ACCENTE, nr.10/2013]

În general, când se vorbeşte despre o generaţie ori grupare literară, se au în vedere, în primul rând, similitudinile în ceea ce priveşte forma scrisului diverşilor autori care o compun. Şaizecismul a reprezentat, de pildă, o „revoltă” soft la adresa stilului mecanicizat al poeziei proletcultiste; optzecismul – o rescriere ludic-parodică şi inspirată din teribilismul beatnicilor a unor scene cotidiene anoste. De fiecare dată, deci, o grupare literară se bazează mai degrabă pe o coeziune stilistică decât pe una „doctrinară”.

Cu toate acestea, a existat un grup de tineri poeţi de expresie germană din Timişoara care, în anii ’70-’80, pe lângă coerenţa de stil incontestabilă, au avut grijă să insereze în poemele şi prozele lor sâmburii unor mici revoluţii ideologice. Este vorba despre Grupul de acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), format în jurul lui Richard Wagner. Această adevărată şcoală a poeziei face obiectul antologiei editate de Corina Bernic şi Ernest Wichner, intitulată „La început a fost dialogul”. O carte bine documentată, deşi (recunosc deschis) mi-ar fi plăcut să fie încă şi mai confesivă, mai „personală”. Demersul Corinei Bernic e însă lăudabil, fără discuţie.

Faptul că şi-au dorit ca poezia lor să fie programatică, să trezească în cititori un sentiment al inadaptării şi al negării, este evident din chiar prefaţa semnată de Ernest Wichner: „textele noastre trebuiau să provoace la dans, să trezească şi să zguduie din ţâţâni tot ce era prăfuit, vechi şi încremenit din punct de vedere ideologic”. Deşi cu toţii se revendicau de la marxism (lucru nu tocmai stimabil, însă trebuie avute în vedere atât contextul politic, cât şi „inconştienţa” lor tinerească şi apetenţa pentru utopii a oricărui artist), au reuşit ca prin acţiunile lor să zgândărească autorităţile locale, aşa încât întâlnirile cu Securitatea şi anchetele nu le-au fost străine. Scrisul lor, aşadar, dăduse lovitura, îşi produsese efectele scontate.

În poezia oricăruia dintre ei găsim reprezentarea schematică a unei realităţi modificate după calapodul propriu. Anxietatea ia uneori forma convenabilă a unui optimism odihnitor şi calm: „Plumbul e leneş, / Glonţu-i încă pe drum. / Mai avem timp.” (Rolf Bossert); alteori, curiozitatea cuiva e semnul unei eventuale delaţiuni: „Fiica administratorului de bloc / şade în spatele perdelei. / Urmăreşte cine intră. / Ţine minte cine pleacă.” (William Totok); libertatea, înţepenită într-o statuie, e dovada că unii se tem că, mobilă fiind, ar putea face cu ochiul altora (Richard Wagner) ş.a.m.d.

Volumul mai cuprinde şi texte ale celor care n-au făcut parte, propriu-zis, din grupare, dar care i-au sprijinit (Klaus Hensel, Herta Müller), fragmente de intervuri, precum şi câteva note biobibliografice.

Antologia poate constitui oricând un instrument de lucru foarte util pentru cei care vor să studieze efectele concrete ale raporturilor dintre dictatura ceauşistă şi literatură. Un document necesar, un volum de neratat.

 

(La început a fost dialogul. Grupul de acţiune Banat şi prietenii – poezii, proză, polemici, Corina Bernic, Ernest Wichner – editori; ed. Polirom, 2013)

Iată şi prima carte apărută la Casa de pariuri literare care-mi place fără rezerve. Am citit-o ieri şi mi-am dat seama că de foarte multă vreme n-am mai avut ocazia de a trece atât de repede printr-o carte de poezie. Ca trenu’ prin gara din Lehliu, cum s-ar zice, numai că eu am oprit la fiecare poem şi l-am savurat pe îndelete. Loved it!

Şi uite cum mă găsesc în postura de a căuta cuvinte de laudă la adresa unei cărţi care mi-a plăcut. Drept să vă spun, mi-e mult mai uşor să desfiinţez câte-un volum, decât să explic de ce mi-a plăcut ceva anume. Demolarea e muuult mai facilă decât efortul susţinut de a-mi justifica plăcerile (hedonistu’ pulii, veţi zice).

Totuşi, tre’ să bag două-trei vorbe. Corina Bernic e sketchy, e tăioasă, e directă. Poezia ei te cucereşte prin trepidaţii zguduitoare, nu prin mângâieri cu pene de păun sub bărbie. Autoarea nu se joacă. Te convinge că ceea ce-ţi spune e real. Iar recursul la metafizică n-are nimic sfânt în el, e doar un mod de a-ţi regla conturile cu penuria din jur: „în buzunar / dau numai peste / mărunţiş / cu care nu pot / nici măcar / să-mi cumpăr / un dumnezeu / al meu / şi numai / al meu // pe care să-l trag / după mine / de sfoară / ca pe zmeu” (p.18).

Volumul e construit oarecum arhitectural, ca o justificare tardivă a numelui. Casa scărilor e loc al tranzitului prin excelenţă, unde fiecare gest e înregistrat mecanic, lăsat să se reflecte în micro-cosmosul din jur şi pe urmă evacuat fără milă în aşteptarea noului: „aleg 0 // e albă, e mare, e mai // să tot jucăm / până o terminăm / şi n-o mai vedem // să nu te ştiu singur / aş şterge-o cu radiera / şi aş lua-o de la-nceput // şi tot aşa // pân’ la anul / ‘ooo” (p.26).

O blândă concesie făcută lirismului găsim în grupajul „printre etaje pistruiatu blues”, unde domolirea afectelor e însoţită de o calmă corelare cu banalitatea clişeistică a zilelor. Dar nici măcar aici Corina Bernic nu scapă frâiele poeziei, pe care o conduce sigur către zone mai degrabă volatile decât dătătoare de sens arid: „presimt fuga / drumul / când îmi clătesc dinţii seara // dintr-un somn cu gust de / ceas deşteptător / se naşte dimineaţa” (p.40).

Tablourile sunt sumbre, sunt ludice, sunt sinestezice, sunt hiper-creionate şi descărcate emoţional, perfect încadrate rolului care li s-a stabilit. Autoarea parcurge fiecare vers într-o transă a smulgerii din tema clasică, dându-i fiecăruia aura spectaculoasă a misterului, a ineditului, a nemaiântâlnitului şi a nefăcutului. Umor cât cuprinde („am o colegă la serviciu / seamănă cu iggy pop / când îşi ia salariul”), ironie acută şi reconfortantă, vână artistică exemplar strunită, o construcţie liniştitoare a spaimei şi fâşii de macabru bine temperat, toate reunite într-un volum care – pe mine, cel puţin – m-a lăsat cu gura căscată. Ştiţi bancul ăla cu găina lovită de tir şi care, ameţită, mai are puterea să exclame: „ăsta da cocoş!”? Ei bine, aşa m-am simţit eu ieri, după ce am închis cartea: asta da poezie!

Fucking awesome!

p.s. Da’ temperaţi-mă odată, băi…

(Corina Bernic, Casa scărilor, 70 p., Casa de pariuri literare, 2011)